Prin campaniile de săpături din anii 2000-2003 desfăşurate în sectorul A (Hotare) al sitului  arheologic „La Pădure” din hotarul localităţii Cefa (jud. Bihor), unde a fost localizată necropola satului medieval Rădvani – aşezare atestată documentar începând cu anul 1214 până în secolul al XVII-lea când a fost părăsită – au fost surprinse 279 morminte dispuse pe trei niveluri. Cel mai vechi nivel aparţine secolelor XI-XIII, următorul perioadei cuprinse  între secolele XIII-XVI, iar cel de-al treilea secolelor XVI-XVII. Mormintele din ultimele două nivele se grupează în jurul vestigiilor unei biserici de zid. Biserica, demolată în epoca modernă la o dată neprecizată, a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea din cărămizi pe o fundaţie din piatră (fig. 1).

În  anii 2000-2002 au fost au fost dezvelite fundaţiile edificiului bisericesc, s-a reconstituit planul acestuia şi s-au delimitat fazele sale de construcţie. Încă de la început, s-a constatat că majoritatea pietrelor din fundaţie sunt ecarisate şi prezintă urme de decor sculptat. În anul 2003 toate pietrele au fost dislocate şi verificate. Au apărut astfel indicii clare că acestea  provin de la o construcţie mai veche, iar una dintre ele servise anterior ca piatră de mormânt.

1. Descrierea pietrei funerare. Această piatră s-a impus încă de la început atenţiei prin mărime, nedepăşită de a vreunui alt exemplar, motiv pentru care ea a fost aşezată la baza umărului de sud-est al navei, la decroşul absidei. Partea de deasupra nu prezenta nici un element demn de luat în considerare (fig. 2). Cu eforturi istovitoare, piatra, un monolit de circa 500 kg, a fost dislocată şi întoarsă. Aspectul suprafeţei expuse la lumină a răsplătit, prin decorul etalat, aşteptările cercetătorului (fig. 3). Din punct de vedere geologic, este un calcar alterat, provenit din zona Betfia. Este o piatră nefasonată, de formă poligonală alungită, având laturile scurte ca ale unui romb. Dimensiunile sale maxime sunt: 1,64 m lungime, 0,62 m lăţime şi 0,25 m grosime. Suprafaţa decorată prezintă unele neregularităţi, asperităţi şi fisuri. În partea inferioară se reliefează o uşoară ridicătură în formă de triunghi cu baza pe latura de jos.

Motivul principal de decor este o cruce de tip procesiune, adâncită cu 1 cm în raport cu suprafaţa pietrei. Imaginea este compusă dintr-o cruce cu hastele lăţite (cruce tip Malta) şi un baston care pornind din latura de jos a crucii se prelungeşte până la vârful ridicăturii în formă de triunghi. Hastele crucii sunt aproximativ egale ca lungime (11-12, 5 cm) şi ca lăţime (7-9 cm), bastonul având lungimea de 31 cm, iar lăţimea de 2 cm. Pornind din colţurile de sus ale braţelor laterale ale crucii, au fost trasate prin incizie, oblic în sus, spre exterior, două linii ca nişte raze. Linia din dreapta se termină cu o cruce cu braţe simple abia sesizabile. Linia din stânga, atingând marginea câmpului ornamental, se  opreşte. În dreapta  a fost incizată, slab şi fără acurateţe, o pentagramă (stea cu cinci colţuri). Crucea procesională şi cele două semne sunt încadrate de un chenar alcătuit din triunghiuri adâncite dispuse cu vârful spre interior. În partea dreaptă, jos, deasupra triunghiurilor, au fost incizate câteva linii frânte. În timp ce deasupra chenarul este dublu şi uşor boltit, pe marginea de jos a pietrei triunghiurile lipsesc. Astfel realizată şi poziţionată, crucea procesională împarte suprafaţa cuprinsă în chenar în două câmpuri verticale.

La mijlocul câmpului din dreapta au fost incizate patru patrulatere, din a căror suprapunere a rezultat o cruce (cruce gamată compusă). Deasupra acestei cruci, pe direcţie verticală, au fost redate stilizat două animale în alergare. Unul dintre acestea, având coarne lungi uşor aplecate spre spate (cervideu), este urmărit îndeaproape şi abordat la şold de celălalt, lipsit de coarne, suplu, cu coadă scurtă (câine). Sub cruce, pe direcţie orizontală, a fost incizat abia perceptibil un alt animal cu coarne lungi, înalte. Dispunerea figurilor în câmpul ornamental denotă grija executantului de a nu afecta figura centrală.

În câmpul din stânga crucii procesionale, pe o porţiune mai netedă, se disting nişte zgârieturi constând din trei linii verticale intersectate de câteva linii orizontale şi oblice. Câte două linii paralele au fost zgâriate pe suprafaţa pietrei în alte două locuri.

Pe ansamblu, realizarea decorului este tributar formei blocului de piatră şi suprafeţei sale cu crăpături, denivelări şi asperităţi. Calitatea execuţiei nu depăşeşte posibilităţile unor simpli pietrari, nu lipsiţi de abilitate artistică din care nu lipseau imagini dobândite în urma unei oarecare experienţe şi a cunoaşterii unei vieţi mai dezvoltate decât cea de la Rădvani. Pe baza observaţiilor efectuate, credem că în realizarea decorului pietrei se pot distinge cel puţin două faze ce nu se leagă de un plan prestabilit. Într-o primă fază au fost executate doar crucea procesională şi chenarul din triunghiuri adâncite. Ulterior, în câmpul din dreapta, cuprins între crucea procesională şi chenar, au fost incizate crucea gamată şi cele trei figuri animaliere. Cele două figuri slab reprezentate, pentagrama şi crucea slab incizate, sau poate radiere sumară, par şi ele intervenţii ulterioare în câmpul ornamental.

2. Interpretarea decorului. Se cunoaşte că pe prima generaţie de pietre funerare din Evul Mediu era redată o cruce înscrisă într-un cerc. Motivul acesta, folosit începând cu arta paleocreştină, s-a perpetuat de-a lungul întregului Ev Mediu, suferind unele modificări. Decorul s-a îmbogăţit cu o movilă, reprezentare schematică a Golgotei sau a mormântului lui Adam, peste care era aşezată crucea. Împreună ele simbolizau învierea Mântuitorului[1].

Pe teritoriul României, pietre funerare cu cruci de tip Malta au fost descoperite în mai multe locuri. Dintre acestea amintim în primul rând blocuri izolate şi elemente de arhitectură din complexul de monumente călugăreşti de la Basarabi (jud. Constanţa), datând din secolele X-XI[2]. Printre vestigiile din apropierea bisericii sârbeşti din Cenad (jud. Arad) au fost depistate lespezi cu astfel de cruci având destinaţia iniţială de pietre de mormânt[3]. Crucea de Malta o găsim pe un bloc de piatră identificat în zidul de piatră din ultima etapă de construcţie a cetăţii de la Dăbâca, anterioară invaziei tătare din 1241[4]. Este evident că, înainte de a fi încastrată în zidul cetăţii, piatra a avut o altă funcţie. Un alt exemplar, considerat a fi piatră de mormânt, se află în lapidariul Muzeului Vrancei, unde a fost adus din localitatea Reghiu (jud. Vrancea)[5]. Se apreciază că lespedea este o imitaţie mai recentă de pe modele din secolele XIII-XIV[6]. La Conop (jud. Arad), într-un cimitir medieval cu înmormântări din secolele XIII-XIV, a fost reperată o stelă antropomorfă având acest tip de cruci pe ambele feţe[7]. 

Crucea procesională este un obiect de cult specific manifestărilor religioase la care participau grupuri mari de credincioşi. Ea este un semn al victoriei asupra morţii, dar şi un semn al martiriului. În diferite producţii artistice, dintre care nu lipsesc monumentele funerare, sfinţii, martirii, slujitorii bisericii, redaţi în diferite ipostaze, ţin în mână crucea procesională. Astfel de imagini au fost identificate pe întreg spaţiul populat de creştini, începând cu arta paleocreştină[8].

Numeroase realizări, în care piatra de la Rădvani îşi găseşte analogii, sunt semnalate pe un spaţiu întins ce pare că depăşeşte limitele Europei. Pe teritoriul românesc, în gospodăriile locuitorilor din Cenad (jud. Timiş) au fost reperate pietre de talie pe care sunt incizate astfel de cruci. Se presupune că ele provin de la un vechi edificiu bisericesc, demolat în secolul al XVI-lea şi că au fost utilizate ulterior ca pietre de mormânt[9]. În biserica Münster din Essen (Germania) este adăpostită o stelă funerară datând din secolul IX, având imprimate pe ambele feţe câte o cruce procesională[10]. O lucrare de excepţie din acest domeniu este stela de la Mainz, realizată la mijlocul secolului IX în memoria arhiepiscopului Bonifatius, propovăduitor în ţinuturile frizonilor, unde a avut o moarte de martir în anul 754. Pe una din feţele acestui monument este redată în relief o cruce procesională încadrată de un chenar cu motive vegetale[11]. Pe faţa opusă este reprezentată în aceeaşi manieră figura martirului ţinând în mână o cruce procesională. O stelă funerară datând din secolele XI-XII, se află în parcul din apropierea catedralei din Uppsala (Suedia)[12]. Stela bogat ornamentată cu vechi motive vikinge incizate are ca element central o cruce procesională. Elemente de decor asemănătoare cu cele de pe piatra de la Rădvani, realizate în relief (cruce procesională încadrată de un chenar din triunghiuri) se întâlnesc pe o stelă aflată în lapidariul Muzeului arheologic din Istanbul (Turcia)[13].

Triunghiul, figură geometrică din care este alcătuit chenarul ce încadrează câmpul decorativ al pietrei funerare de la Rădvani, semnifică divinitatea, proporţia şi armonia. Acestei figuri geometrice i se atribuie şi proprietăţi apotropaice[14].

În ceea ce priveşte faza a doua a decorului de pe piatra funerară de la Rădvani, deşi incompletă, prin absenţa vânătorului, este neîndoielnic că avem de-a face cu o compoziţie cinegetică. Este scena vânătorii cerbului, frecvent întâlnită în arta medievală. Compoziţia cinegetică cu vânătoarea cerbului îşi are originea în credinţe populare, ale căror rădăcini se află în practici păgâne, ce amintesc prin sensul lor simbolic de relaţii între lumea reală şi cea de dincolo. În culturile arhaice cerbul are funcţii de animal psihopomp, intermediar între lumi sau mesager divin[15]. Cultul cerbului a avut o largă arie de răspâdire începând din nordul Europei până în Asia Mică şi Orientul Îndepărtat[16]. În arta creştină cerbul şi căprioara apar, începând cu secolul IV, convertind în reprezentare vizuală ideea botezului şi a năzuinţei către divinitate. Cervideele apar uneori însoţite de mielul mistic sau de o cruce. În legendele medievale scena cu vânătoarea cerbului  este o metaforă a credinţei şi a bisericii. Totuşi, sensul său magic a rămas preponderent în raport cu cel creştin. De aceea în arta religioasă creştină scena nu a fost adoptată de iconografia oficială. Cu foarte puţine excepţii, ea nu apare în pictura murală din biserici şi nici împreună cu chipul lui Christos[17]. Acolo unde o găsim, ea este, de cele mai multe ori, o intervenţie mai târzie. Realizată uneori în manieră destul de primitivă, scena respectivă o găsim redată pe pereţii de biserici, pe monumente funerare şi pe versanţii stâncoşi ai unor munţi. În cazul pietrelor de mormânt, scena are un sens magic şi de cult în afara regulilor oficiale creştine. Se presupune că cerbii reprezintă virtuţile omeneşti ameninţate de vicii, sau virtuţile pe care omul trebuie să le dobândească în decursul vieţii pământeşti. De asemenea, este posibil ca singur, cerbul să reprezinte în credinţele populare sufletul defunctului[18].

Folclorul românesc consemnează o anume circulaţie a temelor având ca obiect cervidee, generate de o mitologie a cerbului care şi-ar avea o dublă origine, orientală şi balcanică. Lupta dintre cervideu şi carnasier pe care o întâlnim în decorul tâmplelor din lemn sculptat ale unor biserici reprezintă conflictul dintre două forţe opuse, dintre animalitatea vorace a forţei destructive a carnasierului şi fragilitatea începuturilor reînnoirii universale, cerbul fiind un simbol al acestei reînnoiri periodice a lumii, urmare a faptului că el îşi schimbă anual coarnele[19].

Scene de vânătoare în care apar  cruci gamate compuse şi cruci tip Malta au fost incizate şi pe pereţii bisericuţei rupestre din secolul X de la Basarabi[20]. În muzeul din Drobeta-Turnu Severin se păstrează o piatră de talie din epoca romană găsită în Insula Banului. Pe una din feţele pietrei a fost incizat ulterior un cerb. Fără a aminti produsele artelor minore, pe teritoriul României scena cu vânătoarea cerbului o găsim la biserica Sf. Nicolae din Cobia (jud. Dâmboviţa), zugrăvită în anul 1571. Într-o nişă de pe peretele de sud al bisericii a fost pictat un cerb sau licorn gonit de un câine. Este unul din puţinele cazuri când vânătoarea cerbului este redată în frescă. 

Compoziţia cinegetică cu vânătoarea cerbului este răspândită pe o arie vastă din Caucaz şi Kuban până în Europa Occidentală. În stepa Kubanului, scena respectivă, prezentă pe unele cruci de piatră, ar fi reprezentată, potrivit unor opinii, începând cu secolele VII-VIII[21]. Scena cu vânătoarea cerbului, aşa cum apare pe piatra de la Rădvani, îşi găseşte cele mai apropiate analogii în Peninsula Balcanică, unde apare pe pereţii unor edificii bisericeşti, pe monumente funerare şi pe versanţii unor munţi stâncoşi. Dintre numeroasele realizări cu acest motiv, menţionăm scena incizată peste pictura murală din secolul XI din nartexul bisericii Sf. Sofia din Ohrida (Macedonia)[22]. În Muzeul Naţional din Sarajevo se află o bucată dintr-o dală tombală descoperită în localitatea Slatina (Bosnia). Pe suprafaţa sa au fost incizate un cerb acroşat de un vânător călare, o cruce gamată şi câteva inscripţii[23].  În Serbia, Croaţia, Bosnia, Herţegovina şi Muntenegru scena cu vânătoarea cerbului a fost redată în relief pe unele din monumentele funerare numite „stečak”, atribuite creştinilor ortodocşi şi bogomililor. Cronologic, aceste vestigii au fost încadrate începând din a doua jumătate a secolului XII până la începutul secolului XVI[24]. Semne care apar în mod frecvent în compoziţii cu vânătoarea cerbului se pot distinge şi în sudul Dobrogei pe teritoriul Bulgariei la Alfatar[25]. Alte compoziţii rupestre cu vânătoarea cerbului se întâlnesc în tot cuprinsul acestui întins areal. Considerate la început ca manifesări de artă preistorică, unele s-au dovedit a fi producţii medievale. În cazul nostru, atrage atenţia, prin aspectul unor figuri animaliere, gravura de pe una din stâncile de la poalele muntelui Pangaion, pe malul stâng al Strumei (Grecia), datată în sec. IX-XI[26]. O altă compoziţie cu acelaşi subiect, pe care o avem în vedere, este cea de la Lipci, la gura Kotorului în Macedonia, datată în secolele XIV-XV. Între elementele componente ale scenei, crucile gamate sunt identice ca formă cu crucea de pe piatra de la Rădvani[27].

 Celelalte figuri prezente în câmpul decorativ al pietrei de la Rădvani, pentagrama şi crucea, redate destul de neclar, (dacă nu cumva este vorba de o încercare de radiere), ridică unele semne de întrebare. Care este semnificaţia lor şi în ce raport cronologic se află cu celelalte elemente de decor? Figurile incizate pe materialele litice folosite la construcţia unor edificii au fost interpretate fie ca mărci de meşter, fie ca simboluri cultice. În unele tradiţii mitico-poetice, stelele sunt ferestrele cerului prin care pătrund în spaţiile nemuririi sufletele celor aleşi. Anumite stele au semnificaţii proprii, Luceafărul de seară fiind simbolul Vechiului Testament[28]. Reprezentarea petagramei şi a crucii pe acelaşi obiect este o situaţie mai rar întâlnită. Ca exemple, amintim un fragment ceramic de la Lozna-Străteni (jud. Botoşani)[29] din secole VI-VII şi un fund de vas descoperit la Şeitin-Hodină (jud. Arad) datând din secolele X-XI[30].  Alăturării celor două semne nu i s-a dat vreo interpretare. Ca o ipoteză, pentru cazul de la Rădvani, pentagrama ar fi simbolul Vechiului Testament, iar crucea dublă ar reprezenta Noul Testament. 

Liniile zgâriate în diferite locuri de pe suprafaţa pietrei nu sunt motive de decor, ci au cu totul altă semnificaţie, deocamdată pentru noi necunoscută. Alcătuiri asemănătoare se disting pe unele din monumentele sud-dunărene citate mai sus alături de figurile scene cu vânătoarea cerbului (piatra tombală de la Slatina, biserica Sf. Sofia din Ohrida).

3. Încadrarea cronologică. La români, folosirea semnelor care indică prezenţa unor morminte este de tradiţie foarte veche[31]. La populaţiile în curs de creştinare, semnele în formă de  cruce marcau locul de veci al unor indivizi care primiseră botezul. Prezenţa lor se leagă şi de organizarea sistemului parohial, potrivit căruia mormintele se grupau în jurul lăcaşului de cult[32]. Practica depunerii unor pietre deasupra mormintelor vizează protejarea lor. Totodată, la creştini se reiterează astfel ritualul înmormântării lui Christos[33]. Descoperirile din afara României arată că în Evul Mediu acest obicei era răspândit pe un întins  areal european[34].

Până în secolele  XI-XII prezenţa mormintelor era marcată, în general, cu cruci de lemn. Primele cruci de piatră erau replici ale celor din lemn şi se fixau, întocmai ca acelea, deasupra mormântului, în poziţie verticală. În unele cazuri se realizau stele funerare pe care semnul crucii era redat împreună cu diferite elemente de decor şi chiar cu figuri umane. De dimensiuni mai mari şi cu anumite valenţe artistice, ele erau destinate să perpetueze peste secole amintirea unor persoane ale căror fapte au marcat viaţa unei anumite comunităţi omeneşti, regiune sau ţinut. Pentru a le proteja de vicisitudinile vremii, aceste monumente erau, de obicei, adăpostite în biserici.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea se răspândeşte obiceiul înmormântărilor cu lespezi de piatră deasupra mormintelor. Pe cele mai vechi erau redate cruci de mici dimensiuni. În secolele XII-XIII şi chiar în secolul al XIV-lea crucile de pe lespezile funerare erau de dimensiuni mai mari. Mai rar pentru această perioadă, pe lespezile de mormânt erau redate figuri umane[35]. Dacă până în secolul al XIII-lea imaginile erau executate prin adâncire în raport cu suprafaţa pietrei, mai târziu acestea erau redate în relief, iar pe la sfârşitul secolului al XIV-lea va intra în uz practicarea inscripţiilor sub formă de chenar în jurul figurilor[36].

Încercând încadrarea cronologică a pietrei funerare de la Rădvani, avem în vedere în primul rând fundaţia bisericii în care piatra a fost găsită. Această biserică, demolată în epoca modernă, a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Argumentele pe care se sprijină această datare sunt moneda emisă în timpul regelui Bela al IV-lea (1235-1270) găsită sub talpa fundaţiei, planul construcţiei şi informaţiile documentare din care rezultă că la 1292 satul Rădvani avea o biserică, iar preotul achita dările percepute de episcopul catolic de Oradea[37]. Piatra sepulcrală de la Rădvani poate fi, totodată, pusă în legătură cu celelalte pietre aşezate în fundaţia bisericii, dintre care unele prezintă indicii ale provenienţei de la un edificiu mai vechi, demolat. Printre acestea se disting elemente de decor vegetal care ne trimit spre ambianţa artistică a romanicului[38]. Deşi, cum s-a arătat, există unele analogii cu realizări mai vechi, nu credem, totuşi, că piatra de la Rădvani este anterioară secolului al XI-lea. Masivitatea blocului de piatră şi forma sa neregulată îi conferă un aspect arhaic, dar chenarul uşor boltit, alcătuit din triunghiuri adâncite, sugerează aceeaşi amprentă stilistică a romanicului[39]. Pe lângă rolul decorativ, chenarul din triunghiuri adâncite poate ţine loc de inscripţie, practică ce va intra în uz pe la sfârşitul secolului al XIV-lea. Pe aceste considerente, presupunem că monumentul funerar descoperit în talpa fundaţiei bisericii satului medieval Rădvani, împreună cu întregul său decor, a fost realizat în intervalul dintre secolul al XI-lea şi jumătatea secolului al XIII-lea. O datare mai târzie decât a doua jumătatea secolului al XIII-lea este, după părerea noastră, exclusă deoarece de la sfârşitul acestui secol lespezile funerare sunt, de regulă, în formă de paralelipiped aplatizat, crucile redate pe suprafaţa lor au forme mai complicate şi, pe de altă parte, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pe lespezi sunt redate în mod frecvent figurile defuncţilor[40]. Aşa arată exemplarele identificate pe teritoriul României la Hălmagiu (cu cruce dublă în relief)[41], la Alba Iulia[42] şi Oradea[43] (cu figuri de episcopi), la Câmpulung (cu reprezentarea comitelui Laurenţiu de Longo Campo)[44], la Curtea de Argeş (piatra de mormânt aşa-zisă a lui Negru-Vodă)[45], la Bistriţa (lespede cu fronton gotic sub care este reprezentat un cavaler)[46] ş. a.

4. Concluzii. Dacă la început pietrele funerare erau cu precădere apanajul unor persoane de rang înalt, ele se difuzează apoi în rândul unor categorii mai largi, ajungând şi în mediul sătesc. Modul lor de realizare reflectă starea socială şi situaţia materială a defuncţilor[47]. Lucrări mai modeste, pietrele din necropolele satelor medievale erau, în unele situaţii, lipsite de semne care să le indice destinaţia. Aceste monumente prefigurează imaginea necropolelor satelor medievale constituite treptat în jurul bisericilor[48]. Având în vedere dimensiunile şi decorul pietrei funerare de la Rădvani, credem că defunctul a cărui memorie şi loc de veci era menită să le fixeze, a fost o persoană de un anumit rang din cinurile preoţesc sau călugăresc. De menţionat, totodată, că, dată fiind structura friabilă a blocului de piatră şi variaţiile condiţiilor de mediu, conservarea relativ bună a decorului presupune amplasarea monumentului într-un spaţiu ferit de intemperii. Nu putem preciza  poziţia sa iniţială. Absenţa decorului pe latura de jos şi chenarul dublu pe latura de sus, sugerează  poziţia verticală, înfiptă în pământ, dar masivitatea şi absenţa oricărui element de decor pe faţa opusă ne fac să avem rezerve şi să admitem că piatra putea fi aşezată şi orizontal deasupra mormântului, ca o lespede.

Prin tipul decoraţiei sale, piatra funerară de la Rădvani reflectă două izvoare de inspiraţie şi două maniere de execuţie: unul realizat după canoanele oficiale ale vremii, la care s-a adăugat o intervenţie ulterioară făcută de cioplitori purtători ai unor vechi tradiţii populare, care, fără a fi agreate de oficialităţile religioase, se menţin în lumea satului. Dacă principalul element de decor, respectiv crucea procesională, este unul general răspândit în lumea creştină, scena cu vânătoarea cerbului face trimiteri spre arealul balcanic.

La sfârşitul acestui demers se poate afirma că piatra funerară de la Rădvani este cel mai vechi exemplar descoperit până prezent în Crişana şi, nu exclus, într-un areal învecinat mai larg. Continuarea săpăturilor în necropola satului medieval Rădvani poate conduce la descoperirea amplasamentului edificiului în relaţie cu care se afla la început piatra funerară. Ar putea fi astfel identificate alte materiale care să contribuie la datarea mai exactă atât a acelei construcţii, cât şi a pietrei funerare.  

Ioan Crişan

(preluat cu consimţământul autorului, din revista Crisia)