Tabernacole

 


 

 

 

     În aria pereților sanctuarelor bisericilor se văd, mai ales pe partea nordică, mici intrânduri. Dacă am fi în biserici ortodoxe, le-am denumi proscomidii. În vechea ambianță a bisericilor catolice, anterioare Reformei, au existat aproape obligatoriu. Refacerile succesive de biserici au condus, uneori, la transferul vechilor tabernacole în monumentele cele noi. Astfel se explică de ce, în unele biserici, se întâlnesc chiar mai multe tabernacole.

     Au fost definite drept „Nișă în peretele sanctuarului unei biserici catolice sau cutie de argint de o formă specială, în care se păstrează cuminecătura și unele obiecte de cult. [Var. tabernacul s.n. / < lat. tabernaculum, it. tabarnacolo, fr. tabernacle]” (sursa DEX). Pentru exegeza catolică este, acum, „Dulăpior din metal, aurit în interior, sau din lemn, căptușit în interior cu mătase albă, de obicei în formă de biserică, în care se păstrează ciboriul care conține ostiile consacrate. Este așezat în prezbiteriu sau într-o capelă laterală (în marile catedrale). Trebuie să fie vizibil, frumos împodobit, potrivit pentru rugăciune. Lângă el arde lampa veșnică; în fața lui se îngenunchează.” (sursa Ioan Tămaș, Mic dicționar creștin catolic). Alte definiții, care alunecă înspre dulapuri ori variante de scrinuri, nu au nici o legătură cu realitățile medievale.

     Documente iconografice mărturisesc folosirea lor, ca și inventarul lor posibil. Prezentăm aici imaginea dată de Taddeo Gaddi, în capela Baroncelli, a bisericii Santa Croce din Florența (fig. 1). Se disting clar vase orânduite, fără ca să se poată sugera că erau substanțele care compuseseră sfânta împărtășanie.

     În timp, valoarea lor a rămas strict documentară; artistică, în primul rând. De aceea, definițiile avansate de către dicționarele de artă sunt nuanțate: „Nișă practicată în peretele nordic al sanctuarului unei biserici catolice sau construcție aparte din piatră sau din lemn, destinată păstrării cuminecăturii (Sf. Sacrament); este legat mai ales de goticul târziu; pot fi valoroase prin decorație.” (sursa http://dictionar-arta.artspace.ro). Adăugăm precizarea că nu se leagă de vreo perioadă artistică anume. Apar în arta romanică și continuă după obosirea stilului gotic.

     Nici una dintre surse nu trimite către cele două tipuri esențiale de tabernacole. Forma cea mai frecventă și mai simplă, este cea a golului din perete. Ceea ce ni s-a transmis din ele sunt nișele propriu-zise, cadrele și mijloacele de închidere. Rar s-au conservat toate la un loc. Cele mai puține au rămas ușile ori grilajele metalice care le protejau. Valoarea lor este diferențiată, în funcție de investiția care s-a alocat în ele. Al doilea tip de tabernacol este cel independent, alăturat doar peretelui, dar înzestrat cu picior, spațiul paralelipipedic, stric necesar funcției, totul încoronat cu o fleșă amintind de fleuroanele de la portaluri, turnuri ori alte componente ale artei gotice. Acestea sunt cele mai frumoase și valoroase. Alte piese păstrează urme de pictură sau lucrări metalice rare.

     Colecția noastră urmărește să atragă atenția asupra lor și să le pună în valoare.

 

Medievistica