Medievistica Forum

Forumul medieviştilor din România
Acum este Noiembrie 20, 2017, 09:22:30 AM

Ora este UTC + 2




Scrie un subiect nou Răspunde la subiect  [ 8 mesaje ] 
Autor Mesaj
MesajScris: Mai 19, 2011, 09:03:32 PM 
Neconectat
Hero Member

Membru din: Septembrie 15, 2007, 03:58:57 PM
Mesaje: 91
Susana şi Avram Andea, Voievozi şi cnezi din districtul Rodnei în secolele XV-XVI, în vol. Istoria culturii, cultura istoriei. Omagiu profesorului Doru Radosav la vârsta de 60 de ani. Coordonatori: Ionuţ Costea, Ovidiu Ghitta, Iulia Pop. Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2010, p. 89-101.

M-am ocupat de tot felul de texte semnate de către autori dintre cei mai diferiţi. Nu cred că pot ignora nici prestaţiile confraţilor care sunt adânc înşurubaţi în sistemul de învăţământ universitar ori de cercetare academică. Cu atât mai mult cu cât, parcă mizând pe postura pe care o ocupă, uită că sunt şi ei „istorici muritori”, ai căror producţii nu trec fără filtre.
Pe tema cnezilor români s-a scris mult, dar din acest mult autorii nu citează decât lucrarea proprie (p. 89) (notă: Pentru a înţelege valoarea unicei referinţe bibliografice, cu autor Avram Andea, să folosim citarea unei alte sinteze tematice, la adresa ei: „disociază”, „ignorând”, „înclinat către opiniile lui Ştefan Pascu”, „pare să agreeze opinia riscantă, conform căreia elementele feudalismului în societatea românească ar fi fost rezultatul actului de voinţă al regalităţii maghiare” (I. Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania. 1440-1514. Bucureşti, 2000, p. 45). Cum se asociază aceste concluzii la aparentele pudori etnice ale textului (vezi jos), este o chestiune care poate fi doar relevată drept contradictorie), în care s-a declarat ritos că este o despărţire de „aproape întreaga istoriografie mai nouă referitoare la cnezi”. Soluţia este „elegantă”, „metodologic corectă” şi „foarte ştiinţifică”! Foarte bună de dat model pentru toţi învăţăceii, doctoranzii ori subordonaţii administrativ cu care autorii au de-a face. „Completările şi precizările noi” la subiect vin în urma a două studii serioase menţionate la p. 92, nota 6 şi un altul, mereu citat, al lui Samuil Goldenberg (notă: Nici textul special al lui I. Drăgan, Nobilimea românească…, p. 315-316, nu s-a socotit demn de a fi luat în vreun fel în considerare).
„Ţara” românească a Rodnei este în adevăr, cum o spun tot autorii, corect „al cetăţii şi al târgului Rodna” (p. 89). Să interpretăm deci, precum nu o scriu autorii, că românii şi-au dat „ţara” pe seama cetăţii şi târgului străin. Pentru că dacă li s-ar fi făcut una, de sus în jos, nu mai este nici „naţional” corect, nici de acceptat. Să se reţină că pe undeva au existat ceva mecanisme generale, niciodată dezvăluite de către izvoare ori istorici, prin care românii şi-au oferit ori lăsat răpită „inima” ţinutului lor unor străini, pentru a face acolo cetate şi târg, în timp ce ei s-au mulţumit să-i înconjoare şi să aştepte o lentă dar temeinică deşteptare naţională şi civilizatoare. Abia de trebuie să mai „dezgropăm” aici, în plus faţă de textul publicat, realitatea saşilor de la Rodna, cu prim drept regal de minerit obţinut în provincie, opunându-se vârtos şi fiind bătuţi doar printr-o stratagemă de către tătari la 1241. Rodna nu există decât la nivelul „văii” sale româneşti, ca un simplu domeniu, în care cuvântul „sas” este prohibit din întregimea paginilor publicate, fiind subtilizat de către „oaspete” (p. 94). Iar trecerea din deceniul şapte al secolului al XV-lea a avut loc nu pentru că exista o comunitate germană care argumenta ieşirea din comitatul Dăbâca, ca şi alte petece de comitate central-sudice ale Transilvaniei, la Universitatea săsească. Argumentul deciziei regale este superb de generos: „ridicarea din starea de sărăcie” (p. 94).
Ca să completăm sensibilitatea etno a autorilor, vom scrie că în afara repetitivului „român”, după ei, cel mai des se scrie despre turci (p. 92, 97); în rest sunt neutre „scaune săseşti” (p. 93), o „Universitate săsească” depărtată (p. 95, 101), nu saşi; un singur „vicecomite al secuilor” (p. 91), niciodată unguri şi doar o singură dată „regi ai Ungariei” (p. 95). În această privinţă este un adevărat act de măiestrie istoriografică de a scrie o istorie provincială ca aceea a Transilvaniei. Domniile lor, autorii, probabil că nu au nici un fel de fobie, doar că posedă o excesivă lipsă de sensibilitate la non-român.
Din moment ce primul document este din 1410 şi acolo se scrie că ar fi vorba despre un „district al cetăţii” (districtus), autorii fantazează închipuindu-şi că locul s-ar fi numit doar „pertinenţele cetăţii” (pertinentia castri) în secolele XIII-XIV. Dacă le-am pune în faţă, măcar pentru un sfert de oră, câteva pagini dintr-o carte relativ recentă, apărută lângă rezidenţa lor academică (notă: Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005: cap. III.4.a; cap. IV.1.c.), ar fi putut măcar să se dezică de ea, afirmând că acolo se scriu tot felul de prăpăstii despre cetăţi – domenii – români şi altele asemenea. Dar, fiind al doilea caz de completă ignorare istoriografică – la care, vom vedea, se vor adăuga şi altele, nici minore, nici greu de citit, deja avem dreptul să o afirmăm că textul ar fi cel puţin neglijent şi expeditiv transferat la tipar pentru a aduce un omagiu unui drag coleg de catedră. Dacă vom descoperi acum faptul că nu dispunem de o calitate corespunzătoare, s-ar chema că darul nu a fost tocmai preţios, ci mai curând conjunctural şi superficial. De obicei calitatea cadourilor este reflexia respectului de sine şi al celui ţintit.
În pagina următoare, o altă surpriză se înregistrează în dreptul uzanţei unui cunoscut monarh româno-maghiar. Pentru perechea noastră autoare, care descinde cu scrisul direct din veacul al XIX-lea şi parcă nu dintr-un mediu elevat de producţie istoriografică al secolului XXI, este vorba despre „Matei” Corvin (p. 90, 92, 93). Aceasta este lectura şi învăţătura picurată de ani de către edilii Clujului care au stradă, casă şi statuie a lui „Matei” Corvin. Deci, vom trage concluzia că aici cultura urbană s-a impus victorios valorii reale, istoriografice. Dar, cum ne-am obişnuit deja, ce mai contează de scriem în româneşte Matei ori Matia Corvin? Tot regi au fost amândoi!
Pentru autorii non-medievişti ai scriiturii, „decretul general” şi „porunca” regală sunt sinonime (p. 91). De prisos să glosăm aici. Să-i spunem doar că este numai o nevinovată ignoranţă de esenţă juridică.
O altă problemă, tot cu iz juridic, ne siderează în continuare. La o anume dată de la începutul secolului al XV-lea, „teritoriul în cauză se afla sub jurisdicţia voievodului Transilvaniei şi nu a obştii săteşti” (p. 91). Starea de alternativă, concurenţă ori opoziţie este una pe care o vedem aici istoriografic atât de limpede expusă. „Partenerii” de justiţie sunt imaginaţi într-un mod de compatibilitate pe care mărturisim că nu avem nici cea mai mică fantezie de a-l urma. Desigur, măcar ceva „analogii” de situaţii ar fi fost binevenite!
A scrie despre adunările cnezilor şi voievozilor din zonă (p. 99), fără a trimite ori compara cu sinteza lui Ioan Aurel Pop (Instituţii medievale româneşti - adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI. Cluj-Napoca, 1991), este pe cât de neaşteptat, pe atât de străveziu de necolegial. Mai avem însă a aplauda supoziţia potrivit căreia saşii (poate doar cei din Bistriţa) au învăţat să se adune şi să judece în grup, de la români. Chemându-i să se întrunească în plin oraş, bistriţenii au copiat din plin modele oferite de către concetăţenii lor rurali în cea mai mare parte, dar mai democraţi. Poate se va găsi cineva să chiar creadă acest scenariu.
Subiectul „cetate” este manevrat în continuare fără a se şti nici unde a fost plasată, nici cum i s-a consumat existenţa adevărată. Le mai dăm o mână de ajutor autorilor, dar mai ales cititorilor lor, spre lămurire suplimentară, trimiţându-i către un alt mare volum recent, preocupat de topografie medievală, despre care autorii se pare că tot nu au auzit ori nu doresc să-l vadă în notele lor critice (notă: Engel P., Magyarország világi archontológja. 1301-1457. I. Budapest, 1996, p. 397). De acolo, cel ce citeşte află că la 1437 cetatea era zălogită doar din patrimoniul regal, iar la 1440 era consemnată drept părăsită (notă: Vezi Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 502). Dacă vicecomitele secuilor se interesa de ocuparea ei „pe nedrept” la 1444, acesta se făcea doar pentru că respectivul apăra, din funcţia pe care o ilustra, nişte drepturi patrimoniale regale, administrate de voievod (pe atunci Ioan de Hunedoara, cu dublă calitate de comite al secuilor). Ca urmare, „ocuparea nedreaptă” este o încercare de recuperare. Dar, pentru că subiectul-ţintă este cel al cnezilor, ce mai contează dacă serviciul lor a fost deturnat din cel regal în casa nobililor din familia Jakch de Coşeiu? Într-un alt act „scăpat” din ecuaţia „completărilor şi precizărilor noi”, datat la 1450, se menţionează un turris seu castellum. Ar fi fost însă mult prea complicat dacă era vorba despre cetatea de la Anieş (adică acolo unde autorii istoriei de cabinet şi fără prea mare sensibilitate la geografia istorică, ar trebui să vadă cetatea la care se referă), de o veche construcţie menţionată deja în secolul al XIII-lea, tot ca „turn” ori de o a treia şi nouă amenajare care ar fi îndreptăţit menţionarea de tip diferit, în forma de castellum. Nu contează nici relevanţa actului din 1458 care asimilează Valea Rodnei la Bistriţa, fără să mai menţioneze vreo cetate acolo. Pentru că semnatarii cred în continuare în viaţa ei, ne-o scriu mai departe: „cetatea Rodnei fiind dobândită de fraţii Ioan, Ladislau şi Andrei Pongrácz” (p. 92). Se trece neobservat peste menţionarea Rodnei ca moşie de refugiu pentru domni extracarpatici. Să spunem că este o adevărată lipsă de patriotism ca această informaţie să nu fie îngroşată, chiar folosindu-se trimiterea către o discuţie recentă, purtată de istorici mai puţin atenţi la purisme istoriografice (notă: „S-ar putea deduce că Rodna, cu cetatea şi domeniului ei (ambele subînţelese obligatoriu, fie şi numai la pomenirea singulară a toponimului), trecuseră ori treceau deja printr-o experienţă moldavă (nota 59: Elekes L. (A magyar-román viszony, 1940, p. 194) a considerat că ea era rezervată tot Ţării Româneşti, numai pentru că fusese înşirată după Făgăraş şi Amlaş), rămasă ascunsă de informaţia scrisă conservată până la noi. Deci, înainte de Ştefan, se făcuseră deja dăruiri de moşii ardelene pentru moldoveni, care nu se justificau prin vreo compensare de teritoriu ocupat de către turci. Cel mai plauzibil ni se pare ca domeniul şi cetatea Rodnei să fi servit drept loc de refugiu, pentru pretendenţii la scaunul încă „vrăjmaşului” fiu al lui Bogdan al II-lea. Poate a fost vorba despre Petru Aron. Pe câte se pare, episodul s-a încheiat peste doi ani, în 1469, prin eliminarea rivalului, în urma unei campanii fulgerătoare ori a manipulării unor şiretlicuri politice.” Vezi Adrian A. Rusu, Ştefan cel Mare şi Transilvania. Un inventar critic, date nevalorificate şi interpretări noi, în Analele Putnei, I, nr. 2, 2005, p. 91-122). Probabil că, tot pentru autorii noştri, „unica şi singura” cetate a Rodnei trăia netulburat. Ea fiind un decor de zid, nu are nici un fel de valoare pentru cei ce-i doresc puşi în evidenţă doar pe supuşii de sub ziduri. Cetatea dispare misterios din povestea cnezilor de Rodna din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Amintirea se umbreşte mai întâi cu ceva castelani-saşi care rezidează la Bistriţa, iar apoi prin urmele unui castelan de la Mihai Viteazul, fără citare bibliografică.
Mănăstirea de la Telciu este mai veche decât de la 1523, dar a o pune „pe vremea lui Ştefan cel Mare” (p. 100) este, iarăşi, o găunoasă interpretare din ciclul practicat asiduu al „Transilvaniei în vremea lui Ştefan cel Mare”.
Nu dorim să mai tragem vreo concluzie generală din cele comentate. Cititorii nu au decât să judece cu propria lor minte despre ce este vorba.


Sus
 Profil  
 
MesajScris: Ianuarie 04, 2012, 10:14:11 PM 
Tudor Sălăgean, Suki – o familie nobiliară din comitatul Cluj în Evul Mediu, în ActaMN, 41-44, Historica, 2/2004-2007, p. 89-98.

Ei bine, nu pot să zăbovesc la acest text cu un răspuns exagerat de elaborat. Regret că am apucat să-l citesc doar atât de tardiv şi să intervin la fel.
Pentru a formula vreo frază de judecată, aş dori să remarc urmtoarele:
1. Averea pe care autorul o pune pe seama familiei Suki, socotită în valori absolute care ar fi meritat a fi detaliate în calculul de conversie, la cele sute de kilograme de argint, a fost obţinută nu aşa cum se imaginează "printr-o foarte bună exploatare a domeniilor", ci pur şi simplu din faptul că moşia era foarte bine amplasată geografic. Adevărul este că întreaga prosperitate a familiei se baza pe vămuirea drumului (fost roman) dintre Dej, Cojocna şi Cluj. Toate celelalte subterfugii explicative sunt în parte neserioase (agricultură înţeleaptă, vînzare de cireşe pe piaţa Clujului) ori dovedesc că nu se cunosc mecanismele vieţii medievale (pretenţia de a vedea în funcţia de jude regal, o sursă importantă de venituri - nimeni nu ştie dacă respectivii primeau cu adevărat, ceva!). Comparaţia cu alte domenii nobiliare, ar fi răspuns la faptul că averea nu se făcea din exploatarea iobagilor. Mai apoi, comparând număr de iazuri, cu număr de iazuri, este iarăşi... Era suficient UNUL mai mare, ca să facă cât şase la un loc!
2. Despre potirul Suki este scrisă o literatură impresionantă, care NU este cunoscută. Autorul rămâne înfeudat la ceva scris demult (atoate cunoscătorul Virgil Vătăşianu), în care nu este de mirare că arta gotică este în "resurecţie" către mijlocul secolului al XV-lea, când toţi istoricii medievişti de nivel mediu ştiu că nici măcar nu atinsese apogeul.
3. A crede că la Jucu ar fi existat o mănăstire dominicană, numai pentru că acolo ar fi ceva toponim care vorbeşte despre "fraţi-baraţi", este o atitudine total necritică, incompatibilă cu o calitate de istoric serios. Ce să mai discutăm despre interdicția ordinului de a dispune de bunuri imobiliare, de faptul că un beneficiu din zonă (al dominicanilor din Cluj!) putea fi obţinut doar din donaţia nobililor din Jucu...
4. Rolul conceput pentru şcoala din Jucu este doar cu puţin mai ridicat decât cel afectat de "vânătorii" istoriei învăţământului din România mijlocului de secol XX. Iar a pretinde că din ea se scoteau beneficii economice pentru nobilii patroni, deja este insolit de... Apoi scenariul întâlnirii unui Litteratus cu o fată nobilă locală, pe băncile şcolii, şi de acolo un finiş marital, este de-a dreptul un scenariu de basm.
5. A scrie despre familie fără să ai cea mai mică idee despre blazonul ei heraldic este de-a dreptul jenant. El apare şi pe celebrul potir, şi pe o diplomă cu armoarii pictate, dată de către Sigismund de Luxemburg (necunoscută!). Numai să nu vrei nu dai de el ori te poţi întreba ce naiba o fi căutând năzbâtia aia de animal într-un scut, pus la egală cinste cu armele (= heraldica!) regatului. Iar în final, a pretinde că lupul heraldic, ţinea în gură un ... copil, este atât de ilar încât... poţi să te gândeşti la povestea cu Petrică şi lupul! Scuza: o piesă tardivă de secol XVII se afla la-ndemâna muzeografului-cercetătorului-autor; numai că era atât de mică grafica încât mielul putea fi vizionat copil sau altceva.
6. Numai un pic de informare suplimentară, la nivel de judeţ, şi bisericile din satele atât de atent listate ar fi povestit dublu faţă de ce s-a scos din documente. Unele tot prin blazoanele pe care le conservă.

Autorul nu oferă nici o genealogie, este limitat cu recursul la surse scrise, mai ales cele de după secolul al XIV-lea.
Text grăbit, nefinisat, cu multe concluzii şi interpretări îndoielnice. Ieşirea din limita secolului al XIII-lea, provoacă impresia că autorul nu mai este deloc acasă.
Tema rămâne deschisă.


Sus
  
 
MesajScris: Ianuarie 06, 2012, 11:05:08 PM 
Despre familia Suki.
Stinsă pe linie masculină în 1792. O întreagă arhivă a ajuns în posesia Muzeului Ardelean din Cluj. Un total de 1484 de unităţi de studiu!!! Index arhival făcut în anul 1767. Diploma de acordarea a blazonului este din anul 1418, la curtea din Konstanz a împăratului Sigismund de Luxemburg.
O prezentare a arhivei la Kelemen L., A Suky-leveltar, în vol. aceluiaşi Muvelodestorteneti tanulmayok. Cluj, 2006, p. 83-84.
Aceeaşi arhivă este astăzi de consultat la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca.
De acelaşi autor, în acelaşi volum: Suki Istvan magyar menedeklevele 1508-bol, p. 99-102.
În fine, iată și bibliografia potirului Suki. Pentru ultima sa tratare, semnată de către Evelin Wetter, în vol. bilingv Sigismundus rex et imperator. Catalog de expoziție. Budapest / Luxemburg, 2006, p. 385-386, autorul poate fi absolvit datorită anului său de apariţie. Nu însă şi pentru omiterea a circa opt titluri anterioare, reunite în vol. citat., care s-au ocupat de piesa de orfevrărie.


Sus
  
 
MesajScris: Ianuarie 18, 2012, 07:19:43 PM 
Vasile Mărculeţ, „Terra Ultrasilvana” în secolul al X-lea şi la începutul secolului al XI-lea, în Acta Musei Porolissensis, 31-32, 2009-2010, p. 9-22.

Seria de implicări ale autorului în „marea istorie” continuă voiniceşte prin acest text.
Rezultat al lecturilor sale româneşti, selectate în funcţie de biblioteca sa de acces, fără nici cea mai mică remuşcare în a parcurge ceva mai recent pe sectoare istoriografice mai restrânse ori mai colorate lingvistic, textul este o compunere liberă, presărată cu opinii la fel. Revoluţionare sunt doar „statutul politico-juridic internaţional superior” al umbrei conduse de „Gelou” (p. 12), „relaţiile [sale] externe”, „instituţiile statului” (p. 14), „adunarea ţării” alegătoare de duce (p. 15), „realizările domniei lui Gylas”, „consacrarea Terrei Ultrasilvane în cadrul complex al relaţiilor politice internaţionale” (p. 17), „forţa şi statutul formaţiunii politice” (p. 19), „familiarius-ul lui Ştefan I” (p. 21).
„Imaginile destul de complete cu privire la resursele naturale, structura etnică, starea materială, capacitatea militară” (p. 11) a Ultrasilvaniei sunt, după propria noastră judecată, o interpretare minimală a noţiunii de civilizaţie. Iar dacă acelaşi izvor folosit spune că locuitorii sunt „cei mai nevoiaşi oameni din toată lumea”, s-ar fi cuvenit a spune că avem o continuitate absolută. Aceiaşi locuitori de atunci, ca şi cei de astăzi, trăiesc degeaba într-o ţară bogată. Doar că atunci, în jurul Anului O Mie erau mai glorioşi, pentru că se băteau cu ungurii, cu armele, nu cu mormăielile!
Nu există nici o problemă în a transforma opiniile unui istoric (M. Rusu) în substanţă furnizată „potrivit ştirilor transmise de unele cronici” (p. 20, nota 70). Discernerea calităţii şi valorii izvoarelor/textelor istoriografice este o deficienţă gravă. Gravă, însă şi mai agravată pentru faptul că este selectivă. Ioan Marian Ţiplic este „prins” că a folosit o frază de cronică pe „care o formulează ad litteram ca pe o concluzie proprie fără a cita sursa” (p. 18, nota 57).
Dacă i se pun la dispoziţie aberaţii cifrice cu cetăţi, aşezări şi necropole, se aleg cele mai multe (31 de cetăţi, după M. Rusu, nu 18, după Th. Nägler). Fără vreo explicaţie la percepţia urlător de subiectivă! Probabil că fiind mai multe, dau mai bine pentru „statul” ultrasilvan. Sau, cu libertatea interpretării noastre, pentru că sasul nu vroia să ne vadă mai bogaţi!
„Înghiţirea” ţării lui Kulan, cu capitala pe la Alba Iulia, încă nu aşa numită, este o dezgropare de construcţie demult aruncată la coş. Cu o „modestie” nedisimulată („identificarea propusă de noi”, p. 15) se pretinde că s-a ajuns la înţelegerea numelui compus al locului. Deja ostenim în a citi despre ortodoxie protocronică, lepădată cu viteză, despre autonomism/independenţă afirmate în numele unor şefi care sunt tizi (cum de s-a uitat?) cu a doua funcţie de conducere din organizarea tribală maghiară.
În momentul în care pretinde că Ştefan I ar fi avut familiari, și tot același nu a constituit comitate, pentru că aşa afirma Ştefan Pascu, autorul a trecut deja pe un teren în care este complet străin. Adică în domeniul medievisticii clasice.
Concluziile sunt atât de „importante”, încât ne aduc aminte de prestaţia muştei venite la arat. Pur şi simplu, un asemenea demers nu are ce căuta nici măcar în partea secundară şi amalgamată a publicaţiei Muzeului Judeţean Zalău.


Ultima oară modificat de Adrian Andrei Rusu pe Ianuarie 20, 2012, 08:48:08 AM, modificat 1 dată în total.

Sus
  
 
MesajScris: Ianuarie 19, 2012, 06:54:26 PM 
A. Ioniţă, Aşezarea din secolele XII-XIII de la Bratei. Sibiu-Alba Iulia, 2009.

A scrie de la început că la Bratei ar fi „probabil cel mai important şi complex sit arheologic medieval din Transilvania” (p. 7) este deplin incorect şi total lipsit de modestie. Deşi este un întreg volum, nu doresc să-i fac o recenzie integrală. Mă voi referi doar la „bagajul” non-ceramic al aşezării.
Din punct de vedere metodologic, autorul exagerează în a căuta cu dinadinsul analogiile sale doar cronologic în jos, la piese din perioade mai vechi. Din acest motiv, obţine hiaturi de una-două secole la piesele cu care se face comparaţia. Succesul clasărilor trebuia dat şi de asemuirea cu piesele care s-ar fi datat şi în secolele XIV-XV. Singura excepţie pare a fi doar la analiza secerii (p. 37).
Să detaliem prin a scrie că, dintre piesele de harnaşament, doar pintenii rămân ferm în intervalul său cronologic, stabilit pentru întregul ansamblu de locuire. Umbo-ul de scut nu are vreo serie care să urmeze. Drept urmare, este foarte posibil să fi fost o moştenire veche ori o preluare cu totul întâmplătoare (exemplu: un mormânt descoperit de noul stăpân).
Brăzdarul de plug este unul simetric, de la un plug fără cormană; deci care nu întorcea brazda. Referinţa de folosire până în Evul Mediu târziu este afirmată (p. 39, nota 191), nu însă şi demonstrată.
Cuţitul de plug are o particularitate remarcată, dar rămasă stranie: incizii de două pătrate tăiate pe mediane, legate între ele. În acest caz, tot evoluţiile ulterioare ale pieselor de metal aduc soluţia de interpretare. Este o marcă de atelier, ce provine, în mod sigur dintr-o zonă geografică unde practica s-a instituit pentru cunoaşterea cantităţii producţiei şi autentificarea calităţii. Un astfel de spaţiu este numai cel care va utiliza marcajele până în epoca industrială – evident, exportându-le şi către noi, – anume cel german.
Din moment ce există o bucşă, lanţul s-ar potrivi la o căruţă, cum se sugerează de altfel. Numai că reunirea tuturor pieselor (car, scule de săpător/agricultor, lemnar) nu mi se pare decât o variantă de ocazie, nu provenită de la vreun agricultor ori fierar. Lipsa urmelor de folosire pe aceleaşi piese îmi pare a indica un depozit-„tezaur”, pe care stăpânul trebuia să profite doar prin schimb.
Broasca de uşă (pl. 17) este o altă piesă care nu are căuta într-un astfel de mediu rural, ca acela de la Bratei. Este potrivită mai curând la o clădire de prestigiu, începând de la o uşă de biserică, la una dintr-o cetate. Asemenea piese, mult mai frumoase chiar, apar deja în ambianţa artei romanice, nu doar din secolele XIV-XV, cum le ştie autorul (p. 42). Balamaua (pl. 251/145) are un modelaj terminal, care a fost folosit pe o tăblie de lemn (uşă ori oblon).
La repertoriul pieselor neidentificate, noi am vedea la p. 59, pl. 13/gr 102/2 – o scoabă mică, pentru mobilă ori cutie de lemn; p. 60, pl. 16/23 – un nit.
Nu ar fi deloc sigură identitatea de cleşte (p. 170, pl. 251/144), dalta (p. 170, pl. 251/1) este mai curând o fostă pilă, veriga cu profil în D (p. 37, pl. 11/4), nu se poate asocia unui mâner de seceră; poate fi multe alte lucruri decât s-a menţionat.
Există între vasele ceramice o strecurătoare sau un ghiveci cu flori (p. 113, pl. 129/37), care merita pus în evidență, în mod special, datorită rarității.
Din păcate, aflat în faţa unei brăţări de sticlă (p. 41), autorul declară că nu cunoaşte piese medievale similare. Este o scăpare de informare bibliografică destul de neplăcută. Aș adăuga constatarea neparcurgerii literaturii profesionale de strictă specialitate, recentă și de limbă română. O să-l trimit să citească textele pe care nu le-a văzut, fără nici un fel de scuze (Adrian A. Rusu, Sticlăria medievală din Transilvania. Repere generale şi documente arheologice, în Ephemeris Napocensis, V, 1995, p. 301-330, text reluat în vol. Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania. Cluj-Napoca, Edit. Mega, 2008; Ingrid Poll, Gh. Mănucu Adameşteanu, Brăţări de sticlă medievale descoperite în România, în Arheologia Medievală, 1, 1996, p. 171-179).
Concluzionez că ceea ce s-a găsit la Bratei pare să provină din adunări de materiale speciale întâmplătoare. Şi pintenii, stilistic diferiţi, îndeamnă la aceeaşi încheiere. Nu exclud ca ele să fi fost rezultate din prăzi. De aici se poate censored interpretarea generală a sitului.


Sus
  
 
MesajScris: Ianuarie 20, 2012, 12:39:48 PM 
Radu Cârciumariu, The relations between Hungary and the principality on the right side of Olt River during the second half of the 13th century. Brief observations, în Annales d’Université „Valahia” Târgoviste, Section d’Archéologie et d’Histoire, XIII, Numéro 1, 2011, p. 63-69.

Uf! Iarăşi un text de-ncepător ambiţios, fără coordonare de magistru!
Să censored „evropeneşte” şi de la Târgovişte, unde o Universitate valahă aşteaptă să rupă turtiţa studenţească de la gura monopoliştilor bucureşteni, şi să lăsăm lumea largă să ne citească în engleză!
Prima observaţie: cum se poate publica doar cu o bibliografie, într-o revistă pretins universitară şi aspirantă, probabil, la o clasare 0, A, B…. Uite, aşa, ca la „Annales” de Valahia! Păcatele ei, apariţia pe net fiind obligatorie, mai citeşte lumea… În lipsa aparatului critic, sărmanii de noi şi de alţii, care o rup pe aceeaşi limbă, dar nu neapărat şi pe română, vor trebui să scotocească tot ce este prin lista finală de cărţi, ca să descopere de unde s-a extras noua înţelepciune. Este inventiv de magistral să citezi sursele cu asteriscuri (*, **!). Dacă nu există vreo pagină, cititorii nu au decât să-l creadă pe autor prin ceea ce scrie. Iar de nu, cui i-ar mai păsa, nu? Cum, pe noi, şcoala ne-a-nvăţat să nu credem că tot ce-i scris este aur, o să marcăm cam ce-i strâmb pe acolo.
Autorul nostru are frumuseţea de concepţie de a-şi imagina că Transilvania a fost un aşa de zdravăn ducat, încât a făcut politici proprii, semnând chiar tratate cu tătarii (prima pagină! – p. 63). Din păcate, inducţia vine din texte ardelene de ultimă oră (campion T. Sălăgean).
Am mai aflat, cu maximă stupoare, despre o bătălie de la Breaza (sigur nu Brezoi?) din anul 1264 (p. 63). Noi ştiam de ceva lupte pe la Deva şi la Codlea. Deşi mai importantă decât toate, iată că tocmai cea de la Breaza ne-a scăpat! Ar trebui să ne fie ruşine?
În buna tradiţie marxistă, educată la locul deja numit mai sus, avem un „feudal system” unguresc de toată frumuseţea în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Şi în altă bună tradiţie de apărare a „neatârnării” noastre multiseculare, Litovoi nu a mai făcut altceva decât să dea bani ungurilor, rămânând în schimb ferice şi de-sine-stătător!
Este şi mai minunată „the ethnic tension” (p. 64) care a mobilizat politica vremurilor. Puţin mai departe vom avea şi „ample process of decumanization” a Ungariei (p. 67), care, spre posibila dezamăgire a autorului, de ar mai apuca să ne citească, nu s-a încheiat decât după secolul al XIV-lea. Iar faptul că există o „cuman nobility”, în timp ce nici măcar una ungurească nu se născuse, este o mare „descoperire” a acestui autor. Amestecul ereticilor nu are ce căuta (p. 67) între cumani. Doar dacă nu se cunoaşte „mica” diferenţă dintre păgân şi eretic!
Autorule, nu ai auzit vreodată de predecesorii matale cu numele de Radu Popa, Viorel Achim, de cartea lui Silviu Dragomir, despre Diploma ioaniţilor, în ediţia lui I. A. Pop şi Sorin Cociş?
Şi tot citim şi citim… Nu mult, e-adevărat! Finalul se lasă cu-ntrebări: cu ce a vrut autorul de fapt să „contribuie”? „Observaţiile” alea abreviate, care ar fi de fapt? Nici o sursă nouă, nici o nuanţă nouă de interpretare, nici o prezentare mai frumoasă a evenimentelor. Ce-o mai fi şi asta? Istoriografie sau o batjocură pusă sub numele acesta, cu ambalaj de altă limbă?
Merită să se afle că omul nostru va fi citit de către străini în primul rând. Să nu ne imaginăm că toţi sunt mai slabi profesionişti decât autorul. Rezultatul se va lăsa cu încheierea că nu el este de vină pentru ceea ce şi cum anume publică, ci instituţia care n-are nici un filtru de valoare.


Sus
  
 
MesajScris: Ianuarie 21, 2012, 01:00:59 PM 
Cercetări arheologice preventive pe traseul şoselei ocolitoare a municipiului Zalău. Cluj-Zalău, 2009.

Fie-mi iertat că nu-i listez pe autori (cinci + şapte colaboratori restauratori).
La Aghireş, autorii au dat de o locuinţă importantă, pe care nu o pun suficient în valoare. Cronologia ei este dată de pinteni şi ramele de cuţite de luptă. Tocmai acest inventar face ca locuinţa să nu fie una de duzină, „ţărănească”. Mai sunt acolo câteva văsuţe, pe care autorii nu le-au zis decât „ceramică” (p. 291, pl. 191/1-3) şi care sunt, de fapt, nişte creuzete destinate topirii materialelor neferoase.
Piesa de os (p. 291, pl. 191/8) merita o atenţie suplimentară, pentru că este deosebită şi rară. Este o torsadă subţire care are urmele a două orificii de fixare pe un suport (lemn, piele, textilă).
În faţa unui pinten care are pe braţe chiar o imitaţie de zaruri de lemn ori os (p. 58, 365, pl. 265/2, 388, fig. 20/1-2), cu numerele 4, 5 şi 6, se poate bănui că cel cu care făcea pereche, avea pătratele cu numerele 1, 2 şi 3. Este o piesă unică, care trebuie pusă în evidenţă pentru că documentează odată în plus practicarea jocului în sine, dar şi mentalul particular al făurarului, dacă nu cea a comanditarului de pinteni.


Sus
  
 
MesajScris: Martie 05, 2012, 12:20:45 PM 
Vasile Mărculeţ, Consideraţii privind jurisdicţia mitropoliţilor Ungrovlahiei până la începutul secolului al XV-lea, în Sargetia, S. N., I, 2010, p. 257-264.

„Consideraţionistul” VM se interferează din nou în marea istorie, dintr-o revistă mică!
Speculaţiile domniei sale sunt nemărginite, pe baza a nu mai mult de 26 de note, din care exegeza îi numără, în mod strict, pe V. Laurent, M. Păcurariu, N. Şerbănescu, Ş. Papacostea şi pe … Vasile Mărculeţ. Onorantă companie, în care doreşte să fie privit!
Pentru VM, întemeierea mitropoliei Severinului se explică simplu prin hărtănirea mitropoliei Ţării Româneşti. Aşa pare a scrie şi un document bizantin. Creşterea de popor invocată de către un patriarh, nu poate fi, nici o clipă, legată pur şi simplu de intrarea în ortodoxie a românilor înşişi, ci de achiziţii teritoriale, cum speră a descoperi VM. Care teritoriu însă? Banatul de Severin de dincolo de munţi, din comitatele Caraş ori Timiş? Dacă o fi intrat şi Făgăraşul, atunci el s-a dat cui? Un fel de ba al meu – ba al tău, după cum bate vântul sau mai precis, după cum îşi revendică ori concep titlurile domneşti voievozii de la Argeş. Cu cât este mai nebulos, cu atât mai „interesante” pot fi paginile.
Trei concluzii finale, odată citite, arată limpede că iar nu s-a dat nici o gaură la vreo macaroană istorică.
VM nu ştie deloc despre fosta inscripţie de la biserica Ribiţei care menţionează, împreună, papa şi un ierarh ortodox. Nici cu Ghelasie de la Râmeţi nu are a se confrunta. Nu ştie nici despre mulţimea de biserici de la Severin, care sunt în cea mai mare parte, bulgare. Titlurile pompoase purtate de către mitropoliţii munteni, nu sunt dovezi ale autorităţii, ci doar titluri onorifice („in partibus”, în biserica latină pe care autorul ar putea să o cunoască mai bine, fiind domnia sa, greco-catolic). La fel de „ciudat” pentru ambiţiile profesionale ale autorului nostru, este a nu cunoaşte absolut nimic despre episcopia catolică a Severinului ori cea de la Vidin.
Se poate scrie acum altceva!


Sus
  
 
Afişează mesajele din ultimele:  Sortează după  
Scrie un subiect nou Răspunde la subiect  [ 8 mesaje ] 

Ora este UTC + 2


Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator


Nu puteţi scrie subiecte noi în acest forum
Nu puteţi răspunde subiectelor din acest forum
Nu puteţi modifica mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi şterge mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi publica fişiere ataşate în acest forum

Căutare după:
Mergi la:  
cron
Powered by phpBB® Forum Software © phpBB Group
Translation/Traducere: phpBB România