Medievistica Forum

Fenomenul l-am văzut şi eu. Parcă a devenit o "modă".
Cred că o parte dintre ei sunt nişte bieţi naivi, alţii sunt în căutare de distracţii noi.
Că n-au contacte cu istoricii de calitate nu mă miră. Mai întâi pentru că sunt greu de găsit. Nu stau pe la supermarket, cu tăbliţe de gât: "medievist disponibil". Dar asta nu-i disculpă pe cei care fac de cavalerii fără să aibă habar ce au fost ăia. Dacă cineva apucă o treanţă colorată, ţine o lamă cu gardă şi scoate răgete, nu se cheamă că s-a metamorfozat în cavaler.

Pentru inceput, Bine v-am gasit.... cu greu. A durat aproape un an pana ce contul meu pe acest forum a fost activat. Nu ma indoiesc ca la mijloc au fost probleme tehnice si nu altceva.
De ce am insistat sa fac un cont pe acest forum?
Tocmai pentru ca sunt unul din acei "cavaleri" pe care-i blamati atat si vreau cu tot dinadinsul sa fac in asa fel incat miscarea de reconstituire medievala, care NU este o moda, ci un fenomen care ar trebui sa va bucure, sa se ridice la un nivel comparabil cu ceea ce se poate vedea in tarile in care aceasta forma de cultura, pana la urma, are o vechime mult mai mare si se bucura de un respect binemeritat.
Nu sunt specialist, nici nu mai pot deveni specialist in istorie si de fapt nici nu trebuie, pentru ca exista specialisti la care sa apelez. Ceea ce trebuie sa se schimbe nu este faptul ca reenactorii (nu exista un cuvant similar in limba romana) trebuie sa devina specialisti in istrorie ci specialistii in istorie trebuie sa vina in ajutorul celor care incearca sa reconstituie crampeie din istoria tarii in care traiesc si de care SUNT mandrii pana la urma.
Se spune ca cei care nu-si cunosc istoria, sunt la fel ca si orfanii care nu-si cunosc parintii. Un popor care nu-si pretuieste istoria va disparea, pierzandu-si identitatea si valorile.
Ori tinerii pe care-i blamati simt asta. Si incearca, cel putin unii dintre ei, sa-si regaseasca radacinile.

Lasand la o parte tonul arogant si ironia care se transforma pe nesimtite in jignire, multe din cele spuse de domnul A.A. Rusu si cei care il imita, sunt destul de aproape de adevar. Miscarea de reenactment (reconstituire medievala si nu numai) din Romania are multe hibe si neajunsuri, dar vreau sa va intreb un lucru:
Iti poti permite sa batjocoresti un copil care nu stie sa citeasca fara sa fi incercat macar sa-l inveti asta, dupa ce te-a rugat sa o faci?
Am sa va intreb inca ceva...
Cate carti cu informatie solida si corecta despre armele si armurile medievale de pe teritoriul Romaniei de astazi au fost publicate? Cate carti despre hainele, uneltele, modul de viata, etc.?
Raspunsul este destul de evident... putin spre NIMIC!
Domnul A.A. Rusu spunea intr-o discutie de pe forumul deschs de noi http://www.armuri.ro/forum/index.php ca un istoric trebuie sa-si apere meseria. Eu sunt de alta parere, chiar daca veti spune despre mine ca sunt subiectiv... Un istoric trebuie SA-SI FACA MESERIA! Adica sa ne ofere in masura posibilitatilor, informatii concrete si pe cat posibil corecte in masura cunostintelor care exista in acest moment.

Nu vreau sa jignesc pe nimeni si nu vreau sa intru in polemici. Vreau doar sa va cer sa NE INVATATI cum aratau cavalerii (asa putini cati au existat pe la noi) si stramosii nostri medievali. Abia dupa aceea veti putea sa ne criticati si noi vom accepta ORICE CRITICI CONSTRUCTIVE. Daca intradevar doriti sa existe o miscare de reenactment adevarata si corecta din punct de vedere istoric in Romania.

Imi cer scuze pentru lungimea acestui post si va multumesc daca ati avut rabdarea sa-l cititi, dar unele lucruri trebuiau spuse, macar pe scurt... Apreciem orice mana de ajutor si sper din toata inima ca pana la urma vom ajunge cat de cat la un consens. In limita posibilitatilor...

Nu cred, întâi de toate, că ar fi vorba despre o blamare. Probabil că mai corect ar fi ironizare, ridiculizare etc. Termenii sunt mai blânzi și reflectă o reacție la un lucru nu tocmai bine făcut. Blamarea este încărcată de gravitate și reclamă aproape justiția.
Pentru cineva care se ocupă cu Evul Mediu, orice abordare a sa, făcută de către altcineva, nu poate naște vreun sentiment de invidie ori gelozie. Dacă împărtășești sentimente comune față de un fenomen, nu poți decât să devii solidar. Prieten chiar.
Când însă se produc devieri de la iubirea comună, este imposibil ca lucrul să nu fie observat și criticat de cel/cea care urmează neabătut o cale corectă. “Faci o prostie, regret, dragostea mea nu este oarbă!“

Mi se pare deplin corect și obligatoriu ca specialiștii să se întâlnească cu reproducătorii Evului Mediu.
Tocmai asta s-a și clamat: cei din urmă nu au dat semne că doresc să aibă asemenea întâlniri, preferând să urmeze calea imitării altor grupuri, din afara României. Din păcate, nu suntem la fotbal și nu avem campionat în același ghete și tricouri.
Aș fi încântat dacă mi s-ar oferi scuza că omul-consilier potrivit a fost căutat, că pot recunoaște în el un semen competent și pot, în egală măsură, sublinia gafa sa în a refuza un ajutor solicitat. Pentru că, cel puțin eu unul, nu m-aș fi dat în lături de la consiliere și m-aș fi ambalat în treabă dacă aș fi văzut semne că sfatul meu este urmat.

Să recunoaștem împreună că toate grupurile care poartă haine medievale, își spun în vreun fel cavaleri și oferă prestații publice, gratuite, sportive ori contra plată, au marea stângăcie de a nu oferi aproape nimic care să fie specific locului din care li s-au născut părinții și ei înșiși. Ar fi aproximativ la fel dacă am avea grupuscule care i-ar imita pe indienii lui Winetou ori pe samuraii japonezi. Diferența ar fi doar în faptul că ultimii amintiți ar fi niște exotici, cu care se pot ocupa cu dreptate și competență critică doar americanii ori locuitorii Țării de la Soare-răsare.
Cavalerii aparțin culturii europene și, după cum se crede de către mai puțin inițiați, și zonei noastre de continent. Doar că, pe aici, au fost rari, eventual cu alte nume, și cu multe alte obiceiuri care îi despart ori îi fac mai colorați decât cei din Apus. Le-aș spune mai curând oșteni ai Răsăritului creștin, dar nu am nici un fel de pretenție în a patenta denumirea.
Dacă ținem să facem ceva corect și vandabil cultural, intelectual și turistic, merită să recâștigăm culoarea de țară și de continent în care ne aflăm. Asta este toată cheia problemei. În rest, sunt detalii care pot fi foarte repede corijate, cu condiția ca cei intrați în joc să nu se lege etern de vreo armă futuristă ori de o costumație cusută cu drag, dar neinspirat, de cineva foarte apropiat.

Cred că este drept a scrie cum că “Medievistica“ a făcut din promovarea realităților medievale ale României un crez pe care-l urmează consecvent. Aici nu sunt imagini din altă parte, decât culese din zestrea teritoriului. Ceea ce apare din altă parte, sunt doar lucruri analoage ori care ne privesc direct. Ea își încrucișează armele cu cei care nu știu despre această zestre și o pastișează trist pe cea din alte părți. Site-ul nu poate fi un consilier. El poate doar constata și emite aprecieri la ceea ce se vede. Bunele intenții sunt adesea mascate de prestații care le depreciază.
Nu doresc ca finalul să aibă vreo valoare de sentință. Nimic pe această lume nu se rezolvă prin “luarea jucăriilor“ și plecarea partenerului de joacă. Este doar un respiro pentru alte întâlniri mai plăcute.

Haideti sa facem din aceasta discutie un punct de plecare. Rog pe toti medievistii de pe acest forum sa rupa cateva minute din timpul lor pentru a ne indruma si a ne ajuta sa ne indreptam spre o directie corecta.
Nu sunt sigur ca toate trupele din tara o vor urma, dar macar o parte din reenactorii pe care-i cunosc, ne vor urma in acesasta directie. Marea problema a grupurilor de reenactment din Romania este faptul ca primesc sponsorizari de la firme de turism, care prefera spectaculosul si facilul in defavoarea originalitatii si corectitudinii istorice, iar un grup de reenactment nu poate functiona fara o baza materiala care necesita investitii peste puterea financiara a marii majoritati a membrilor sai. In general, grupurile de reenactment isi confectioneaza singure echipamentul sau cumpara de pe unde pot cele mai ieftine piese pe care le gasesc. Grupul nostru este adeptul confectionarii echipamentului, ceea ce poate aduce un plus de originalitate, dar ne lovim de lipsa informatiei necesare despre armele, armurile si costumatia specifica Transilvaniei secolului XIV-XV, zona si perioada la care incercam sa ne raportam. Nu avem nici cunostintele, nici timpul si nici fondurile necesare sa facem singuri documentarea, desi am facut cativa pasi in aceasta directie. Ne-ar fi de folos o lista de lucrari de specialitate (si mai de folos lucrarile in sine, la care de multe ori nu avem acces) si imagini ale armelor si armurilor existente in muzee, expuse sau in depozit (si mai de folos ar fi ca acestea sa fie insotite de date referitoare la datarea lor si la locul de provenienta).
In general, lucrarile pe care le-am gasit, dau foarte putine detalii depre echipament, referindu-se in principal la datele bataliilor si la comandantii armatelor, lucruri care nu ne ajuta prea mult.
In acest moment incercam sa stabilim legaturi cu cat mai multe persoane care ne pot ajuta si vrem sa refacem tot echipamentul, dar asta va dura. Apreciem orice ajutor cat de mic, in special pe partea de documentare.

Nu știu dacă voi fi în măsură să ofer un îndreptar; poate la anume lucruri voi reveni atunci când voi fi constatat că ar trebui să o fac.
1. Numele grupurilor. Nici unul nu este potrivit. Cum s-a scris, este ridicol să te numeşti "cavaler de oraş". Este ceva nemaivăzut! Este la fel de ridicol să-ţi iei nume de la animale - nu sunt echipe totemice, ci legate de creştinism. Nu poţi combina aşa decât în manieră de filmografie, antichitatea, medievalitatea, orcii, spadele cu gărzi fantezii, vestimentaţia din cinci secole şi să le uneşti prin numele ăsta. Păr măciucă, oroare, reacţie negativă, critică...
Voi scrie ceva despre "ordin". Aşa ceva se întemeia de către un suveran şi doar de către el, şi era confirmat de către o autoritate religioasă superioară (cel mai des, papa). Ordinul este specific lumii catolice. El conţine totdeauna spuma elitelor nobiliare. Tot el are semne distinctive exterioare. A se vedea efemerida angevină a Ordinului Sf. Gheorghe, a Ordinului Dragonului creat de împăratul-rege Sigismund de Luxemburg, de alte ordine ale fiecărui regat european (Lâna de Aur, Jartierei etc.). Deci el nu se poate bagateliza ori trece în derizoriu, cu numele de "Ordinul de Tatomireşti" şi prezenta ca o adunătură de entuziaşti, care s-ar dori comparabili că vechile ordine.
Dacă cineva ar dori să-şi reunească grupul într-o manieră "democratică" (deci fără a-i accentua nobilitatea), atunci ar trebui să-i spună "steag" sau, după termenul latin trecut în română, "banderiu". Erau simbolurile de reunire ale armatei teritoriale locale, atât în Transilvania, cât şi în ţările extracarpatice. Ele nu reprezentau niciodată o singură localitate, ci o unitate administrativă. Deci, dacă am avea un grup de Mediaş, el ar trebui să reprezinte unitatea districtului Mediaş. Adopţia unui asemenea nume presupune automat preluarea heraldicii reprezentative a locului. Altfel aceia nu mai pot fi "de Mediaş", ci de oriunde şi de nicăieri.
Steagurile au luptat mereu ca unităţi de luptă în tot Evul Mediu de la noi.
Ar mai fi o variantă de nume, care a apărut ceva mai târziu, datorită unui armament ori uniforme specifice. Aşa s-au născut "roşiorii", "albaştrii" sau "puşcaşii". Cavalerii de Malta erau purtătorii crucii Sf. Iacob (= de Malta), "cavalerii purtători de spadă" aveau o siglă anume. Tot astfel se pot găsi contingente de "arcaşi", "husiţi" (infanterie grea, cu căruţe grele de luptă, reuniţi sub semnul unui potir), "halebardieri" etc.
Dacă un grup îşi caută nume, ar fi bine să se consulte cu un istoric pentru a nu greşi ori a împrumuta un nume deja folosit, care are cu totul alte semnificaţii ori tradiţii istorice.

De ce m-am oprit întâi la numiri? Pentru că ele sunt de impact primar, te loveşti de ele din prima clipă şi tot din prima clipă poţi să produci zâmbete la o alegere nelalocul ei. Este firma de la care pleacă ori nu respectabilitatea şi dorinţa de a urma prestaţia. Să zicem că ar fi cam acelaşi lucru cu a te numi "Împletitorii de elită" şi, de fapt, ai produce numai cozonac împletit, cu nucă. Poate că ideea ar mai putea fi argumentată şi mai plastic.
Să zicem că, luându-mă după titlu, pe cavalerii de Mediaş i-aş socoti dezinformaţi din capul locului; pe cavalerii lup, un fel de ciudaţi care au nostalgii dacice, într-o vreme când Dacia era îngropată în uitare, pe cavalerii cerbi nişte încornoraţi ori buni vânători, în timp ce numele cavalerilor Gladius Dei ar sugera o fanfaronadă creştină, cu ambiţii exagerate; în sfârşit, cavalerii art-gotica m-ar deruta în a nu şti cum să-i văd: artişti şi militari concomitent, ori o sinteză de tipul struţo-cămilei lui Dimitrie Cantemir?
Pentru masa vulgului, care mănâncă seminţe de floarea soarelui, s-ar zice că oricare nume ar fi la fel de bun. Dacă pentru ei s-au constituit "cavalerii", putem râde cu lacrimi şi scrie că este prea destul aşa cum este, continuăm să ne facem de minune cu ce am ales iniţial, şi nu mai este loc de nicio corectivă.
Va urma

Chiar daca am vrea, nu mai putem schimba numele asociatiilor deoarece acum sunt inregistrate in registrul fundatiilor si asociatiilor. Putem insa schimba denumirea prin care ne prezentam in cadrul unui eveniment, festival, etc.
Daca am folosi denumirea de "Steag", dupa parerea mea am dezorienta total pe 99,8% din public, care nu are cunostinte in domeniu, asa ca cel mai probabil ar fi sa folosim denumirea de "Banderie". Din cate stiu eu, banderiile erau in general formate si conduse de nobili. In cazul Hunedoarei, care era domeniul lui Ioan de Hunedoara, cam cum ar putea suna denumirea?
Banderia de Hunedoara sau Banderia Hunedoarei? Poate Banderia Huniad? Banderia Hunyadi ar suna probabil mai corect din punct de vedere istoric dar nu stiu cate persoane din public ar sti despre cine este vorba. Trebuie sa tinem seama ca ne adresam unui public al carui nivel de cunostinte in domeniul istoric este in general scazut sau chiar mai jos de atat. Multi dintre cei care vin sa ne priveasca si intra in vorba cu noi, ne intreaba daca suntem teutoni sau templieri, cam asta e maximum de referinte in ceea ce priveste evul mediu.
Nu stim cum arata steagul de lupta al banderiei formate de Ioan de Hunedoara, dar am facut un steag care reproduce blazonul lui Ioan de Hunedoara in perioada in care era Guvernator al Regatului Ungariei (cu corbul cu inel in cioc si leul Boemian) si probabil ca v-ar nemultumi mai putin, daca l-am folosi pe acesta la manifestari.

Asteptam si alte sugestii concrete si mai ales surse de documentare cu privire la costumatie, arme si armuri.

Hunedoara. "Banderiul Hunedoarei" ar fi cel mai potrivit. Pentru că ea a fost, concomitent, comitat, cetate şi târg. Deci, din punct de vedere istoric, avea drept la un banderiu.
Numele înregistrat în acte poate fi transformat în prestaţia reală. Nu cred că ar fi o problemă să ai o firmă numită "X" care produce spectacolul "Y".
Hunedoara, ca ţinut şi comitat, şi-a însuţit corbul şi numai el, drept stemă oficială. Acelaşi corb a fost stema familiei lui Ioan de Hunedoara, până la stingerea sa, în persoana strănepotului său.
În 1453, regele Ladislau al V-lea Postumul i-a acordat un nou blazon personal, în care nu figura leul boem, ci un leu, animal al forţei, care oferea o coroană cu labele din faţă - drept simbol al faptului că acelaşi Ioan de Hunedoara i-a oferit lui Ladislau coroana Ungariei, după moartea lui Vladislau I, la Varna, şi depunerea mandatului său de guvernator. Deci blazonul de adoptat, ar fi, după mine, doar corbul!
Heraldica permite, pentru a nu produce confuzia, dacă cineva vrea să se demarce un pic de blazonul vechi, subliniindu-şi astfel autonomia şi personalitatea, introducerea unui singur artificiu nou. Se poate face acest lucru şi prin despicarea pe verticală a scutului, cu un câmp cu corb şi altul cu noul simbol asumat de Banderiul Hunedoarei.
Sub acest stindard, alţi componenţi ai grupului pot asuma, prin "uzurpare" (pentru că blazonul nobil se acordă) alte blazoane, strict personale.

2. Costumația. Aș dori să se ia act de faptul că un cavaler ori nobil-cavaler avea, întotdeauna, două ţinute: una militară, alta "civilă". Să se înţeleagă imediat că nu se poate dansa în ţinuta în care te lupţi!
Cele două costumaţii aveau în comun cam un singur lucru: purtarea spadei. Dar, în dreptul dansului, şi aici sunt derogări.
Fiecare secol avea o modă specifică. Nu dispunem de mărturii iconografice pentru secolul al XIII-lea. Din acest motiv, cavalerii teutoni sunt cei mai năpăstuiţi prin informaţie. S-a recurs atunci la un artificiu, pe care puţină lume îl bagă de seamă: importul de costumaţie târzie, despre care ştim destule lucruri din Prusia Orientală, adică din locul unde cavalerii au plecat de la noi şi au fost apoi dizolvaţi. Dacă tunicile lungi, alte, cu cruci negre, pot fi atemporale, cel mai uşor se observă gafa cronologiei la armele folosite, chipurile pentru a imita cavalerii de la noi. Dar acum nu este vorba despre ele.
Să rămânem la ţinuta de război. Cel mai deficitar se pare că se prezintă grupurile noastre la armuri. Ele au fost întregi ori parţiale. Primele sunt foarte greu de realizat, deşi sunt foarte spectaculoase. Nici nu prea ai ce face cu ele fără cal: auxiliarul care te ajută să transporţi metalul cel mult. De aceea, armura parţială este mai indicată. Ea priveşte pieptul, capul, apoi braţele, umerii şi gâtul.
Armura parţială nu este, în mod obligatoriu, o tinichea continuă. Este, foarte des, o cămaşă de zale, apoi pieptar de piele, cu aplici metalice.
Coifurile sunt extrem de importante. Sunt bine clasate, au nume specifice pentru perioade istorice diferite (salade, bazinet, viking-rusesc etc.). Concomitent descoperim mai multe tipuri care circulă împreună, în aceleaşi vremi. Dar dacă un coif de sec. XIV, apare alături de unul de sec. XVI, interpretarea era automată: cel care-l purta pe primul era un sărac. Dacă nu este prins bine, cu curele sub bărbie, la prima lovitură potrivită, coiful este pierdut. Deci, de reţinut încă un lucru: coifuri care nu sunt ţintuite de cap nu sunt realiste.
Să mai adaug un lucru pe care mulţi nu-l ştiu ori au remarcat repede că ceva nu ar fi în ordine, după ce au încasat o lovitură "prietenească" într-un coif de metal purtat pe capul gol. Voi scrie doar că avem o moştenire a experienţelor medievale de purtare a coifului în căştile militarilor de astăzi. Fără o protecţie interioară (căciulă, bonetă, sisteme de curele peste pâslă), coifurile, ca şi căştile, sunt doar nişte vase de bucătărie puse în cap.
Cel mai uşor de purtat ar fi, şi astăzi, cămaşa de zale cu glugă. A rezistat incredibil de lungă perioadă de timp. Există imitaţii foarte bune, care sunt şi mult mai uşoare decât cele autentice. Nu se purtau niciodată pe pielea goală. La ele se adăugau apoi pieptarele, platoşele, mânecarele, cotierele, umerarele, colanele de gât, mânuşile. La mantie se renunţa repede, pentru că încurca mişcările în luptă. La fel se întâmplă şi cu pulpanele unei tunici: sunt spectaculoase pe cal, dar foarte greu de suportat la bătaia pe jos.
Partea inferioară a corpului era mai puţin protejată, socotindu-se că şaua şi calul asigurau o bună apărare. Se foloseau deci pulparul sau taseta, apoi genunchera, o variantă a cnemidei antice şi pantoful de fier, obligatoriu cu un pinten.
Toate secolele Evului Mediu de la noi posedă reprezentări iconografice care pot fi şi surse de inspiraţie pentru imitatori. Nu voi cita toate sursele, ci voi oferi doar indicii pe care doritorii le pot căuta şi regăsi singuri.
Pentru secolul al XIV-lea, probabil că nu există o sursă iconografică mai valoroasă decât cea a imaginilor din Cronica pictată de la Viena (Kepes kronika). Există şi o ediţie facsimilată. Acolo sunt de toate: costume civile şi militare, de bărbaţi şi femei din multe medii.
Mai departe, un isteţ trebuie să urmărească reprezentările Legendei Sf. Ladislau pictate prin biserici, secole de-a rândul, dar de fiecare dată cu o costumaţie adaptată secolelor de creaţie, de către artiştii contemporani. Mulţi militari apar şi în Răstignirea sau Învierea lui Isus, alţii în diferite vieţi de sfinţi martirizaţi prin sau cu ajutor de oşteni. Mai există apoi figurile de sfinţi militari, care apar pe fresce, altare sau cahle. Nu cei ortodocşi, care sunt foarte idealizaţi, după o presupusă modă antico-bizantină, ci doar cei catolici. Nu este foarte greu să descoperi asemenea surse, este destul să şti ce anume trebuie căutat.
va urma

Bună ziua!

Nu sunt specialist în istorie, de fapt am absolvit o facultate care nu are nici o legătură cu istoria, dar sunt pasionat de istorie. Consideraţi-mă amator în ale istoriei şi dacă greşesc cu ceva în ale domeniului (o să încerc să nu o fac), să mă iertaţi.

Acum vă scriu pentru că şi eu mă ocup de reenactment, din 2007, deşi pentru epoca de la 1848 încoace (1848, Primul şi Al Doilea Război Mondial) şi am citit discuţia de mai sus.

Sper ca din experienţa mea de câţiva ani să fie ceva de folos celor care fac reenactment medieval, pentru că se pare că am avut aceleaşi probleme.

1. Numele asociaţiei noastre e una (foloseşte numai pt chestiuni administrative), numele cu care ne prezentăm la acţiuni e altul. Ne prezentăm sub numele unităţii militare reconstituite: Regimentul 1 grăniceri de la Orlat (1848), Regimentul 3 voluntari ardeleni Avram Iancu (1917), Regimentul 3 Dorobanţi "Olt" (al Doilea Război). Nu am avut nici o problemă cu diferenţierea asta, e ok.

2. Ne finanţăm numai din fonduri proprii. Nu acceptăm nici o sponsorizare de la cei care organizează acţiuni pe la târguri, bâlciuri sau alte întâlniri de acest gen (nici nu participăm la evenimente din astea). Participăm numai la acţiuni care pot fi legate de un eveniment istoric real şi pot să spun că e posibil acest lucru (deşi ar fi mai tentant să participăm la bâlciuri - acolo se plăteşte, dar nu vrem să fim asociaţi cu o astfel de imagine). A apărut de câţiva ani chiar Festivalul de Istorie Academică de la Râşnov (s-a scris despre el şi pe medievistica.ro), la care am participat cu clubul nostru de istorie militară. Au fost invitate numai grupuri care fac reenactment real, bine documentat (ok, că au mai "scăpat" pe ici, pe colo, vreo 2-3 care nu erau chiar corecţi din punct de vedere istoric, s-a mai întâmplat, dar se vrea să nu se mai permită aşa ceva). Mai sunt chiar posibile evenimente multi-epocă, la care "medievalii" ar fi bineveniţi, dar nu prea am găsit la noi pe cine să invităm şi să fie "historically corect" sau să nu ceară plata prestaţiei şi să se mulţumească cu cazarea şi masa, cum e în Occident.

3. Acceptăm să ni se deconteze numai cheltuieli legate de eveniment, dacă se poate, pentru a nu ne subordona nimănui şi pentru a nu deveni "comerciali" şi obiect de reclamă, ci pentru a păstra reenactmentul ca hobby. Astfel, acceptăm numai decontarea transportului, cazării şi a mesei, dacă nu, ne plătim noi astea. Nu acceptăm niciodată plata pentru reprezentaţie.

4. O scurtă perioadă de vreme am încercat să plătim din banii asociaţiei echipamentul unor reenactori, dar s-a dovedit că asta atrage destui oameni care de fapt vor să se distreze pe gratis în timpul liber şi nu privesc reenactmentul ca pe un hobby. Am echipat de sus până jos câţiva reenactori cu mai puţină dare de mână, pentru că am crezut că lor chiar le place reenactmentul. S-a dovedit, în cele mai multe cazuri, că de fapt nu au nimic comun cu pasiunea pentru istorie şi că prestaţia lor era de slabă calitate, ne şifonau imaginea clubului, aşa că treptat am renunţat la ei, dar şi la obiceiul de a echipa reenactorii din banii comuni. Acum, fiecare se echipează după posibilităţi. E mai dificil, dar măcar se vede cine e pasionat şi cine nu. Şi în general cine e pasionat se echipează. Sigur că astfel a scăzut brusc numărul doritorilor de a face reenactment

5. Chiar dacă epocile pe care le reprezentăm sunt mai aproape de zilele noastre, există unele necunoscute. Uneori nu se cunosc exact culorile unei uniforme, tipul unor varii echipamente etc. În acest caz, ori preferăm să nu îl reproducem, dacă nu avem documentaţie, ori, în cazul cel mai rău, dacă nu putem renunţa la o anumită piesă de echipament, încercăm să deducem ce ar fi fost plauzibil că s-a folosit, iar publicului îi precizăm întotdeauna că piesa X sau Y nu ştim dacă a fost aşa sau nu. Dar cazurile astea sunt rare şi preferăm să le evităm, pentru a putea să păstrăm reenactmentul la ce e el cu adevărat, adică reconstituire.

6. Colaborarea cu un specialist în istorie a fost esenţială. Noi am avut prima idee în 2005, dar am stat 2 ani până când am găsit un specialist dornic să ne ajute şi să fie şi competent. Am găsit, tot pe calea unui forum ca acesta, un muzeograf specialist în uniforme militare, care ne-a ajutat cu documentaţia, chiar cu recomandarea unui croitor care să se priceapă la croit uniforme de acum 100-150 ani şi cu multe altele pe care noi, ca amatori dornici, vroiam să le facem, dar nu aveam cum, pentru că nu suntem specialişti. De atunci, treaba merge strună.

7. Cel mai greu şi mai greu a fost să găsim un specialist bun şi dornic să ne ajute

Am citit tot ce ati postat aici si marea majoritate a ceea ce ati scris, stim deja. Noi avem nevoie de date concrete. Pregatim pentru luna septembrie un eveniment in care vrem sa incercam sa punem in practica tot ceea ce stim si mai putem afla despre reconstituirea medievala. Vom avea ateliere de textile, pielarie, armurarie, tamplarie si bucatarie medievala in care vrem sa reproducem cat mai corect obiecte medievale. Aici avem nevoie de sfaturi concrete pentru a ne indrepta in directia reconstituirii medievale de calitate. Invitam pe toti cei care doresc sa ne sprijine cu sfaturi concrete si documentatie. Avem printre parteneri si Muzeul Castelul Corvinilor, Muzeul Municipal Campulung Muscel si Reteaua Nationala a Muzeelor din Romania impreuna cu marea majoritate a asociatiilor de reenactment din Transilvania. Este un pas important in orientarea acestor asociatii in directia corecta a reenactmentului de calitate asa ca aceasta oportunitate de a face ceva concret si corect din punct de vedere istoric nu trebuie ratata. Din pacate documentatia pe care o avem la dispozitie nu este foarte completa. Daca doriti sa dati o mana de ajutor, acum este momentul.
Oricine doreste sa dea o mana de ajutor este bine venit si vom aprecia orice sfat sau documentatie referitoare la perioada secolelor XIV-XV pentru zona Transilvaniei.
Pentru moment nu avem nici o documentatie cu privire la bucataria medievala din transilvania dar am gasit o carte cu privire la bucataria poloneza din acea perioada. Este destul de corect sa presupunem ca bucataria transilvaneana se aseamana cu cea poloneza? Cartea la care ma refer este : University of Pennsylvania Press - Food and Drink in Medieval Poland.

Răspunsul din urmă este... Susţinând că ştiţi deja majoritatea celor scrise nu cred că mai aveţi nevoie de sfaturi. Dacă mai jos se mai scrie şi că "documentatia pe care o avem la dispozitie nu este foarte completa", nu pricep de ce trebuia scris că aţi citit doar despre lucruri cunoscute. Ar fi superfluu să mă ostenesc a mai scrie ceva în această direcţie: pe de-o parte sunt anost în ceea ce comunic, pe de altă parte foamea de "ceva concret" ar fi cronică şi-mi surclasează puterile şi învăţătura.
Datele "concrete" dorite depăşesc cam tot ceea ce se poate imagina într-o istorie a vieţii cotidiene locale. Şi nici nu prea au a face cu cavalerii, decât atunci când merg la un restaurant medieval reconstituit ori pentru a-şi repara biroul din lemn de prun, tocmai lovit de vreo săgeată de arbaletă. Cum problematica de interes a grupului hunedorean a ajuns la asemenea detalii, probabil că ar trebui noi să luăm lecţii de cum trebuie imaginat Evul Mediu şi cum ar trebui el reprodus spre educaţia maselor.
Dacă totul se reduce, până la urmă, la a da sfaturi de bucătărie comparată, atunci eu unul nu am ce căuta într-o astfel de discuţie.
Partenerii citaţi nu sunt, nici pe departe, consilierii pe care i-aş recunoaşte drept cei mai potriviţi în a se erija în sfătuitori de "reconstituiri medievale". Nu prea pot să-mi închipui că "reţeaua naţională a muzeelor româneşti" vă asistă la necazuri ori bucurii. Nici măcar pentru una singură dintre problemele listate.
Vă doresc succes şi cât mai puţină recepţie critică.

Scuzele mele daca nu m-am exprimat foarte corect. Departe de mine gandul sa afirm ca nu avem nevoie de sfaturi si indrumare. Este greu sa gasesti parteneri si consilieri de specialitate daca nu dispunem de fonduri. Grupul nostru nu incearca sa reconstituie doar cavaleri ci si alte aspecte ale vietii medievale, in masura conostintelor la care avem acces. Suntem acum intr-un proces de reorganizare si cerem membrilor nostrii mai mult decat pana acum. Totusi refacerea echipamentului necesita materiale, timp si documentatie, resurse din care avem mai putin decat am dori.
Avem ceva documentatie, de exemplu:

Oakeshott Ewart - Records of the Medieval Sword
Oakeshott Ewart - The Sword In The Age Of Chivalry
Zeno Karl Pinter - Sabia si spada in Transilvania
George A. Snook - The Halberd and Other European Polearms
Brian R. Price - Techniques of medieval armour reproduction
Rudolf H. Wackernagel - The Armoury of the Castle of Curburg
Sarah Thursfield - Making Common Garnments 1200-1500

Si alte cateva lucrari primite de pe la reenactorii din vest cu care avem legaturi.
Dar majoritetea se refera la tarile vestice. Noi am dori documentatie specifica Transilvaniei pe cat posibil. Nu vrem sa investim timp si resurse in obiecte de echipament care sa fie apoi criticate ca incorecte.
Sper totusi sa reusim sa stabilim o colaborare reciproc avantajoasa. Nu serveste nimanui sa ne intrecem in orgolii.

Eu unul am fost, cred, "gratuit" în sfaturi.
Lucrările citate sunt, într-adevăr, foarte întâmplătoare. În orice relaţie cu partenerii din străinătate, a te prezenta cu propria ta zestre este o chestiune de identitate şi mândrie. A le cere mereu să te ajute, le arăţi că eşti slab, nepregătit şi fără şansa de a te prezenta în numele pământului de unde provii.
Iubita noastră societate comunistă nu a încurajat nici păstrarea, nici studiul armelor. Aşa preventiv, ca nu cumva vreun românaş cu veleităţi de cavaler să-i taie capul lui Ceauşescu la vreo mare întrunire populară, consacrată luptei pentru pace. De aici provine una dintre explicaţiile majore ale lipsei acestei bibliografii speciale. În ciuda faptului, constatat de către toţi muzeografii din România, că armele erau cele mai atractive piese ce puteau fi oferite în expoziţii ori atrăgeau privirile vizitatorilor. Bărbaţiilor li se mărea setea de bravadă şi eroism, femeile le priveau cu teamă şi admiraţie, ca nişte scule de neatins, în timp ce pentru copii erau jucării curioase.
După 1990, prestaţiile publicate au fost în tonul general al tuturor publicaţiilor româneşti. Câteva capete de serie (Zeno K. Pinter - spade şi Marcel Simina - buzdugane timpurii) au fost repede imitate, cu lamentabila locuţiune introductivă "încă o spadă...", "încă două buzdugane..." Este destul de ciudat, ca un autor (I. M. Ţiplic) care publică repetitiv o carte despre breslele producătoare de arme din Transilvania să nu le ilustreze cu nici măcar o singură imagine; cu toate că se pretinde a şti arheologie şi este legat de obiectele ca atare mai mult decât de prestaţia religioasă a meşterilor breslaşi. Iar, în acelaşi timp, descrierile de arme făcute, chipurile de medievişti cu statute revendicate, dacă nu confirmate de realitate, confundă cu seninătate săbile cu spadele (Daniela Marcu-Istrate), fără ca cineva dintre colegi, la fel de nepricepuţi, să-i ruşineze pentru ignoranţă. Aceasta este lumea românească a potenţialilor voştri îndrumători. Da, unora ca ei le-aţi putea da clasă prin studii personale aprofundate şi nu cu butaforii ale vesticilor.
Foarte repede iată o listă de alte lucrări ceva mai utile, pentru că privesc zona noastră.
RUTTKAY, A. Waffen und Reiterausrüstung des 9. bis zur ersten Hälfte des 14. Jahrhunderts in der Slowakei, (I) în Slovenská Archeológia, XXIII-1/1975 si (II) în Slovenská Archeológia, XXIV-2/1976.
KALMAR, J., Régi magyar fegyverek, Budapest, 1971.
VLĂDESCU, C., KÖNIG, C., POPA, D., Arme în muzeele din România, Bucureşti, 1973.
KONIG C., Armamentul din dotarea oastei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457–1504), în Revista Muzeelor http://www.revistamuzeelor.ro/arhpdf/2004_03_08.pdf
Istoria militară a poporului român. I-II. București, 1986.

Altele:
Martin J. Dougherty, Weapons & Fighting Techniques of the Medieval Warrior, 1000 - 1500.
Pentru cumani, pecenegi, tătari, turci se găsesc pe net lucrări speciale.