Medievistica Forum

1. M-am întrebat adesea dacă cei care prestează în tipar cu câte un titlu de genul "Încă un/o .... medievală" şi-au pus vreodată problema valorii paginilor pe care le scriu astfel. Deja subiectul este "aranjat", "pus între ceva repere serioase", şi, iată, apare cineva, după un efort "magistral", să mai scoată încă o piesă şi să o aşeze bine-mersi într-o bibliotecă deja scrisă.
Este mai puţin decât a scrie "Noi contribuţii la..."
De pe un anume piedestal pe care te-ai aşezat, pe merit ori căţărat printre meandrele mereu îngăduitoare ale promovărilor profesionale, a mai scrie despre un alt şurub ori ceaşcă, este lamentabil, ruşinos şi degradant. Nu faci decât a te amăgi şi a încerca să amăgeşti şi pe ceilalţi că mai trăieşti profesional, că te-ai achitat de normativa de pagini ori articole cu care ai fost globit în planul de muncă anual.
Pentru că a mai scoate încă un şurub sau o ceaşcă este o treabă de seminar, de pruncie de arheolog.
La recidiva lui "încă un/o...", autorul poate fi deja încadrat fie în categoria "nu poate mai mult", fie "este o mare putoare intelectuală". Se mai poate încă să mă înşel: deliberat cel care a dat dovadă că poate mai mult, dintr-o dată se exprimă decodat în felul: "lasă că tot aia e, de public asta ori altceva".
Cred că este un fragment de grilă de valorizare cu care am putea să mai vedem cine şi cu ce se mişcă printre noi.

2. Disciplina arheologiei este una foarte vioaie. Datele cu care operează sau pe care le produce sunt mereu reînoite, mai repede decât s-ar descoperi documente scrise pe hârtie ori pergamente.
Drept urmare, ar trebui acceptată ideea perisabilităţii informaţiei arheologice şi a unui grad ridicat de relativitate a interpretării aceleia.
O cercetare onestă ar trebui să recunoască această situaţie şi să o folosească în mod curent. Dacă acelaşi arheolog va descoperi ceva nou ori va ajunge la concluzia că nu a fost suficient de înţelept când a publicat ceva, ar da dovadă nu numai de onestitatea la care m-am referit deja, dar şi de un respect de sine, care ar trebui să se prelungească în respectul colegilor. Dacă eşti primul care îţi revizuieşti ideile este foarte bine. Mult mai bine dacă ar trebui să o faci cu ajutorul unui confrate. Dai dovadă că nu ai scris doar ca să te vezi publicat, ci ai făcut-o pentru progresul real al cunoaşterii domeniului. O asemenea reintepretare nu ţine de piedestalul pe care ai ajuns să te ţi în echilibre precare şi foarte relative, ci de deontologia profesională.
Din păcate, lucrurile nu se petrec - la noi! - decât arareori aşa. Cel care constată că ar fi greşit ori ar fi fost dezinformat, procedează în felul următor: 1. îngroapă el însuşi subiectul; 2. persistă în eroare, chipurile pentru a nu se face de râs. Varianta din urmă este cea mai ticlăloasă. Şi, totuşi, pot cita cazuri de asemea obstinări în eroare. "Decât să admit că X are dreptate, mai bine reinventez alte prostii ori, mai simplu, - că tot nu mi-o cere nimeni, scriu că simt că eu am dreptate şi nu celălalt!" Ştiind bine că nu avem o istoriografie de autoreglaj prin critică, asemenea intoxicatori promovează deruta totală a cititorilor care ar admite mai curând că orice este tipărit, semnat de un academician ori publicat de o editură cu renume relativ respectabil este aur curat şi cunoaştere de clasă.
Este, trebuie să o constat din nou, tot o "boală" naţională. Pentru că la fel de rar poţi să observi la cineva că-şi asumă greşelile, până la consecinţe. Un plagiator trebuie dat afară, pentru că el nu are decenţa să o facă singur; un politicean nu va recunoaşte deschis că a spus ori a promovat prostii, chiar dacă i se demonstrează acest lucru. La recidivă, este deplin clar autorul ar trebui să-şi caute alte rosturi decât a scrie. Moştenirea este grea: învăţământul de partid, aflat în uz curent ante 1989, pretindea mereu şi mereu ca să fie făcute referinţe la ultimele discursuri ale tovarăşului. Nu exista o mai bună recunoaştere a faptului că "tovarăşul" era, în cel mai bun caz, aflat în contrazicere cu propria sa filozofie, dar şi că ar fi dorit cu ardoare să pară cu nu poate greşi niciodată. Dar, de la cap... sistemul a prins mereu şi continuă să funcţioneze în trombă.
Consecinţa este că nesănătatea coabitează cu gunoaiele istoriografice.

3. Am să mă refer acum, la fel de scurt, la confortul de interpretare. Dacă cineva, bine-cunoscut ori poziţionat pe grila academică, a publicat un anume lucru, într-o anumită formulă, ei bine, lucrul s-a betonat!
O să dau un exemplu care mă frământă legat de o temă de cercetare.
Am constatat că o singulară pastilă din lut găurită (socotită a fi fusaiolă), descoperită în Moldova, înzestrată cu două incizii cruciforme a devenit, doar ea, o enigmatică piesă de cult creştin (Cucorăni, jud. Botoşani, vezi D. Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e. n. Contribuţii arheologice şi istorice la problema formării poporului român. Iaşi, 1978, p. 169, fig. 10/7). Analogiile, bine căutate, din alte spaţii geografice, n-au îndrăzinit să emită o încheiere similară. Pentru că, evident, este o concluzie "trasă de păr". Este motivată prin necesitatea acută de a mai descoperi ceva creştin într-un loc şi timp în care abia este ceva consistent ca mărturie arheologică.
Chiar avansând în absurdul interpretării, autorul ipotezei ar fi trebuit să se-ntrebe cam la ce ar fi putut servi o "fusaiolă creştinată", atât timp cât şi oalele "creştinate" sunt de căutat îndelung, fără vreo şansă de a fi redescoperite în serii lungi.
Micuţele semne sunt de privit cel mai confortabil ca fiind unele creştine. Desigur, ele mai pot să aducă şi calificarea autorului drept "bun vânător de mărturii" de care am avea disperată nevoie, dar aceasta este deja o altă problemă deontologică.
Tot în arheologia medievală a Moldovei am constatat cât de îndărătnice au rămas interpretările "cuţitelor de pielărie", în loc de "brice" ori orice altceva, în loc de "axe de catarame din os", pentru că ele figurau altfel interpretate de către Mircea D. Matei şi fuseseră contestate, cu argumentul analogiilor, de nişte ardeleni "ceva" mai puţin vizibili.
Confortul despre care scriu este prezent în terenul care contrapune mereu formele la funcţiile artefactelor. El rezultă nu dintr-o cultură arheologică precară, ci din cunoaşterea deficitară a realităţilor medievale generale. Nu pot să mai pomenesc ceva despre "şcoala de arheologie medievală" pentru ea nu mai există, ci am revenit la modalitatea medievală de ucenicie.

4. Bibliografia de arheologie medievală. Ca să faci față unei situații ori obiect de arheologie medievală nu-ți ajunge să citeşti româneşte.
În primul rând pentru că literatura autohtonă care stă la baza disciplinei este precară; a început tardiv, a conţinut doar unele lucruri, nu a înţeles multe altele.
Majoritatea lucrurilor scoase din pământ nu are o istoriografie acumulată. Sunt încontinuu uimit de zestrea Sucevei, pe care, nici până astăzi nu s-a găsit nimeni să o priceapă pe deplin, în condiţiile în care, an de an am asistat la un "gargarism" incredibil al celor care pretindeau a păstori arheologia locurilor. Am ajuns la concluzia că, pur şi simplu, din incapacitate, preferau să "atace" tot felul de probleme de urbanistică ori "civilizaţie" (printre altele).
Cu câteva trimiteri în notele critice, nu-ţi iese, constructiv, nimic serios. La cea dintâi privire, un articolaş ţi se cam depreciază atunci când nu citezi ceva în sprijinul paginilor sale.
Pot da aici exemplul gropilor de morminte cu nişă cefalică, asupra cărora s-au aplecat Adrian Ioniţă şi Daniela Marcu Istrate. Le-a trebuit un şir de publicaţii ca să ajungă în final la înţelepciunea de a constata că descoperiseră, şi în România, o realitate care era demult semnalată pe continent şi care n-ar fi avut nevoie de treceri intermediare prin interpretări de "morminte de colonişti" ori şi mai rău "morminte de constructori de catedrală romanică".
Poate exemplul nu ar fi potrivit pentru că este vorba despre "complexe funerare". Mult mai rău stăm cu obiectele. Şi aici, a trebuit ca Maria Crângaci Ţiplic să gafeze sistematic cu scoicile-însemne de pelerin, stilusul medieval, "vasele liturgice de spălat pe mâini", capetele de şnur; un arheolog moldovean să facă din fragmentele de vase de bronz, "fragmente de vase romane"; toate descopeirile romane de la Apulum să fie automat socotite a fi romane etc.
Ca să scapi din acest impas, nicio bibliotecă românească actuală nu este capabilă să te ajute. Pentru că era deja orientată către alte compartimente de interes arheologic, pentru că nici nu poate face schimb, nici nu poate cumpăra ceva preţios în întârziatul domeniu de specialitate. Deci, această situaţie nu face decât să alimenteze automat calitatea scăzută a oricărei tentative de publicare efectuată din scaunul comod "de acasă". Ajungem simplu la parafraza "somnul bibliografiei, naşte monştrii"!
Este suficient să treci graniţele şi să ai şocul distanţei şi conştinţa hăului în care am ajuns. Acolo se ştie clar că biblioteca este una dintre primele politici ale oricărui manager. Tot acolo afli ce puţin ai putut trimite de acasă, ca să poată fi citit în afară, şi cât de uşor le vine vecinilor să se lămurească pe care dintre arheologii români ar putea conta la vreo colaborare. Evident, te loveşti de o literatură imensă care a înflorit pas de pas din 1980 încoace.
Nu pot defini această etapă istorică a disciplinei. Nu mai este copilărie, ci doar o adolescenţă debusolată şi crescută buruienos, în care efectul de "coajă" fără miez predomină.

5. Stratigrafie şi cronologie de artefacte
Şcoala te învaţă să te robeşti poziţiei stratigrafice a artefactelor. Cam toţi arheologii producători pe care-i cunosc, procedează astfel. Nu aş dori să citez nume, pentru a nu fi, din nou, suspectat de vreo vânătoare de vrăjitoare continuată.
Iată însă că obiectele descoperite nu "încap" în felia cronologică aşezată într-un strat "foarte bine contextualizat". Se întâmplă adică, să posede, ele separat, o cronologie bine închingată, rezultată din alte săpături arheologice, de socotit la fel de "corecte", şi din surse istorice alternative (documente scrise ori iconografice).
[i]Dacă arheologul ar cunoaşte asemenea situaţii, în primul rând ar fi dator să le releve, nu să se facă că nu ar exista sau să ocolească "cu subtilitate" critica istoriografiei anterioare. Apoi să se întrebe dacă nu cumva, tot ceea ce a construit ca posibilă cronologie din stratigrafia săpăturii sale ar fi, de fapt, eronat.
Straturile amestecate şi răvăşite pot ascunde gropile sau elimina depunerile unor vremuri intermediare; fără să mai discutăm despre variantele în care obiectele au fost mai mult decât ne-am imagina, utilizate, ori au fost mişcate deliberat sau întâmplător. Nu este exemplu mai bun de oferit decât al spoliilor romane folosite în Evul Mediu. Trebuie să fi cu-adevărat obtuz ca să datezi un întreg complex de locuire pe motivul că ar conţine o cărămidă ştampilată de vreo vexilaţie a Legiunii a XIII-a Gemina. Prima concluzie este doar aceea că avem ceva post quem.
La fel se întâmplă însă şi cu alte obiecte care au avut şanse de viaţă lungă, confecţionate din orice altceva decât ceramică. Până şi monedele pot fi înşelătoare şi nu pot furniza - se ştie, spre disperarea tuturor! decât cronologii relative.
Cel mai relevant exemplu este tot cel al Coconilor. Pe vremea când a fost cercetat, nimeni nu cunoştea exact cronologia cuţitelor germane de import, cu anexe din cupru/bronz. Şi nu sunt singurele materiale care "urcă" dincolo de vremea lui Mircea cel Bătrân, aşa cum a fost oferit totul istoriografiei româneşti.

O asemenea problematizare nu ar trebui să existe la nivelul unor specialiști. Poți deschide ușor un dicționar ceva mai răsărit și să citeşti acolo că diferențele sunt "la mintea cocoşului". O sabie are un sigur tăiş, spre deosebire de spadă; suliţa se aruncă (ca în atletism), lancea nu se lasă din mână (ca la turnir).
Şi totuşi... Atât de manifest se exprimă în scris incultura unor confraţi "consacraţi", încât nu-ţi vine să crezi că nu le crapă obrazul de ruşine!
Nu există nici o scuză "bună" pentru aşa-ceva. Este adevărat, resturile de şcoală şi literatura publicată, ne-au învăţat să discutăm mai ales despre ceramică. O "regină" a săpăturilor, o găselniţă mereu "grasă" prin dimensiuni, nu prin frumuseţe ori importanţă. Dincolo de aceste "calităţi", mai are "meritul" deosebit de a nu transmite decât mesaje istorice şi culturale minore.
Să punem deci, pe prim plan, piesele din bronz, sticlă şi fier. Este mai profitabil şi mai onorant.

7. Ceramica regina.
Cine începe să înveţe arheologie, incepe de la ceramică, ca şi când silexurile precedente ar fi prea puţin importante. Apoi, milenii întregi, tot ceramica este omniprezentă. Vin dacii, dar mai ales romanii, şi fac altceva decât olărie. Mai departe, iarăşi continuă "epoca ceramicii".
Un vas este un fleac. Adevărat, nu oricine poate să-l producă. Dar, chiar şi aşa, dintre artefacte, de ce anume ar trebui să începem să publicăm mai întâi, ceramica?
În raport cu toate celelalte materiale de confecţie, ceramica este cam pe ultimul loc (este în dispută cu osul şi înaintea lemnului).
Nu pot să cred cum de tinerii meseriaşi contină să promoveze ierarhia publicaţiilor instituită de către preistoricieni, când ei deţin urme de construcţii, piese din metale diferite sau sticlărie! Maniera este oglinda bagatelizărilor şi a disoluţiei profesiunii de arheolog medievist. Piatra ori cărămida ar trece la arhitect, moneda la numismat, ceva lemne, la etnograf şi tot aşa înainte până se ajunge la bagajul cu care preistoria are de lucru: gropiţa şi ... ceramica! Mai trebuie încă câteva gafe monumentale, în care arheologul-vedetă dă bine cu băţul în baltă exprimându-se despre biserici sau pasând ghiuleaua de tun tot arhitectului, ca să se consolideze convingerea că substanţa "nu-i de nasul arheologului"! Sau, continuând linia, în definitiv, scoateri din pământ poate face oricare dintre arheologi, de ce ar mai fi nevoie de încă unul ciudat, botezat "medievist"?
În asemenea mod, arheologul medievist este un fel de dublu ratat: şi în arheologie, şi în istorie!
Este atât de limpede că formarea arheologilor medievişti este una deplin particulară, încât aş renega pe oricare profesor de şcoală universitară care ar îndrăzni să spună că nu am dreptate. Şi tot lor, şi multor altora, le-aş mai spune/scrie că meseria asta din urmă poate să-şi câştige respectul doar dacă nu face lucrurile întocmai ca şi restul arheologilor. Aşa şi cu tratamentul ceramicii.