II. Metodologii de urmat II. b. Practica săpăturilor de salvare
Săpăturile de salvare sunt cele mai frecvente în zilele noastre, astfel trebuie să şi le acordăm importanţa maximă. În ce constă o săpătură de salvare? În primul rând constatarea nevoii acesteia, de către muzee, instituţii şi, în primul rând de către Direcţiile de Patrimoniu şi Cultură, împreună cu Poliţia de Patrimoniu. După constarea necesităţii lucrării urmează contractul cu beneficiarul. În zilele noastre, aici încep o mulţime de probleme, care nu sunt rezolvate: în primul rând, ce trebuie să conţină exact un contract, cum trebuie calculaţi termenii predării, fazele de lucru, salarizarea, drepturile părţilor. Ar trebui procedat la obligarea firmelor pentru predarea unui memoriu tehnic înaintea începerii lucrărilor, dar şi a muzeelor sau instituţilor pentru pregătirea unui proiect pe baza memoriului tehnic despre desfăşurarea supravegherii şi a săpăturii. Mai cred că este nevoie de stabilirea formelor de cooperare, a obligaţiilor şi comportamentului muncitorilor şi a conducătorilor firmei care efectuează lucrările faţă de arheolog, muzeograf şi student, cel care participă la supravegherea arheologică şi săpătura de salvare. După toate acestea, bine puse la punct, putem să punem întrebarea: cine are drept şi de ce, să coordoneze şi să efectuează supravegherea arheologică şi săpătura de salvare? De ce nu are drept un arheolog debutant sau specialist, să conducă o săpătură de salvare, doar în unele cazuri excepţionale aprobate de Comisia Naţională de Arheologie, chiar dacă el este pregătit din punct de vedere profesional în organizarea şi practicarea săpăturilor de salvare? Uneori, el deţine chiar şi la un nivel mai înalt experienţă profesională, decât experţii din România, poate având chiar o experienţă mai avansată adusă din străinătate, unde săpăturile de salvare au deja zeci de ani vechime şi un sistem special pentru desfăşurarea acestora bine pus la punct. Pe lângă multe alte, şi din această cauză rămân neobservate zilnic (posibile) situri arheologice ori observate, dar în lipsa de arheologi experţi, ele rămân fără supravegheri şi săpături de salvare. Despre ce înseamnă fiecare categorie, ce responsabilităţi, obligaţii şi drepturi au arheologii, şi de ce există restricţia (doar în România din toate ţările ale U.E.), că doar arheologii experţi ar avea voie să facă săpături de orice gen, cât şi despre grila de punctaj pentru încadrarea în categorii de atestare profesională trebuie discutat separat. Iar dacă şi punctul sus menţionat este clar rezolvat, putem trece la lucrările în sine:
Ce înseamnă coordonarea săpăturii de salvare, a oamenilor calificaţi şi necalificaţi? Aici trebuie luată în parte semnificaţia fiecărui cuvânt:
- COORDONÁ, coordonez, vb. I. tranz. A pune de acord părţile unui tot, a îndruma în sens unitar o serie de activităţi desfăşurate în vederea aceluiaşi scop. [Pr.: co-or-] – Din fr. coordonner. Sursa: DEX '98 | - muncitor calificat: cel care are atestat şi pregătire profesională în domeniul respectiv. Poate să fie expert, specialist sau debutant. Simplu. - muncitor necalificat: cel care nu are atestat şi pregătire profesională în domeniul respectiv. Poate să fie oricine care nu se încadrează în categoria de sus menţionată. Şi mai simplu. Teoretic pe baza acestor două categorii simple se dă şi salariul, dar: - există şi o categorie specială, neluată în seamă separat, studentul la arheologie. El/ea este categorisit automat la muncitori necalificaţi. Simplu. Sau nu chiar: 1. Nu este simplu, pentru că nu are atestat profesional, dar este în curs de pregătire profesională teoretică şi practică, iar în caz optim în 2-3 ani şi ajunge la un nivel peste cel acceptabil, ceea ce este necesar pentru o săpătură de salvare de complexitate medie sau mică. 2. Nu este simplu, pentru că chiar dacă nu are atestat profesional (să nu luăm în seamă pregătirea profesională), are obligaţii şi responsabilităţi foarte serioase şi complexe, faţă de muncitorul chiar necalificat, cel care nu are nici un fel de responsabilitate, în afară datului cu lopata (ceea ce-i un lucru extrem de respectabil, de fapt). În România, la marea majoritate a săpăturilor de salvare studentul trasează secţiunea, face fotografii, desene, curăţă şi desface obiecte, morminte, completează fişe de obiecte, morminte, săpătură (dacă există aşa ceva la săpătura respectivă...), scrie jurnalul de săpătură (!), după ce efectuează curăţarea şi prelucrarea preliminară a materialului arheologic (uneori nu numai preliminară, ci chiar finală) provenit din săpătura de salvare, unde el/ea este trecut ca un muncitor necalificat (că asta e, nu există a treia categoria de salarizare în acest caz...). Dar optimişti să fim, e un caz foarte nobil să stăm 10-11 ore constant la săpătură, făcând toate cele sus menţionate, încă 1-2 ceasuri acasă să descărcăm pozele şi să facem ordine între fişe (Doamne fereşte, să pregătim între timp şi raportul de săpătură...) să ne pregătim pentru ziua următoare: astfel lăsăm pe experţi să lucreze la cazuri mult mai importante, ca şi doctorate, publicaţii etc. şi să nu uităm: să ne ajute în pregătirea profesională şi atingerea unui statut cu atestat profesional! Deci după acestea putem să zicem liniştiţi, că arheologul expert (doar el şi numai el!) „coordonează” (vezi mai sus sensul cuvântului!) săpătura de salvare, ajutând pe studenţi să devină profesionişti, dându-le şansa să lucreze ca muncitori necalificaţi... Pe lângă acestea, nici nu mai merită menţionată lipsa (uneori aproape) totală a folosirii tehnicilor, metodelor şi echipamentelor moderne la săpăturile de salvare (fişe speciale!, baze de date digitale, detectoare de metal, magneto-, geometrie, datare C14, dendrocronologie etc.). Să luăm doar fişele. Ele trebuie făcute pentru toate tipuri de obiecte şi săpături de ev mediu, ca şi o bază de date digitală. Pentru acest punct al anchetei în discuţie, respectiv practica săpăturilor de salvare, se mai pot adăuga desigur, multe lucruri, şi Vă aştept, să scrieti aici pe Forum Medievistica.ro. Încă o singură menţiune acum şi cred că e aproape cea mai importantă. Să nu uităm că, în general, în cazul săpăturilor de salvare majoritatea supravegherilor şi a săpăturilor de salvare au loc în oraşe cu antecedente medievale. Ultima întrebare: cine şi pe ce bază decide dacă trebuie sau nu supravegheată o lucrare de construcţie în mediul urban, trebuie, sau nu, făcută săpătura de salvare acolo, este sau nu sit arheologic, şi cât de important este (şi pentru cine) situl respectiv. Aştept şi eu păreri din toate categorii (experţi, specialişti, debuntaţi, studenţi „necalificaţi”)!
Ultima oară modificat de Vasile Mizgan pe Aprilie 18, 2008, 04:08:00 PM, modificat 1 dată în total.
|