Medievistica Forum

În acest loc aşteptăm opiniile privitoare la perspectivele viitoare ale arheologiei medievale din România.

III. f. Sesiuni ştiinţifice specifice arheologilor medievişti
Ele ar trebui să devină an[b]uale[/b]. Pentru a le vedea împlinite, propunem un plan derulat pe câţiva ani, în care instituţiile care pot să-şi asume astfel de manifestări, să colaboreze şi să se coordoneze între ele. Astfel vor fi cunoscute din timp temele şi termenele de susţinere. Nu se vor mai aglomera una peste alta, vor putea fi temeinic pregătite comunicările şi studiile de publicat.
Deja câteva muzee din Transilvania şi-au orientat sesiunile ştiinţifice şi le-au făcut tradiţionale (ex. Muzeul Satu Mare – „Arhitectura religioasă”; Muz. Bistriţa – intenţionează să persevereze cu cercetările asupra ceramicii).
Personal pledez şi pentru totala desfiinţare a Sesiunii Naţionale de Rapoarte Arheologice. Ea nu este tehnic realizabilă (nu mai este de mult „naţională”, pentru că nu pot fi întruniţi toţi arheologii din România, sumele de bani necesare sunt greu de obţinut) şi este contraproductivă (incompletă, grăbită, fără finalităţi). Ministerul Culturii ar putea aloca anual o parte a sumei pe care o are la dispoziţie, sesiunii anuale a arheologilor specializaţi. În acest caz, sesiunea anuală a arheologilor medievişti ar putea avea două compartimente distincte: a. tematică; b. rapoarte.

Practica studenţească este o obligaţie a oricărui student care doreşte să devină vreodată arheolog. Pentru a acumula un „dosar” de înscriere în Registrul Naţional al Arheologilor, această practică nu ar trebui să se rezume la eliberarea unei simple adeverinţe de prezenţă. Ea, adică adeverinţa de stagiu în teren, ar trebui însoţită de probe materiale, constând în: desene de planuri, profile (1), desene de complexe sau piese arheologice (2), pagini de jurnal de şantier (3). Un dosar va fi cu atât mai de apreciat, cu cât va întruni toate tipurile de probe, contrasemnate, pentru autentificare, de către responsabilul de şantier de la care provin.
Universităţile care deţin secţii de formare a arheologilor, trebuie să se îngrijească ca studenţii să efectueze obligatoriu practica pe toate tipurile de şantiere arheologice, din compartimentele preistoriei, antichităţii clasice, perioadei migraţiilor şi evului mediu.
Nici un arheolog nu poate depăşi starea de debutant, atât timp cât nu a publicat documente arheologice (categoriile enunţate şi în dreptul practicii studenţeşti).
Un expert nu poate fi o persoană care nu are luat doctoratul în arheologie, prin excepţie, istorie, istoria artei, arhitectură. Orice alt doctorat, nu suplineşte pregătirea de specialitate şi nu poate fi luat în considerare. Dacă doctoratul a fost luat în oricare altă disciplină decât arheologie, pretendentul la calitatea de expert trebuie să facă dovadă că stăpâneşte tehnicile arheologice (1) şi a publicat, în mod repetat, cu ajutorul lor (2).

Orice meserie sau profesiune este definită, normată şi funcţionalizată prin confruntarea a două „tabere”: practicanţii ei şi reprezentanţii societăţii care îi folosesc pe numiţii practicanţi.
Arheologii nu au fost niciodată invitaţi sau nu au reuşit vreodată să-şi promoveze interesele profesionale. Gravitatea acestei carenţe se distinge din ceea ce urmează mai jos. Este lipsa forţei de echilibrare, solicitare şi impunere de soluţii pentru bunul mers al profesiunii.
Drept urmare, funcţionarea profesională a arheologilor a fost moderată mereu de către administraţie (mai mult sau mai puţin politizată). Cel mai evident se vede faptul în Ministerul Culturii unde, în mod practic, acum, un director este singurul care impune „standarde şi proceduri” (chiar plagiate), fără ca acestea să fie motivate decât în faţa lui Dumnezeu şi a propriei sale conştiinţe. Comisia Naţională de Arheologie (vom vedea altădată cum compusă) este doar organ consultativ, iar opiniile ei sunt sau nu luate în seamă. Ceea ce pare a avea temei legal, sunt doar hotărâri ale miniştrilor, inspirate direct de funcţionarii din subordine. Dar, nici o universitate, institut academic sau muzeu nu salarizează sau promovează vreun arheolog pe temeiul faptului că Ministerul Culturii îi recunoaşte vreun titlu de „debutant” sau „expert”. În adevăr, calităţile de „debutant”, „specialist” şi „expert” sunt create doar de către Ministerul Culturii şi sunt utile doar pentru primirea autorizaţiilor de săpătură.
Dacă arheologii se arată a fi incapabili în a-şi afirma ideile privitoare la profesiunea lor, ar fi fost obligatoriu ca administraţia să găsească mijloacele pentru a-i organiza, tocmai pentru a le cunoaşte opiniile şi a-i avea ca parteneri în dialog constructiv. S-ar fi dovedit astfel onestitatea funcţionarilor publici faţă de principii generale. Dar, cum a fost vorba despre „pseudo-funcţionari” publici (dublaţi de calităţi de „experţi” arheologi, promovaţi după criterii deplin convenabile pentru ei), s-a indus falsa idee că arheologii sunt conduşi sau organizaţi de către ei înşişi. Aceiaşi deformări rezultă din dublarea arheologilor cu directorii de institute. S-a dovedit în varii cazuri că profesionistul a fost „mâncat” de funcţionar, iar cei care au avut de suferit au fost, în majoritatea cazurilor, ceilalţi arheologi. Nici sesiunile naţionale de rapoarte arheologice nu am servit vreodată, în mod real, la reglementări sau confruntări pe tema profesiunii. Au avut în programul lor întâlniri formale, de la care nimeni nu a cerut sau nici măcar nu a emis vreun document esenţial.
Sistemul actual este convenabil doar administratorilor, nu şi arheologilor profesionişti. Ei decid ce e bine şi ce e rău, ei premiază lucrări sau şantiere, ei hotărăsc dacă cineva sapă ori nu, dacă primeşte sau nu bani de săpătură, tot ei apreciază şi calitatea unor prestaţii strict profesionale, fără nici cea mai elementară transparenţă sau motivare.
Pledez pentru propria reglementare a statutului profesional, de către arheologii înşişi, în felul în care o fac profesorii, medicii, arhitecţii, notarii, camionagii sau minerii. Soluţiile concrete sunt de găsit în răspunsuri date la alte compartimente ale problematicii enunţate.

II. Metodologii de urmat
II. b. Practica săpăturilor de salvare

Săpăturile de salvare sunt cele mai frecvente în zilele noastre, astfel trebuie să şi le acordăm importanţa maximă. În ce constă o săpătură de salvare? În primul rând constatarea nevoii acesteia, de către muzee, instituţii şi, în primul rând de către Direcţiile de Patrimoniu şi Cultură, împreună cu Poliţia de Patrimoniu. După constarea necesităţii lucrării urmează contractul cu beneficiarul. În zilele noastre, aici încep o mulţime de probleme, care nu sunt rezolvate: în primul rând, ce trebuie să conţină exact un contract, cum trebuie calculaţi termenii predării, fazele de lucru, salarizarea, drepturile părţilor.
Ar trebui procedat la obligarea firmelor pentru predarea unui memoriu tehnic înaintea începerii lucrărilor, dar şi a muzeelor sau instituţilor pentru pregătirea unui proiect pe baza memoriului tehnic despre desfăşurarea supravegherii şi a săpăturii.
Mai cred că este nevoie de stabilirea formelor de cooperare, a obligaţiilor şi comportamentului muncitorilor şi a conducătorilor firmei care efectuează lucrările faţă de arheolog, muzeograf şi student, cel care participă la supravegherea arheologică şi săpătura de salvare.
După toate acestea, bine puse la punct, putem să punem întrebarea: cine are drept şi de ce, să coordoneze şi să efectuează supravegherea arheologică şi săpătura de salvare?
De ce nu are drept un arheolog debutant sau specialist, să conducă o săpătură de salvare, doar în unele cazuri excepţionale aprobate de Comisia Naţională de Arheologie, chiar dacă el este pregătit din punct de vedere profesional în organizarea şi practicarea săpăturilor de salvare? Uneori, el deţine chiar şi la un nivel mai înalt experienţă profesională, decât experţii din România, poate având chiar o experienţă mai avansată adusă din străinătate, unde săpăturile de salvare au deja zeci de ani vechime şi un sistem special pentru desfăşurarea acestora bine pus la punct. Pe lângă multe alte, şi din această cauză rămân neobservate zilnic (posibile) situri arheologice ori observate, dar în lipsa de arheologi experţi, ele rămân fără supravegheri şi săpături de salvare.

Despre ce înseamnă fiecare categorie, ce responsabilităţi, obligaţii şi drepturi au arheologii, şi de ce există restricţia (doar în România din toate ţările ale U.E.), că doar arheologii experţi ar avea voie să facă săpături de orice gen, cât şi despre grila de punctaj pentru încadrarea în categorii de atestare profesională trebuie discutat separat.
Iar dacă şi punctul sus menţionat este clar rezolvat, putem trece la lucrările în sine:

Ce înseamnă coordonarea săpăturii de salvare, a oamenilor calificaţi şi necalificaţi? Aici trebuie luată în parte semnificaţia fiecărui cuvânt:

- COORDONÁ, coordonez, vb. I. tranz. A pune de acord părţile unui tot, a îndruma în sens unitar o serie de activităţi desfăşurate în vederea aceluiaşi scop. [Pr.: co-or-] – Din fr. coordonner. Sursa: DEX '98 |
- muncitor calificat: cel care are atestat şi pregătire profesională în domeniul respectiv. Poate să fie expert, specialist sau debutant. Simplu.
- muncitor necalificat: cel care nu are atestat şi pregătire profesională în domeniul respectiv. Poate să fie oricine care nu se încadrează în categoria de sus menţionată. Şi mai simplu.
Teoretic pe baza acestor două categorii simple se dă şi salariul, dar:
- există şi o categorie specială, neluată în seamă separat, studentul la arheologie. El/ea este categorisit automat la muncitori necalificaţi. Simplu. Sau nu chiar:
1. Nu este simplu, pentru că nu are atestat profesional, dar este în curs de pregătire profesională teoretică şi practică, iar în caz optim în 2-3 ani şi ajunge la un nivel peste cel acceptabil, ceea ce este necesar pentru o săpătură de salvare de complexitate medie sau mică.
2. Nu este simplu, pentru că chiar dacă nu are atestat profesional (să nu luăm în seamă pregătirea profesională), are obligaţii şi responsabilităţi foarte serioase şi complexe, faţă de muncitorul chiar necalificat, cel care nu are nici un fel de responsabilitate, în afară datului cu lopata (ceea ce-i un lucru extrem de respectabil, de fapt). În România, la marea majoritate a săpăturilor de salvare studentul trasează secţiunea, face fotografii, desene, curăţă şi desface obiecte, morminte, completează fişe de obiecte, morminte, săpătură (dacă există aşa ceva la săpătura respectivă...), scrie jurnalul de săpătură (!), după ce efectuează curăţarea şi prelucrarea preliminară a materialului arheologic (uneori nu numai preliminară, ci chiar finală) provenit din săpătura de salvare, unde el/ea este trecut ca un muncitor necalificat (că asta e, nu există a treia categoria de salarizare în acest caz...). Dar optimişti să fim, e un caz foarte nobil să stăm 10-11 ore constant la săpătură, făcând toate cele sus menţionate, încă 1-2 ceasuri acasă să descărcăm pozele şi să facem ordine între fişe (Doamne fereşte, să pregătim între timp şi raportul de săpătură...) să ne pregătim pentru ziua următoare: astfel lăsăm pe experţi să lucreze la cazuri mult mai importante, ca şi doctorate, publicaţii etc. şi să nu uităm: să ne ajute în pregătirea profesională şi atingerea unui statut cu atestat profesional!
Deci după acestea putem să zicem liniştiţi, că arheologul expert (doar el şi numai el!) „coordonează” (vezi mai sus sensul cuvântului!) săpătura de salvare, ajutând pe studenţi să devină profesionişti, dându-le şansa să lucreze ca muncitori necalificaţi...
Pe lângă acestea, nici nu mai merită menţionată lipsa (uneori aproape) totală a folosirii tehnicilor, metodelor şi echipamentelor moderne la săpăturile de salvare (fişe speciale!, baze de date digitale, detectoare de metal, magneto-, geometrie, datare C14, dendrocronologie etc.).
Să luăm doar fişele. Ele trebuie făcute pentru toate tipuri de obiecte şi săpături de ev mediu, ca şi o bază de date digitală.
Pentru acest punct al anchetei în discuţie, respectiv practica săpăturilor de salvare, se mai pot adăuga desigur, multe lucruri, şi Vă aştept, să scrieti aici pe Forum Medievistica.ro.
Încă o singură menţiune acum şi cred că e aproape cea mai importantă. Să nu uităm că, în general, în cazul săpăturilor de salvare majoritatea supravegherilor şi a săpăturilor de salvare au loc în oraşe cu antecedente medievale. Ultima întrebare: cine şi pe ce bază decide dacă trebuie sau nu supravegheată o lucrare de construcţie în mediul urban, trebuie, sau nu, făcută săpătura de salvare acolo, este sau nu sit arheologic, şi cât de important este (şi pentru cine) situl respectiv.
Aştept şi eu păreri din toate categorii (experţi, specialişti, debuntaţi, studenţi „necalificaţi”)!

III.c

As zice ca este ideala situatia in care studentii pot participa pe toate tipurile de santiere. Din pacate sistemul Bologna (3+2+3) genereaza posibilitatea doar pentru 3 perioade de practica arheologica (sf. anul I, sf. anului II Licenta si sf. anului I Master)... Conform regulamentelor majoritatii universitatilor practica arheologica de specialitate este obligatorie doar pentru anul I Licenta si in cazul unor masterate pentrul anul I Master. In vara dintre anii II si III licenta participa din cadrul anul II doar cei care sunt interesati de arheologie. In acest sens nu prea este productiv ca in cele doua campanii pe care le ai la dispozitie sa dispersezi studentii pe santiere diferite ca sa acopere tot spectrul de specializari arheologice.
In alta ordine de idei, principiile de baza ale arheologiei sunt aceleasi indiferent de specializare, asa ca nu are importanta ca in perioada celor trei ani nu vad decat un unul sau maxim doua tipuri de santiere.
Rezolvare ar trebui sa vina dinspre o noua metodologie de recrutare si inregistrare a arheologilor debutanti (eventual de crestere a numarului de ani petrecuti ca stagiu, dupa un sistem oarecum asemanator celui din justitie - accederea in barou - sau celui al arhitectilor).
Totodata, problematica santierelor scoala nu priveste Comisia Nationala de Arheologie ci doar institutia care le patroneaza si aceasta este Catedra de specialitate din cadrul fiecarei facultati. Asa incat, consider ca aceasta tema nu ar ajuta prea mult la dezbaterea problemelor cu care se confrunta arheologia medievala.

II.c Regimul de salarizare al arheologilor

Plecând de la ideea că, pentru a fi arheolog trebuie terminată o facultate, mă întreb deseori de ce sunt mai bine plătiţi (şi aici ţin să menţionez că diferenţa de salarii este cel puţin dublă, dacă nu triplă) acei oameni care termină o altă facultate (ex. topografii). Să nu mergem mai departe, pentru că până şi un muncitor necalificat de pe un şantier de construcţii are un salariu mai mare decât un arheolog debutant. Bine, înţeleg că un arheolog angajat trebuie să aparţină unui institut de stat (bugetar) şi că nu prea sunt fonduri pentru a mări venitul acestora, dar la ora actuală sunt mii de şantiere de construcţii unde nu se face supraveghere arheologică deşi legea o prescrie.
Ideea este că prin aceste lucrări s-ar putea completa veniturile acelor oameni care sunt dispuşi să o facă, în aşa fel încât să nu mai existe acea percepţie că supravegherile arheologice sunt numai munci în plus fără nici o răsplată. În plus mai există şi aceea categorie de arheologi care nu sunt angajaţii unui institut, dar sunt calificaţi din punct de vedere profesional pentru a efectua supravegheri (masteranzi, doctoranzi) şi sunt plătiţi la fel ca un simplu muncitor de pe un şantier arheologic, deşi munca depusă de aceştia nu este la fel de lipsită de responsabilitate. Propun deci o reglementare a acestei situaţii prin a lăsa la hotărârea şefiilor de şantier cine cum să fie plătit.

Reglementările actuale provin tot din afara cercurilor de profesionişti. Această discuţie se poartă nu ca o anexă a reglementărilor care funcţionează astăzi, ci pentru dobândirea unor puncte de vedere specifice arheologiei.
Dacă obligaţia participării studenţilor la toate tipurile de şantiere nu ar exista, cea mai defavorizată ar fi tocmai arheologia medievală. Pentru că cei mai puţin dascăli universitari de arheologie se ocupă de ea.
Aceeaşi practică nu trebuie limitată la oferta făcută în cadrul unei singure instituţii de învăţământ universitar. Studentul trebuie să aibă posibilitatea de a alege şantierul pe care va lucra. De aceea, aş propune ca în fiecare an să se publice pe site-uri de arheologie, o ofertă de lucru. S-ar putea stimula şi material, prin Ministerul Educaţiei, şantierul care găzduieşte studenţi.
Nu pot fi de acord cu principiul că un student prezent pe un şantier de preistorie va putea fi folosit automat pe un şantier de ev mediu, numai pentru că metodogiile de lucru ar fi identice (despre o asemenea problematică se poate discuta separat, conform punctajului prestabilit). Mi se pare imposibil ca un începător sau, dimpotrivă, un foarte bun cunoscător al cimitirelor de urne să poată săpa sau să ştie aborda o biserică. Desigur, un rol imens l-ar avea pregătirea de specialitate ex cathedra. Dacă profesorul de arheologie este într-adevăr foarte bun, studentul va şti, teoretic, toate modalităţile de lucru. Dar, ştim de multă vreme asta: nu există asemenea profesori, dimpotrivă, cursurile generale de metodică sunt cam lăsate pe seama celor care - se consideră - nu ar fi buni la cursuri mai "pretenţioase".

Problema pusa de A. Rusu, despre "acreditarea" meseriei de arheolog, nu este tocmai noua, insa readucerea in discutie, in acest context "reformator", era necesara. Meseriile liberale - avocatii, arhitectii, notarii - au organisme de reglementare. Sa observam insa ca aceste meserii chiar sunt practicate independent, spre deosebire de marea majoritate a arheologilor, care profeseaza in institutii de stat; de aici - o prima slabiciune. Ministerul Culturii a cam pus saua pe toata lumea, daca ne uitam bine, fiindca inclusiv arhitectii de monument trebuie sa fie "atestati" de MCC; si nu am auzit ca Uniunea Arhitectilor sa fi protestat. Este limpede ca MCC a ajuns de toate, si depozitar al datelor despre situri si monumente, si legislator (de facto) a Listelor, si finantator, si evaluator, si toate alea. Dupa stiinta mea, intr-un stat democratic un asemenea asezamint este aberant.
Este insa gresit sa credem ca este vina autoritatilor ca nu ne-au organizat pentru a ne apara drepturile. Este si de datoria noastra, si in interesul nostru sa se intimple asa ceva.
Exista, dupa cum stim, mai multe asociatii, mai mult sau mai putin... inactive, cu obiect de activitate in arheologie, de obicei pe feliutze de interes cronologic. Este greu de imaginat ca va exista vreo asociatie care sa stringa macar 1/3 dintre arheologii activi; este si mai greu de crezut ca ele s-ar unifica, dintr-un motiv sau altul, sau ca s-ar putea crea, intr-un mare avint, o asociatie noua si hulpava care sa fure concurentei clientii. Ne putem insa gindi la o Federatie a Asociatiilor Arheologice (conf. OG 26/2000 cu modificarile aduse de OG 37/2003), care sa reuneasca asociatiile existente, pentru cauza de utilitate comuna, respectiv pentru rezolvarea unor chestiuni de maxima generalitate si interes colectiv al tuturor arheologilor. Rezolvarea problemei acreditarii pentru practicarea meseriei de arheolog (eventual pe mai multe trepte) poate fi o astfel de cauza.
Aici ar fi de tinut cont de urmatoarele:
- chestiunea nu priveste Comisia Nationala de Arheologie sau MCC, care se vor impotrivi oricum unei astfel de initiative; in concluzie, chestiunea ar trebui de acum scoasa din acest context "memorandist", fiindca nu poate face in mod normal obiectul unei solicitari realiste catre MCC; ea poate face doar obiectul unor negocieri intre organizatiile existente;
- MCC se va opune cu inversunare, pentru a-si apara pozitia preeminenta, deci asteptati-va la un razboi lung si cu sanse discutabile;
- daca tot se va hotari cineva sa inceapa cruciada aceasta, atunci principala cauza va fi tocmai Comisia Nationala de Arheologie; regret ca iau fata d-lui Rusu cu aceasta discutie (deja anuntata), insa aici este cuiul cucuielor: cum se alege si ce atributii are; eu nu am sa ma intind la vorba, fiindca nu prea am de ce; onor Comisia este o parodie institutionala, cu un titlu pompos si cu atributii spre zero; singurul rol real este de a gira deciziile "luminate" ale ingerilor nostri pazitori; dar un Serviciu Arheologic care da aviz de lucrare de constructii in centrul unor orase precum Sibiu si Bucuresti, in conditia "supravegherii arheologice", ca la pus conducte in cimp, este o manea institutionala nereformabila;
- sunt necesare studii comparative, macar pe cazul a vreo doua-trei state civilizate, ca sa aflam ce se poate rezolva in materie de "autoreglementare"

Vrând-nevrând ajungem la problematica "sindicalizării" (cum a fost formulată în textul de censored), asocierii sau "federalizării".
Trebuie să convenim, întâi de toate, dincolo de orice fel de orgolii, că este nevoie de o formulă legală de organizare.
Ceea ce E. S. Teodor propune ar fi corect vis-a-vis de alti profesionisti din domeniul arheologiei. Să-i spunem deci "asociaţie", pentru că "sindicat" nu prea e plăcut pentru intelectuali cu multă personalitate.
Dar, trebuie să admitem din start că este nevoie de o asociere. Să enumăr câteva motive:
1. recunoaşterea oficială a meseriei de arheolog.
2. unifornizarea principilor de promovare profesională şi salarizare.
3. pentru reprezentativitate incontestabilă în faţa altor categorii profesionale şi a administraţiei.
Dacă depăşim acest punct, ar trebui să discutăm deja şi cum anume îl realizăm. Vă reamintesc însă tuturor că la ora la care reţeaua net-ului există, nu va fi nici un fel de problemă de exprimat idei, făcut propuneri, votat etc.

Subiectul este unul "la moda" si binecunoscut pentru toti: sapaturile de salvare. Acestea ar putea fi pentru arheologi o oportunitate de a face un ban in plus. Dar nu in Romania si in special nu pentru cei ce luzreaza in institutii bugetare. Doar daca ne luam concediu fara plata si ne angajam ca muncitori. Oricum existam ca atare doar din 2005, cand a fost introdusa si aceasta categorie in COR (Clasificare Ocupatiilor din Romania), chiar daca existau facultati cu aceasta specialiare.
Stim cu totii ca arheologii angajati in muzee nu primesc nici o recompensa sau stimul banesc pentru acest tip de activitate. Si asta in ciuda faptului ca aduce bani in institutia respectiva. Sa nu socotim acel banal spor de santier, care constituie o infima parte a salariului. Iar daca avem norocul sa avem o lucrare locala, nu se pune nici problema diurnei. La fel si suma solicitata investitorului pentru descarcare depinde de bunavointa acestuia, iar atitudinea este sa nu cerem mult ca nu cumva sa-i speriem pe potentialii clienti. Nu de parca acestia ar avea optiunea sa sara peste aceasta etapa (cel putin legal). Dar cunoastem cu totii situatia.
Este timpul ca toate aceste aspecte legate de sapaturile de salvare sa fie reglementate prin lege ca in orice tara civilizata si sa se stabileasca un procentaj pentru acoperirea costurilor cercetarilor arheologice din suma totala investita, din care si arheologii sa fie (ras)platiti. Legal.

Stim cu totii cum ar trebui sa fie, dar care sunt demersurile concrete pentru a obtine aceste drepturi? Odata cu asocierea, poate e nevoie si de un jurist pentru a ne ajuta.
La aceasta adresa gasiti si ordonanta de guvern privind instituirea asociatiilor. Poate e interesat cineva...
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck. ... ?idt=22060

1. Nici un singur Minister public din România nu are competenţa de a se exprima competent, definitiv şi opresiv la adresa vreunei profesiuni. Drept urmare, nici Ministerul Culturii şi al Cultelor nu poate defini statutul unor muzeografi, muzicieni, preoţi sau arheologi.
Grupul de oameni solidari în profesie şi conştienţi de identitatea lor, trebuie să-şi elaboreze siguri normele după care îşi practică meseria, în acord cu cele din Comunitatea europeană, cu un anume statut al intelectualului, cu societatea în care doresc să producă ceva, să fie respectaţi şi demni.
Este de prisos în a scrie că profitând de lipsa de coeziune a breslei, pe dependenţa aproape totală a profesioniştilor arheologi de structurile etatiste (ca pe vremea comunismului) sau de "baroni" locali care au confundat administraţia locală cu moşia medievală, funcţionarii publici ai Ministerului au impus "standarde şi proceduri", criterii de ierarhie profesională şi de drept de muncă. Proaste sau incomplete, ele există pentru că trebuie să fie, pentru că nimeni nu reacţionează la ele.
Ordinea este necesară şi este indusă prin aparenţa unor acte fără valoare legală, ci doar sub numele de "hotărâri". Dar, nicăieri, nici o profesiune, nu se gestionează prin oameni din afara ei, cu statut de funcţionari publici! Ministerul Culturii - la această dată, unul dintre cele mai slabe care au existat din 1989, până astăzi, este înecat în hârtii şi propria sa birocraţie. De la el aşteptăm noi ceva mai bun sau mai eficient? El ne va scoate profesionişti după calificative fără nici cea mai mică valoare în afara acordului formal de săpătură?
Lipsa de reacţie a "poporenilor" arheologi este însă cauza principală pentru salarizările proaste, degradarea continuă a sistemului de învăţământ arheologic, lentoarea dotaţiilor tehnice şi a acreditării personalului auxiliar din arheologie, accesiunea fulminantă a favoriţilor ministerului la titluri de "specialişti" sau "experţi", la lipsa de transparenţă a împărţirii puţinilor bani pentru şantiere sistematice, absenţa unor publicaţii arheologice reprezentative, jalea muzeelor naţionale ori nu, dezastrul rezervaţiilor arheologice etc.
2. Întrunirea anuală a arheologilor, pusă sub semnul "Sesiunii Naţionale", este o moştenire a ceauşismului (când zootehniştii sau învăţătorii se întruneau la fel, la chemarea Partidului). Impresia de "adunare" fără cap şi coadă nu i-a fost corectată prin nici un fel de artificiu cosmetizant. A fost mereu un prilej de adunat cete mânate de vreun director care dorea să facă o plimbare cu suită sau cu nevoie de susţinere la un vot formal ori pentru a arunca praf în ochii subordonaţilor suficient de obidiţi încât să merite câteva zile de chefuri prieteneşti şi de defulări de necazuri profesionale în plânsete bahice.
Niciodată, asemenea sesiuni nu pot aduna tehnic întreaga breaslă arheologică din România. Nu există nici o posibilitate practică de a comunica tot ceea ce se sapă în cursul unui an. Nu poate fi obligat nimeni să se reunească la acest pseudo-festin profesional. Nu se pot departaja calitativ comunicările în funcţie de importanţa lor. Repartizarea pe "secţii" este un hazard al sălilor disponibile, al nivelului de cunoştinţe al organizatorilor locali, al programului "special" al unor comunicanţi favoriţi care au şi alte treburi în timpul de derulare al sesiunii.
Asemenea reuniuni nu au nici o finalitate majoră. Comunicarea este parţială, haotică şi cu urmări minime. Nu se petrec nici un fel de corecţii disciplinare. Nu se discută niciodată teme cu adevărat serioase care să privească şantiere şi obiective, strategiile de cercetare, schimburile, formarea profesională, tehnicile de săpătură sau publicaţiile. Dacă sunt enunţate, nu au absolut nicio consecinţă.
Sesiunea devine, de obicei, o tribună în care, întocmai ca pe vremurile "odiosului" un mic şef trebuie să înşire realizări, să strecoare cel mult o neîmplinire. Toţi ceilalţi, dacă nu sunt la vreo terasă, vor aplauda fără entuziasm.
Pentru ce avem nevoie de asemenea întrunire? Ca să "ne cunoaştem", să "ne revedem", să "ne punem bine cu ministerul"?
Din sumele cheltuite la cea mai grozavă activitate arheologică a Ministerului Culturii se pot organiza 5-10 sesiuni tematice mici, cu volume publicate; se pot cheltui bani pentru computerele arheologilor care n-au ajuns la ele; se pot cumpăra cărţi fundamentale care lipsesc din toată România; se pot acorda burse de arheologie pentru tinerii specialişti. Şi câte şi mai câte care n-au trecut prin capul greu al iubiţilor noştri funcţionari pe care îi lăsăm cu atâta perversitate să ne calce pe grumaze.

În practica de astăzi, o cercetare arheologică [i]nu se derulează încă[/i] după o metodologie precisă. Ea urmează un anume tipic-caricatură instituit de către MCC. Cum toată lumea ştie, el este un transplant, plagiat după modele englezeşti. [i]Singurele[/i] griji ale respectivei instituţii par a fi doar [i]ridicarea topografică[/i] şi soarta [i]formală[/i] a patrimoniului mobil descoperit. Nici un singur rând nu prevede necesitatea [i]inventarierii, conservării, prelucrării şi publicării descoperirilor[/i]. Formularele de descărcare sunt splendide acte birocratice, în care se repetă de căte trei ori cam acelaşi lucru. La final, se solicită şi o variantă "pentru publicul larg", ca şi când funcţionarii ar dori să le publice într-o "carte de povestit profanilorâ" ori poate numai spre înţelegerea neştiutorilor din cadrul aceluiaşi minister.
Dacă, pentru a favoriza instituţiile muzeale din subordine, MCC-ul solicită protocoale de colaborare cu toţi doritorii externi de săpături, mai departe, el nu este în măsură să impună niciuna dintre etapele care trebuie să urmeze lucrărilor din teren. De ce? Foarte simplu: pentru că nu s-au întocmit nici un fel de acte de reglementare care să fie recunoscute sau admise de către toate instituţiile care deţin arheologi.
Îndrăzneala MCC nu poate atinge universităţile, grupele de cercetare ale Academiei Române sau operatorii privaţi (deşi neagreaţi, totuşi lucrativi). Deci, chiar perfecţionându-şi cerinţele faţă de lumea arheologică care îi este direct subordonată, MCC nu poate să impună [i]nimic[/i] legal sau uniform. După cum a fost imaginată viaţa Comisiei Naţionale de Arheologie, nici ea nu poate face mare lucru, [i]nici nu i s-a cerut vreodată să elaboreze acte de strategie sau metodologice[/i]. Este un fel de anexă consultativă a MCC, de care ţine sau nu seama, în funcţie de starea sufletească şi interesele particulare ale şefului departamentului sau direcţiei implicate.
Conform stărilor de fapt, concluzia este că în România, [i]nici nu este necesară şi nici nu va apare prea curând vreo metodologie minimă de cercetare[/i]. Urmare a acestei "fericite" stări, arheologul din România trebuie învăţat din şcoală ori reciclat profesional pentru a înţelege că [i]doar poate[/i] urma această cale ideală de lucru:
1. orientarea prealabilă asupra obiectivelor de cercetare;
2. obţinerea fondurilor financiare de lucru;
3. ridicarea topografică;
4. obţinerea autorizaţiei de săpătură;
5. efectuarea muncii din teren cu documentarea detaliată (desen, fotografii cât mai numeroase) a secţiunilor (planuri şi profile) şi a materialelor descoperite;
6. arhivarea obligatorie a documentelor arheologice (jurnale clasice sau digitale, ilustraţia, liste de materiale descoperite);
7. inventarierea materialelor şi sugerarea necesităţilor de conservare şi restaurare;
8. publicarea documentelor minime obligatorii pentru verificarea concluziilor şi a recuperării inventarului;
9. studiu analitic şi sintetic asupra complexelor şi pieselor descoperite.
10. capacitarea altor specialişti pentru a întregii studiul realităţilor descoperite în pământ (antropolog, paleozoolog, paleobotanist, geolog, arhitect, chimist etc.).

Dacă această schemă nu este urmată, [i]responsabilitatea pentru neglijarea sau distrugerea patrimoniului arheologic îi revine, în cea mai mare parte, aceluiaşi MCC[/i].

La această oră, în România există foarte puţine reviste tematice de arheologie. Una dintre puţinele de acest fel este Arheologia Medievală. Ea a fost rodul unei iniţiative de grup restrâns şi a fost produsă cu consecvenţă de un grup şi mai restrâns de medievişti. Finanţată fiind de diverse instituţii, ea nu aparţine niciuneia. Şi-a păstrat adică independenţa absolută faţă de oricine ar fi dorit să şi-o revendice pe alte criterii decât cele legate de profesiune.
Istoria acestei publicaţii este oglinda fidelă a generozităţii şi dedicării, dar şi a orgoliilor, frustrărilor şi neînţelegerilor din interiorul unei bresle.
S-a lipit de ea, în mod cu totul nejustificat, calificativul "a lui Rusu". Motivele sunt diverse: pentru că împricinatul publică mai mult, pentru că este aproape singurul care îndrăzneşte să recenzeze fără menajamente, pentru că încearcă cu dinadinsul impunerea unei linii de conduită (metodologii de publicare) unitare. A apărea în sumarul acestei publicaţii a fost interpretat, într-o manieră pe care doar în România o cultivăm excesiv, cu "a pactiza cu Rusu". S-a ajuns acolo încât nici cel mai neînsemnat aport ştiinţific nu poate fi detaşat de suspiciunea unui partizanat. La naiba cu meseria, să publicăm doar sub drapele oficiale, "cuminţi", de interes!
În fond, revista promovează critic, aşa cum puţine publicaţii au făcut-o după 1990 încoace (şase volume publicate), o disciplină, care oricum are nevoie de mai multă substanţă, consecvenţă şi solidaritate decât alte compartimente ale cercetărilor arheologice. Arheologia medievală are nevoie de o tribună pentru că nicăieri (universităţi, institute, muzee) ea nu are glas suficient de puternic.
S-a străduit să unifice şi limbajele de comunicare. Nu poţi publica "cum vrei" sau "după estetica personală" în nici o revistă serioasă. censored de la lăbărţarea şi opintelile textului, sistemul de abrevieri, formele şi normele de citare, prezentarea ilustraţiei, a rezumatelor, totul trebuie unificat. Aceasta în condiţiile în care, nici măcar astăzi, şcolile nu învaţă pe nimeni disciplina comunicării scrise; nici pe cele speciale, ale tehnoredactării sau prelucrării imaginilor.
La aceste "reţineri" se adaugă incapacitatea cronică a multora de a o privi comparat cu performanţele revistelor din străinătate. Trebuie oare să comparăm la infinit această revistă cu "Săpătorii lui Dracula" sau oricare "foiae" pierdută în peisaj?
Dacă publicaţia nu ar mai apărea, cine va fi cel în câştig? Cel care nu a deschis-o vreodată? Cea care nu a publicat în ea nimic? Criticatul de către o recenzie? Cel/cea ce/care se pregăteşte să scoată o carte-gunoi fără să se observe decât în groapa locativă în care se mişcă cotidian?
Să facem o revistă nouă, care să aparţină doar celor care nu vreau să se "întineze" cu numele, autorii şi promotorii revistei celei vechi? Hai să vedem cum ar fi dacă iniţiativa ar censored de la un grup de arheologi secui sau un alt grup de arheologi dobrogeni. S-ar putea menţine o revistă tematică mai mult de două-trei numere? Ar avea cineva forţa de a trece peste cele şase-şapte numere ale revistei actuale? Ar arăta numerele respective mai frumoase, mai valoroase, mai citite, mai neutre în atitudinea profesională?
Arheologia Medievală nu este o revistă perfectă. Este însă mai mult decât media majorităţii revistelor de arheologie (câte există!) din România. Este pe cale de a fi acreditată. Ar mai putea prelua o "cronică" anuală a cercetărilor de arheologie medievală, ar putea avea numere tematice, şi-ar putea îmbunătăţi calitatea grafică, mări tirajul etc.
Spuneţi ce doriţi! Dar, în general, spuneţi "ceva"!