Medievistica Forum

Medievistica.ro a deschis generos portile la noutatea editoriala care, altfel, ramine foarte putin cunoscuta.
Asa precum este normal, noutatea nu trebuie doar semnalata, ci si comentata. Medievistica nu este singura publicatie care o practica. Poate doar in maniera electronica. Dar, toti cei care par a fi socati de cum se poate scrie despre carti, ar putea sa consulte, publicatii cum ar fi Studii si Materiale de Istorie Medie, Bucuresti ori Anuarul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol"[i] din Iasi.
[i]Pe vremuri de bine, anterioare pervertirilor provocate de "dictatura proletariatului" si instaurarea sefismului bizantinizat, cineva care nu avea habar despre autori si dorea sa citeasca o carte (astfel precum ar fi dorit sa se orienteze in vizionarea unui spectacol), apela la lectura unei critici, scrisa de un critic. Era un preambul, o invitatie sau dimpotriva, o bariera catre o pierdere de timp. Cartile au mereu, parti bune si parti slabe. Proportia este foarte variabila. Ca urmare, exista carti slabe, precum automobile proaste ori periute de dinti la fel.
A recenza face parte din normalitatea societatilor contemporane, nu europene, ci universale. Numai cine nu si-a vanturat privirea prin vreo revista straina de istorie sau oricare alta stiinta, poate fi indignat pentru ca i s-a acordat atentie in scris si i se remarca performantele nu tocmai de varf.
Daca ne vom alinia - si o vom face-o cat de repede - la standardele europene, performantele se vor judeca, printre altele si cu ajutorul bibliografiei de impact, din care face parte si RECENZIA. Un fel de: cine nu este recenzat, nu exista! Sau pe intelesul multora: daca nu ai nici o reactie de lectura, ai scris degeaba.
Nu vreau sa dau lectii. Dar se pare ca sunt destui care au nevoie de ele. Eu o fac aici pentru colegii mei de generatie, tineri si foarte tineri. Cei mai in varsta ori nu se pot adapta ori refuza sa o mai faca.

Cred că problemele ar merita discutate pe-ndelete. O fac în calitate de "mare recenzent" (adică de autor al multor recenzii).
Calitatea nu este una dobândită prin vârstă, ci doar prin competenţă. În cazul nostru, nu una de domeniu general, ci specială, pentru o epocă, o problematică, o metodă de cercetare. Ea însemnă uşurinţa comunicării prin scris. Aş adăuga foarte repede că poate fi asociată cu un bun spirit de observaţie. Unele se învaţă, altele sunt înnăscute, toate se perfectează prin antrenare.
Ca specie istoriografică, recenzia nu este un monopol al tinereţii, ci dimpotrivă, al maturităţii. Recenziile despre care s-a pomenit aici sunt solicitate şi chiar plătite de către revistele mari de istorie. Ele continuă din ceea ce universităţile din afara României numesc "eseuri". La noi li se mai spune "lucrări de seminar". Dar deosebirile constau din aceia că "eseurile" sunt mereu făcute pe subiecte bine circumscrise şi foarte atent comentate şi adnotate de către dascăli. Este un tip de "antrenament" în dobândirea capacităţilor de observare, selecţie şi redare a mesajelor istorice. Toate operaţiunile listate fac parte din critică. Pentru că, fără ea, recenzia nu mai este recenzie, ci simplă notă bibliografică. Altfel scris, un fel de semnalare de apariţie care depăşeşte un simplu afiş ori o copiere de autor şi titlu. În România, sub numele de "recenzii" s-au ascuns frecvent "osanalele".
Pentru că deficienţele formative ale istoricilor din România sunt majore, recenziile trebuie reînvăţate ca tehnică şi scop.
Dacă vor fi mai şchioape la început, le vom corecta. Şi prin critică! Dar, să le scoatem din starea recuperatorie în care par a fi astăzi, ar fi, cu totul greşit. Drept urmare, trebuie să fim mulţumiţi că cineva le practică, indiferent de vârstă.

Am a adăuga ceva: de vreo câţiva ani buni, au apărut ZECI de monografii sătesti. Obligaţiile primăriilor, de a poseda "cărţi de istorie proprie" s-au împletit amarnic cu ambiţiile uneori cuminţi şi liniştite, alteori lacrimogene, mereu patriotice, naţionale şi locale, ale unor autori locali.
Între profesori au fost puţini autori, dar dintre învăţători au fost nenumăraţi. Au scris oamenii cum au putut, cum le-a venit, cum simţeau, adică cam oricum. Până aici pare că totul este fără importanţă. Numai că, tătucii primari şi sfatul lor de înţelepţi consilieri au început să o întoarcă cam aşa: uite matusalem învăţătorul a scris despre noi, voi ba! Ceea ce spuneţi voi, este gargară, la Cartea noastră de istorie scrie tot adevărul!
V-aţi prins? Dacă cineva, oricine mai normal sau mai ştiutor, ar fi pus mâna pe un pix şi ar fi comentat cum arătau paginile alea pline de gust rural, am fi ajuns aici? Deci, linie roşie şi gata cu gunoaiele! Mie îmi plac recenziile.

Trebuie să recunosc faptul că mi-a trecut şi mie prin mâini o astfel de monografie cu iz şi cu dorinţă de a se autointitula "carte de istorie". Am parcurs-o timp de 5 minute si, trebuie să recunosc, mi-a lăsat un gust amar. Această "sublimă carte de istorie locală" avea grosimea unei broşuri (cred ca avea cam aceeaşi grosime ca şi broşura UBB-ului, acel ghid al admiterii). Nu scria nimic in acea carte ce ar fi meritat să-mi sacrific o zi de pescuit pentru a intra în profunzimea(?) acelor randuri. Nu vreau să fac public numele satului, dar atat pot să spun: era un sat de munte.
Aşa cum spuneam, această carte era presărată cu informaţii pe care şi un copil ajuns la varsta gimnaziului le putea observa, aduna şi aşterne pe acele pagini. Este o "carte de istorie" în care singura incursiune în trecut este aceea conform căreia, probabil, prin acel sat ar fi trecut un "mare conducator" revoluţionar, şi anume Horea...În rest poveşti despre ce se cultivă în sat, cum sunt oamenii, sau portul popular despre care se menţionează că: "portul ţărănesc este unul tradiţional", despre peştera din sat, sau animalele care sunt crescute acolo şi nu in ultimul rând peştii care se întâlnesc în acea vale :-
Problema cu aceste cărţi, după părerea mea, este că primăriile acestor sate care-şi aruncă pe piaţă cu atâta mândrie sătească aceste "capodopere" se confruntă cu o problemă destul de gravă şi neaşteptată. Aceste primării primesc fonduri europene, având ca destinaţie îmbunătăţirea condiţiilor de studiu ale elevilor, deci, pe scurt modernizarea şcolilor. Toate bune şi frumoase, şcolile sunt modernizate, domnul primar, om de "frunce" in sat işi modernizează şi el locuinţa şi cand să traga linie să facă totalul descopera ca incă mai au fonduri. Acum orice om, adică orice român ar investii banii in folosul propriu, DAR se pare ca românaşul s-a luminat la minte şi s-a decis asupra publicării unei "monografii săteşti". Pare ciudat dar adevarat şi acum intervin acei profesori(rurali) cu aspiraţii artistice care scriu monografii şi astfel creşte consumul de hartie pentru niste "gunoaie narative" fără valoare istorică, ba mai mult cu aspiraţii de adevăr absolut....
Subsciu la spusele Domnului Solomon Tiglaru şi cred ca acest fenomen al scrierilor monografiilor săteşti, al acestor gunoaie trebuie să înceteze...

De ce nu trebuie pomenita cu numele autorului si titlul ei cartea respectiva? Daca nu se face operatiunea, un alt "Radu" o va deschide si va mai pierde timpul cu ea. Daca autorului respectiv nu i-a fost nici o jena sa semneze si sa se lase publicat, noi de ce ar trebui sa fim pudici? E oare acelasi lucru ca si cind cineva ar trage un vint intr-o societate aflata la patru ace? Mirosul dispare, cartea ramine! Pentru ea nu exista aerosol?

Din pacate sau din fericire nu am retinut titlul si autorul....Nu e ceva normal, dar mi-a fost mult prea indiferenta acea carte....atat de indiferenta incat, asa cum am mentionat mai sus, am rasfoit-o doar cinci minute. Am sa ma interesez si am sa postez numele si titlul.

Cred ca am face un urias serviciu unei mari categorii de comozi, daca vom face liste cu carti de NECITIT. Asta desigur, daca comoditatea nu trece si la consultarea net-ului.
Ei, dar vor ramine cartile de citit "pe jumatate" ori "pe alocuri". Nu tot un prim lector istet ar merita sa faca SI ASTA?
Pentru ca ne imbaiem digital in Evul Mediu, ar fi mai usor de gasit acele carti cu subiecte mamut sau ultrageneral, in care acelasi Ev Mediu este facut terci. Am putea spune apoi: astea sunt pentru altii, nu pentru medievisti!

Ideea cu lista cartilor de prost gust este una foarte buna. Am sa "cotizez" atat cat voi putea...

citeva au avut pe site-ul asta parte de primiri "cu aplauze puternice". Ce e bine - ce e rau din ceea ce s-a spus despre ele? Asa ca sa-l agasam nitel pe d-lul Rusu!

Daca as fi un profesionist adevarat, cum nu sunt, m-as simti foarte prost sa vad inflorind pe linga mine o ciupercarie otravitoare, care sa se numeasca tot ISTORIE. D-lul Rusu are in el ceva de luptator eroic: se bate mereu pentru lucruri mai bine scrise. De ce cred eu ca este eroism, este ca o face in ciuda multora si fara sa aiba alaturi colegii domniei sale care ar cam trebui sa faca acelasi lucru. Asta nu-i asigura o pozitie confortabila, dimpotriva. Are duritati socante pentru ochi si urechi prea pudice. Insa fara unul ca el, nu ar arata prea frumos si suspect de linistita marea istoriografica romaneasca? Noroc ca, in vremea din urma, altii par sa invete repede. Domnii Tiglaru si Prejmerean "combat si ei bine".
Daca profesionistii adevarati inghit fara clipiri tot ce se publica, ceva e putred in Danemarca. Ei ar trebui sa dea tonul pentru ceilalti. Dar nu prea o fac. Parca ar vrea sa dea semnale ca ar face-o degeaba, ca le e greata, dar se simt prea superiori pentru a se cobori la subproduse. O mai fi si alte motive, dar bine oricum nu e!

În alt compartiment al acestui Forum a fost iniţiat un subiect nou. Unul dintre avocaţii apărării mi-a pus la dispoziţie o listă de lucrări. Am început să înţeleg cam ce înseamnă "a recenza" pentru d-l N.E.
Sunt un pic confuz pentru că s-ar putea crede, după aranjamentul subtitlurilor, că nu este vorba doar despre recenzii, ci şi despre "dări de seamă".
Nu doresc să intru în substanţa recenzilor/dărilor de seamă? scrise, ci asupra relevanţei exterioare a acestei liste. Şi atunci aflu:

ante 1989, "recenzia" uneia şi aceleiaşi cărţi era propusă repetitiv, de la presa judeţeană de partid ("Făclia"), la cea de cultură ("Steaua") sau la cea ştiinţifică. Cele mai bune exemple sunt cele ale înfăţişărilor "Voievodatului Transilvaniei" al lui Şt. Pascu.
după 1990, presa politică şi culturală a dispărut ca suport al "recenziilor", dar s-au născut recenziile dublate prin traducere
de fiecare dată când au fost publicate, aveau extensiunea maximă de 2 p.

Este imposibil ca vreun student să aibă de învăţat altceva decât:
"recenzia" a fost un apanaj al celor agreaţi a publica peste tot;
nu era decât formală, oferind, de cele mai multe ori, laude;
"recenzia multiplă" arată cât de neserios a fost ori mai este privit respectivul gen istoriografic.

O doamnă se duce la un director de ziar: "Vă rog să-l liniştiţi pe reporterul Dvs care scrie urât despre prăjiturile cofetăriei mele! Sunt totuşi multe, pun şi zahăr şi ciocolată în ele! De ce să le tot găsească cusururi?"
Apoi aceaşi doamnă se duce la o rudă a reporterului şi-i spune "să-i spui că l-am spus!"

Cam acelaşi lucru se întâmplă când scri mult şi prost, apoi te duci la vreun posibil şef al celui care te-a luat la ochi pentru asta şi le-o arată şi altora! Şi ultima parte se derulează identic.

Personal aş găsi istorioara amuzantă, dacă ea nu ar fi reală, ŞI în partea a doua. Da, astfel se înţelege în România că ar trebui protejată scriitura oricum publicată! În loc să se reculeagă şi să mai înveţe, autoarea se "apără" în cel mai "elegant" mod posibil - adică arătându-şi feminitatea (Doamne fereşte, nu opera!) agresată.
Ei, este totuşi un tip de "reacţie"! Înseamnă că rândurile dor. Şi vor continua să fie la fel, pe măsura în care tot rândurile, nu capul coafat, vor fi la fel de vulnerabile la critică. Căci, stimată doamnă există, dacă n-aţi auzit, şi categoria "reporterilor liberi"!
Cineva mai crede că "a recenza" este egal cu a zdrobi garderoba autorului? Dacă da, să mai primească o lecţie.

Dezinformat cum sunt, nu am înţeles exact parabola d-lui Rusu. Dar, pentru că sunt puţine femei harnice în istoriografia de medievistică, probabil că nu e foarte greu de depistat despre cine ar fi vorba.
Eu vreau să arăt că există şi alte forme de descurajare pentru recenzenţi. Iată ce am listat în neputinţa mea:
1. discreditarea recenzentului: " are ceva personal cu autorul", "aşa e el, rău şi negru-n cerul gurii, de la naştere"
2. bagatelizarea recenziei: "şi ce dacă a scris, doar numai el a făcut-o, dacă ceilalţi nu spun nimic, înseamnă că apreciază lucrarea"
3. ameninţarea "dacă nu te astâmperi, îţi voi sparge felinarele de la poartă"
Cred că astea sunt cele mai importante.