Cahle din Transilvania (VII).

Reprezentarea clopotniţei catedralei din Alba Iulia pe o sobă a oraşului (sec. XVI)

 

 


 

         

 

În anul 1967, Gheorghe Anghel publica materialele unei descoperiri de salvare din zona fostului oraş medieval şi premodern al Albei Iulia[1]. Cum avea să se dovedească, ea a fost singura care a prezentat, până în ziua de astăzi, o mărturie despre cum vor fi arătat casele oraşului, din afara cetăţii. Nimic serios nu a mai fost, de atunci, scos la tipar[2].

Datarea a fost conjuncturală: un nivel de ardere din secolul al XVIII-lea, care acoperea locuinţa dezafectată şi o monedă de la 1619 descoperită „în imediata apropiere”[3]. În baza acestor elemente, s-a socotit că existenţa locuinţei trebuie să fi încheiat la mijlocul secolului al XVII-lea, odată cu marile distrugeri turco-tătare, din anii 1658 şi 1662.

În pivniţa casei a fost regăsită, prăbuşită, întreaga sobă de la nivelul parterului. Din păcate, elementele sale componente (mai ales modalităţile de asamblare, componentele de soclu şi coronament) au fost prea puţin detaliate. Tocmai decoraţia plăcilor ar fi fost motivul principal pentru care ansamblul să nu fie databil în secolul al XVII-lea, ci măcar mai devreme cu o jumătate de secol, respectiv cândva în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Să admitem însă că, la nivelul acelui an de publicare, cunoştinţele bibliografice ar fi fost uşor derutante, iar publicatorul acelor materiale deţine toate scuzele pentru eroarea sa. Furnizarea documentelor primare, cu calitatea de izvoare arheologice îi asigură recunoştinţa noastră.

Dintre plăcile sobei, reţinem una. Să lăsăm descrierea completă a autorului: „Prima, de formă dreptunghiulară (31,5 x 24 x 4,5 cm), formează o parte mare dintre cahlele descoperite, circa 10 bucăţi, printre care două 2 întregi (pl. II/2)[4]. Ornamentul principal îl formează un turn masiv încadrat într-un chenar marginal bine pronunţat. Turnul are două etaje marcate prin ferestre, două la primul etaj şi trei la al doilea, un acoperiş scund triunghiular cu două turnuleţe laterale, toate terminându-se printr-un vârf ascuţit purtând o rozetă. Partea inferioară a turnului mare este ocupată de un ornament înfăţişând un alt turn cu parter, etaj şi acoperiş. Spaţiul din jurul ornamentului principal al cahlei este ocupat de două rânduri a câte 8 rozete mai mari, pe laturi, având fiecare câte şase raze romboidale înscrise într-un hexagon, iar spre interior, de o parte şi de alta a turnului, se află un alt rând format din câte nouă rozete mai mici cu câte şapte raze. Atât turnul cât şi rozetele sânt formate numai din linii drepte, ceea ce denotă continuarea unei tradiţii mai vechi, tiparul fiind lucrat în tehnica populară a încrustaţiilor în lemn.”[5]

Dincolo de aceste rânduri, autorul publicaţiei nu şi-a îngăduit decât câteva vagi consideraţii privitoare la arta cahlelor.

Aşa cum eram obişnuit, Daniela Marcu-Istrate, în laboriosul şi, totodată, limitatul său ideatic volum de sinteză, nu face decât să accepte tale quale informaţia bibliografică mai veche, a lui Gheorghe Anghel. Nu a făcut decât să îngroaşe ideea „tipului ţărănesc” al realizărilor şi să mai scrie că ar conţine un „motiv singular, fără nici o legătură cu arhitecturile pe care le putem vedea pe alte cahle din Transilvania ca motive principale sau de fundal”[6]. Corect, cum vom vedea, dar foarte modest din punct de vedere interpretativ.

Zăbovirea noastră actuală se datorează reluării recente a piesei, fără nici un fel de elemente noi[7].

Piesa despre care este vorba am revăzut-o în anul 2009 (fig. 1) şi am avut atunci prilejul de a mă reîntâlni cu sentimentul „déjŕ vu”, nu al imaginii sale reţinută din tiparul cel vechi, ci din apropierea cu altceva. Într-adevăr, fără să am prilejul de a mă apleca cu de-amănuntul asupra ei, analogia ei formală a apărut imediat. Cum va fi arătat, într-o manieră surprinzătoare, care ar fi stat la-ndemâna oricui ar fi fost capabil să o facă, implicând doar mai multă atenţie şi cunoaştere în istoria locului de descoperire.

Înainte de a trece la identificarea motivului, aş putea adăuga câteva consideraţii independente. Dacă nu primul editor, cât mai degrabă sintetizatoarea istoriei cahlelor ardelene s-ar fi putut să-şi pună încă două probleme noi. În primul rând, maniera de lucru zisă şi accentuată de factură rurală, nu se concilia deloc cu locul de descoperire, respectiv miezul unui oraş, capitală de principat. Ceea ce în termeni corecţi ar fi putut să însemne că, de fapt, invers, oraşul avea iniţiativa şi se dovedea capabil să înveţe satul cum să trateze simplist un decor al unui şablon din lemn, pentru izbândirea unui model (negativ) ceramic de cahlă. Apoi, unicitatea motivului şi amplasarea sa la Alba Iulia ar fi însemnat obligaţia discutării probabilităţii unui atelier local care l-ar fi produs doar acolo. Şi, în sfârşit, ar fi fost elementară măcar o mică sugestie legată de alegerea unui asemenea decor, în acelaşi loc.

Ei bine, deja din secolele anterioare, cahlele au fost suspectate de a transmite mesaje realiste, care implicau măcar redarea unor personaje istorice[8]. Motivul de la care porneşte acest material putea prelungi subiectul către alte tărâmuri.

Revenind la cahla-placă, să facem câteva corective privitoare la descrierea sa, în aşa fel încât mesajul ei să ne apară într-o altă lumină. Dacă elementul principal este un turn, am putea adăuga imediat câteva detalii. Acoperişul său este compus din ţigle, iar terminaţiile nu sunt decât piese speciale, din ceramică sau metal, finalizate cu globuri sau poate alte decoruri. În mod surprinzător, nu s-au lăsat observate turnuleţele care încadrează coiful cel mare, la rândul lor şi ele acoperite similar. Turnul are sub acoperiş o galerie de lemn sigură, care iese în consolă. Pe liniile sale verticale se mai lasă remarcate ieşinduri, care sunt destul de greu de identificat: urme de schele? gargui?

Este limpede că în faţă nu este „un turn mai mic”, ci un fronton monumental şi decorat, rezolvat cu o streaşină triunghiulară, prelungită în mod analog turnului şi turnuleţelor, cu un glob (?) decorativ.

Detaliile despre care s-a scris nu par a aparţine unei arhitecturi laice, cu atât mai mult cu cât turnuleţele de colţ, probabil patru la număr, indicau fără greş un statut administrativ superior, prezent şi afişat, de regulă, la turnurile-clopotniţe ale bisericilor parohiale urbane. Dacă adăugăm imediat şi detaliul „turnului mic”, atunci aproape că ar fi sigur vorba nu despre o oarecare reprezentare de turn de cetate, ci numai de una aparţinătoare unei biserici monumentale, care prin lipsa crucilor, nu putea fi decât una reformată.

Încă din anul 1958 există publicată o mare monografie a catedralei din Alba Iulia[9]. La interiorul ei, Entz Géza a reprodus pentru prima dată un grafit din absida colateralei de nord a navei catedralei de la Alba Iulia (fig. 2)[10]. Desenul respectiv nu a dispărut din monument, ci mai poate fi încă văzut la interior (fig. 3).

Acelaşi desen, demult cunoscut, face cea mai surprinzătoare apropiere cu modelajul cahlei noastre. Ambele turnuri dispun de un acoperiş identic reprezentat. În rest, detaliile se lasă pierdute ori uşor diferite. Maniera „rustică”, trebuie aici substituită doar cu un calificativ de „stângăcie”. Alături de acelaşi desen se lasă văzut anul 1576. Cele două ilustraţii au fost deja aşezate alături (vezi comparaţia la fig. 4), însoţite de un comentariu scurt, într-un volum pe care l-am publicat recent[11].

Din această derulare am putea trage concluzia că meşterii de la Alba Iulia s-au străduit a scoate în evidenţă artistică, la nivelul lor de îndemânare, cea mai vizibilă parte din oraşul lor, anume turnul fostei catedrale episcopale. La nivelul perioadei cronologice în care se integrează cele două mărturii iconografice, se pare că Alba Iulia dispunea de un simbol arhitectonic, la care se putea face referire, în medii şi forme de expresie artistică diverse, dar modeste. Dacă prezenţa grafitului din biserică ar fi oarecum justificată, cea a decorului din cahle, este probabil mai complicat de identificat. Faptul că un locuitor şi-a dorit o astfel de sobă, s-ar datora fie că lotul decorativ se afla atunci la îndemână, fiind scos la vânzare pentru clienţi dintre cei mai diferiţi, fie fusese comandat anume de către posesorul casei. În a doua variantă, am putea bănui un gust anume ori o legătură particulară (de slujbă?) cu monumentul reprezentat.

Mărturia de pe cahle îşi multiplică relevanţa dacă socotim că iconoclasmul reformat trebuie să fi înlocuit crucile de pe turn pe la 1565, iar incendierea catedralei, în aprilie 1603[12], a făcut să dispară definitiv un aspect particular al fostei catedrale. În acest fel, cahla şi grafitul au „fotografiat”, într-un mod unic, aspectul unui monument cu istorie seculară.

 

Adrian Andrei Rusu

           


 

[1] Gh. Anghel, O locuinţă din secolul al XVII-lea descoperită la Alba Iulia, în Apulum, 6, 1967, p. 361-376.

[2] Câteva mărturii răzleţe noi doar în R. Oţa, D. Anghel, G. Bounegru, I. Lascu, Alba Iulia capitala principatului autonom al Transilvaniei. Sec. XVI-XVII. Catalog de expoziţie. Alba Iulia, 2011, 52 p + 3 pl.

[3] Gh. Anghel, O locuinţă din secolul al XVII-lea descoperită la Alba Iulia, în Apulum, 6, 1967, p. 363.

[4] Ibidem, p.. 369.

[5] Ibidem, p. 366.

[6] Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004, p. 20 (menţionare simplă), 166 (valorizare), 178 (descrieri), ilustraţie absentă.

[7] R. Oţa, D. Anghel, G. Bounegru, I. Lascu, Alba Iulia capitala principatului autonom al Transilvaniei. Sec. XVI-XVII. Catalog de expoziţie. Alba Iulia, 2011, p. 36, piesa de catalog nr. 68.

[8] Am să fac o singulară trimitere către o discuţie aplicată, la o asemenea temă din vol. Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania. Cluj-Napoca, 2009, capitolul Cahle din Transilvania (VI). Câteva piese figurate de la Sighişoara, p. 257-258.

[9] Entz G., A gyulaferérvári székesegyház. Budapest, 1958.

[10] Ibidem, p. 41-42, fig. 30.

[11] Adrian A. Rusu, Alba Iulia. Între fondarea eparhiei şi capitala principatului Transilvaniei. Alba Iulia, 2009, p. 52.

[12] Ibidem, p. 63-64.