Ne-am obişnuit şi exagerăm a ne imagina civilizaţia medievală
înrobită lemnului, iar apoi punctată de câteva construcţii care
ar fi aparţinut doar stărilor superioare, până nu demult
clasificate „elegant”, ba „exploatatoare” social, ba „naţional”.
Nuanţele realităţilor sunt însă numeroase şi vor trebui
reaşezate la locul cuvenit. Se vede, de fiecare dată când ne
apropiem de lumea medievală, că nu prea ştim ce să aşteptăm nici
de la „palat”, nici de la „bordei”. Iar între extreme, sunt şi
alte amenajări, despre care abia am putea admite că ar fi
existat măcar de câteva sute de ani. Printre ele, să menţionăm
doar grajdurile, sursele de apă, drumurile sau însemnele de
proprietate.
Cineva care doreşte să înţeleagă cu-adevărat Evul Mediu, se
împiedică adesea de „soluţii” insolite de traducere sau de
interpretare oferite de către istoricii de cabinet, care au
statutul oficial de cititori ai surselor scrise, redactate,
precum se ştie, în limbi care exclud româna. În această scurtă
notă va fi vorba despre o modalitate de construcţie despre care,
dacă s-a scris vreodată, a fost doar conjunctural.
Să începem, precum este clasic a face lucrurile, cu sursele cele
mai vechi.
La 24 martie 1478, magistratul Sighişoarei
înregistrează o plângere a unei bresle pentru distrugerea unei
pajişti. Motivaţia conservării sale este însă preţioasă şi de-a
dreptul surprinzătoare. Zice actul: in quibus agris dictis
cespites rubeta salices a magistris dictis cechae sutoriae
ratione conservationis et reformationis aggeris molendini
plantantur.
Adică, respectiva păşune ori pajişte era destinată să fie
folosită pentru păstrarea şi refacerea valului (= digului) de la
moară. Cum nu se dau explicaţii, despre cum anume
pajiştea urma să întreţină digul, cititorul de astăzi ar putea
rămâne cu mari semne de întrebare despre natura pricinii. Ba
chiar îndoiala ar putea plana asupra unei plângeri atât de
„mărunte”. Să comentăm doar că ne aflăm la finele Evului Mediu,
când pământurile fără stăpâni nu mai existau şi dacă se întâmpla
ceva, se găsea mereu cineva care să reacţioneze, să invoce
drepturi, cutume sau legi deja demult antrenate în folosire.
Într-o altă situaţie, de astă dată de pe
domeniul cetăţii Hunedoara, la începutul secolului al XVI-lea,
ne apar citaţi porci „de pajişte” (cespitales), care
erau, chipurile, ţinuţi pe lângă gospodărie,
spre deosebire de cei aflaţi în libertate, de obicei în pădurile
cu ghindă şi jir. Clasificarea respectă existenţa porcului
„pentru carne”, relativ păzit de porcari anume, prin păduri de
ghindă şi jir, fugăriţi până la moarte şi de pus la sare şi fum
în buza iernii, şi a celui „pentru slănină”, alimentat cu lături
de casă, grăunţe excedentare sau verzituri savuroase. Referinţa
se face, în modul cel mai transparent, la porcul supravegheat,
aflat aproape şi nu la cel asemănându-se destul de mult cu
mistreţul. Este greu de imaginat cum puteau fi menţinuţi
asemenea porci, fără supraveghere. Din realitatea încă vie, a
României de astăzi, ştim că porcul „de Crăciun” are loc într-un
coteţ. Pe de altă parte, mai ales din surse arheologice citite
doar de către specialişti atenţi, ştim că porcii ţinuţi pe lângă
casă, pentru îngrăşat, nu prea au coteţe medievale identificate.
„Confortul” animalelor domestice, exceptând calul de călărie, a
fost ceva foarte relativ. Destul dacă se văd locuinţele, pentru
a se aştepta, ceva mult mai puţin, pentru animale de casă. Din
alte medii istoriografice, mai ales, discutaţii porci aveau
parte de gropi în care se mişcau puţin şi nici nu puteau
ieşi. Într-o asemenea citire, porcul „din pajişte” ar putea fi
văzut într-un aranjament nu neapărat de groapă, ci de ţarc
clădit parţial din brazde de iarbă.
În fine, ajungem la lectura care ne-a
intrigat într-atât încât i-am căutat rezolvarea în limitele
acestor rânduri. Pe domeniul cetăţii Ardudului, la 1566, jelerii
din Ilişua aveau, cum se exprimă interpretarea unui foarte mare
istoric român, întâmplător foarte bun cunoscător al vieţii
rurale, casă „în pajişte sau bordei în pajişte” (in locis
cespitosis, domos in cespite habentes, in cespite
tuguria habentes).
Termenul nu desemnează o locaţie, ci materialul de construcţie.
Pentru a-l înţelege ar trebui să ai nu cultura etnografică
pierdută a ţăranului român, ci pe aceea a europeanului pentru
care refacerea rapidă a gazonului de peluză sau grădină de făcut
grătare, este o simplă chestiune de preţ. Gazonul se poate aduce
în covor, cum se poate planta în fiecare primăvară şi în parcuri
publice, dar poate fi adus, mai temeinic, cu brazde decupate de
pe terenuri anume, unde se cultivă tocmai pentru a fi
transferate la cerere. Cele scrise în urmă sunt doar ultimele
folosiri ale unor practici străvechi, prin care, cu brazde se
construia, nu se făceau doar amenajări cu rost predominant
estetic.
Ne vom opri la cea din urmă informaţie,
care aduce ultimele lămuri necesare înţelegerii micuţului nostru
subiect. Din informaţie cronicărească, de astă dată, află că
după recucerirea Aradului, la 1595, castelanul Ioan Szelestey a
dispus grabnica reface a fortificaţiilor cu ajutorul unor
„cărămizi de iarbă”.
Dicţionarul latinii clasice scrie însă
explicit: caespes (cespes), -tis = bucată
de pământ acoperit cu iarbă (tăiată în formă de cărămizi),
brazdă (servind la împrejmuirea sau întărirea taberei, la
acoperirea colibelor, la înălţarea unui altar, la facerea unei
movile pe mormânt).
Mai clar nici că se poate.
La rândul ei, arhitectura romană defineşte
un opus cespites. Termenul apare deja în opera lui
Tacitus.
Deşi uşor exagerat a socoti că din glii de iarbă ar putea
rezultat un „op”, totuşi, lucrul a făcut carieră prodigioasă şi
înainte şi după secolul III, adică de la reperul din care
romanii au început să clădească fortificaţii consecvent în
piatră. Majoritatea castrelor lor de marş sau de antrenament
avea să fie clădite doar din brazde de iarbă. Nu insistăm asupra
acestei părţi a subiectului, dar este mai presus de orice
îndoială că ea a fost aplicată şi în provincia Dacia.
Cum am dorit să se vadă din prezentarea surselor, tehnica
construcţiei cu glii din iarbă a fost una ancestrală şi folosită
pe larg. Ea nu a fost, nici pe departe, o soluţie de import a
Renaşterii, de la italienii care se şcolarizaseră din biblioteci
clasice. Cel mult, în cazul ultimul exemplu citat, ar putea fi
vorba despre rezultatul unei lecţii de inginer militar italian,
dintre cei care începuseră să umple locul după mijlocul
secolului al XVI-lea.
Adrian Andrei Rusu
