În clipa în care un arheolog de epocă romană descoperă un fragment de statuetă este îndreptăţit să aibă parte de bucurie. Aceasta, pe deoparte, datorită norocului său, pe de altă parte datorită calităţii cu care, în general, toreutica romană era produsă.

Când arheologia medievală scoate la iveală câte o piesă aparţinătoare aceluiaşi gen de artă, nu se întâmplă astfel. Pentru că descoperirile sunt mult mai rare. Dacă descoperitorul s-o fi bucurând este lucru de neîmpărtăşit în scriitura academică. Dar dacă, nici cultura sa istorică, de istoria artei ori religioasă nu-l ajută să priceapă ce ţine în mâini, bucuria nu poate fi decât una primitivă, de simplă percepţie. Meseria de „descoperitor” adevărat se învaţă sigur nu cu nasul în pământ. Dacă formula nu este conştientizată decât prin exemplificări, atunci o să doresc să ne reamintim de personajul Indiana Jones care pleacă totdeauna dintr-o bibliotecă, într-o pauză de cursuri pe care le susţine la o universitate. El este deja celebru pentru că ştie ce ar putea descoperi, pentru că imediat recunoaşte valoarea lucrului pentru care s-a războit cu capcanele, sălbaticii, nazişti ori comunişti feroci. Un oarecare poate şedea fără nelinişti pe o comoară, fără să-i priceapă altă valoare decât ca loc de zăbovit între două partide de muncă cu muşchii.

Într-o lume mai prozaică, de ioni sau mitici, ai şansa de a dovedi cât de bine te mişti în meseria vieţii, gândind cu bun simţ (dacă zestrea naturii a fost suficientă), citind (dacă ai timp şi ce), întrebând (dacă ai în preajmă colegi şi relaţii profesionale sănătoase). Şi mai incalificabil este atunci când pretinzi că faci parte dintr-o echipă, ba ai şi un şef, care îşi spune mândru coordonator sau editor, se crede îndreptăţit a fi mai sus ori mai înţelept ca să-ţi acorde girul verificării, iar toţi la un loc împărtăşesc senin, prin publicare solidară, minima prestaţie a „membrului de colectiv”. Dacă ai doar ambiţii fără baze, roadele tale sunt culese de cei care ştiu să priceapă, să şlefuiască ori să distileze materia brută.

*

Foarte recent, un volum[1] ne vesteşte în cuvinte puţine şi câteva imagini, că ceva nou a răsărit din sacristia catedralei de la Alba Iulia. S-a simţit, se pare, că ar fi vorba despre un lucru care era „un ce”, din momentul în care, pe copertă nu s-a pus nicio cahlă, nici vreun mormânt, ci tot obiectul despre care va fi vorba mai jos. Nimic altceva nu atrage atenţia asupra sa. Se pierde bine între monede, fiare de toate formele şi frânturi de vase de lut.

Piesa (fig. 1) este introdusă de către A[ngel] I[strate], arheolog specialist al Firmei „Damasus”, actualmente ofiţer de poliţie de patrimoniu la Braşov. Vom reproduce textul care se ocupă de ea:

„122. Statuetă

2003, interiorul sacristiei

Argint aurit. Personaj feminin învelit într-o mantie, se sprijină cu mâna dreaptă pe o spadă. Piesa a fost fixată pe un suport.

h. 4,5 cm.

Sec. XIII-XIV

AI, foto CS” (p. 38, cu text maghiar la p. 114, text englez la p. 190, ilustraţie la p. 251).

Pentru orice tip de catalog, datele ar fi insuficiente. S-ar fi cuvenit ştiute contextele de descoperire mai exacte (secţiune, sub podele, în strat răvăşit, pervazul ferestrei de sud etc.). Descrierea este incompletă (nicio femeie cuminte nu poate fi îmbrăcată doar într-o mantie, spada are o personalitate clară), relaţia cu fosta ei amplasare este de asemenea precară (pe imagine se distinge urma unei lipituri pe spate, dar nu ştim dacă la picioare a existat sau nu vreo parte ruptă), orice obiect tridimensional are mai mult de o singură dimensiune, iar dată fiind consistenţa de metal preţios, măcar greutatea se cerea şi ea a fi imperios oferită.

Iată ce se poate scrie imediat despre această piesă:

1. Pentru cineva care se ocupă la modul serios cu Evul Mediu, identitatea „personajului feminin” nu ar fi avut vreo dificultate de recunoaştere. Pentru că ea nu s-a găsit ori a fost păstrată în secret, o vom scrie noi: este vorba despre reprezentarea Sfintei Margareta.

Şi mai precis, este Sf. Margareta de Antiohia (Sf. Marina din panteonul grec), cea care nu a putut fi martirizată nici prin foc ori înec, fără decât prin decapitare. Din acest ultim motiv, iconografic ea este mereu reprezentată asociată cu o spadă. Nu este o raritate, căci o întâlnim cam în toate fostele biserici catolice medievale care au mai conservat decoruri originale.

2. Cel din urmă artificiu însoţitor este cel care ne conduce către o altă datare decât cea indicată de către publicist. Pentru că tipul de spadă (după gardă şi butonul terminal al mânerului) pe care micuţa sfântă o ţine în mâini aparţine indubitabil secolului al XV-lea!  

3. Margareta face adesea o tripletă cu Sf. Ursula şi Barbara. Dimensiunea cea mică o face potrivită pentru mai multe piese de inventar liturgic, de la potire, la monstranţe. Drept care, i se pot acorda deja ipotezele de poziţionare iniţială.

4. Este o piesă unică, care nu s-a văzut în descoperirile arheologice de foarte multe decenii, cel puţin nu în Transilvania. Aceasta face ca valoarea ei patrimonială şi de piaţă să crească considerabil. Ca să fim mai precişi: valoarea despre care vorbim s-ar putea să însemne un procent însemnat din banii investiţi în cercetările arheologice de lângă catedrala din Alba Iulia, în anii din urmă.

5. Pentru a intra doar cu rost demonstrativ într-o analiză stilistică, de natură să îndemne pe deţinători la atenţia pe care merită să i-o acorde, am putea scrie că, din punct de vedere calitativ, Sf. Margareta de la Alba Iulia nu se deosebeşte prea mult de micile statuete ale potirului Suki (1437/1440), celebra minune a artei aurarilor transilvăneni fostă a episcopiei de Alba Iulia şi deţinută actualmente de către arhiepiscopia din Esztergom (Ungaria).

 

Adrian Andrei Rusu