Un falsificator român de monede de aur de la începutul secolului al XVI-lea: Ioan Sărăcin de Sălaşu de Sus

 


 

  

 

 

Cândva între finele anului 1528 şi februarie 1529, Johann Lötz, castelan/provizor de Berneck, relatează în legătură cu administrarea domeniilor transilvane ale stăpânului său, principele Georg von Brandenburg. Informaţia germană susţine că nobilul Ioan Sărăcin (Sereczen Janusch) strângea aur şi bătea monede în propria sa casă, pentru a le trafica apoi în Ţara Românească. Acelaşi făptaş se bucura de prietenia apropiată a castelanului Hunedoarei, Andrei Diacul, în virtutea cărei relaţii „afacerea” prospera spre deplinul sabotaj al intereselor stăpânului german[1]. Relaţia era importantă, pentru că, de fapt, colectarea aurului trebuia controlată de către castelan, ca apoi să se facă transportul către o monetărie regală, unde, în schimbul impozitului numit urbura, să se primească florinii de aur de pus în circulaţie corectă.

 

Conjunctura. Ne aflăm în perioada în care puterea în zonă era disputată de către doi regi: unul „legal”, în persoana lui Ferdinand I de Habsburg, altul „ales”, Ioan I Szapolya. Hunedoara nu se lasă în afara conflictelor şi partizanatului momentului. Dar, cum se întâmplă mereu în vremuri cu autoritate împărţită sau contestabilă, „afaceriştii” nu ezitau să se nască şi să se manifeste. Desigur, nu sunt noutăţi absolute, ci doar îngroşarea unor păcate mai vechi, care se leagă strict de geografia locurilor. Întâi de toate, era acolo o graniţă de stat. Nu era înfloritoare sau profitabilă, pentru că nici un mare drum comercial nu trecea pe acolo, către vreun oraş prosper, de felul Sibiului, Braşovului sau Bistriţei. Fără produse meşteşugăreşti de comercializat, se trafica doar ceea ce exista şi era căutat mereu, adică fier şi aur. Autoritatea provincială cunoştea realităţile şi încerca remediul, desigur sub presiunea potentaţilor locali deranjaţi de evaziune. Turnul din pasul Vulcan, aflat pe teritoriul actualei localităţi Crivadia, fusese ridicat de voievozii Transilvaniei pentru a opri contrabanda şi preschimbarea forţată a aurului. Drepturile mişcărilor de mărfuri sau metal preţios le aveau stăpânii Hunedoarei, scria în acte, regele Ferdinand. Apărarea împotriva turcilor fusese doar un pretext de construcţie, foarte bine ambalat[2]. În adevăr, prin zonă nu se vor înregistra pătrunderi serioase de prădători, pentru o lungă perioadă de timp. Ştim ceva despre campania din anul 1420, iar ultima, foarte serioasă, a avut loc abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

După cum mărturisesc săpăturile arheologice din Haţeg, circulaţia monetară a zonei s-a trezit semnificativ doar din a doua jumătate a secolului al XV-lea, ca urmare a unui proces complex de integrare a elitelor locale în societatea provincială. Cum se poate deduce de acum, a fost nevoie doar de câteva decenii pentru ca oamenii locului să se înzestreze cu toate tainele posibile ale manevrării banilor.

În vremurile despre care scriem, pedeapsa falsificării de monedă era una singură: moartea. Legislaţia regatului o repetă şi nu o iartă, iar cazuri de execuţie se cunosc. Dar, tot în a doua jumătate a secolului al XV-lea, muntenii şi moldovenii trecuseră la nivel de state la falsificări masive de monede otomane. Aceasta nu pentru că ar fi fost deja împăcaţi cu autoritatea de la Istambul, ci pur şi simplu pentru că asprii turceşti aveau conţinut de argint mai bun decât monedele ungureşti.

 

Falsificatorul. Omul despre care se spunea că mânăreşte atribuţii regaliene ne este cunoscut din alte surse, suficient de bine. Genealogia sa rezultă şi dintr-o pisanie rară, pe care tot el a comandat-o pentru biserica parohială a Sălaşului de Sus. Redactată în limba slavonă, ea povesteşte o întreagă cronică de familie[3]. Acolo apar două personaje, cu acelaşi nume, din aceeaşi familie. Ioan (al II-lea) Sărăcin a fost fiul altului Ioan (I) şi al soţiei sale Mărghita (Margareta). A decedat probabil în anul 1535. Nepotul său de frate, uneori menţionat şi Iancu (Ioan) (al III-lea), mai trăia puţin peste mijlocul secolului al XVI-lea[4]. Atuul ultimului în identificarea falsificatorului, ar fi acela că era cumnat cu un Drăghici Mărgineanu din Ţara Românească. Deci avea toate relaţiile necesare pentru a-şi împlini păcatele transfrontaliere.

Indiferent despre care dintre cei doi Ioan Sărăcin de Sălaşu de Sus ar fi fost vorba, cert este că nobilul de origine românească se afla şi el în bune conexiuni cu realităţile ardelene. Se pomenea adesea ca fiind importat ca lider de opinie în partizanatul politic al vremurilor.

Chiar sub teroarea celei mai aspre pedepse cuvenite ca un regnicolar al Ungariei, ce se afla, Ioan Sărăcin prelungea o practică care era mult mai „liberală” şi fără urmări fatale, în Ţara Românească. Haţegul devenise o punte de practică numismatică, prin care vinovatul spera să se fofileze, în funcţie de conjuncturi. Poate astfel se explică de ce moneda bătută la el în ogradă era mişcată peste munte, către Oltenia.

 

Locul delictului şi modalitatea de realizare. Cum familia Sărăcineştilor deţinea cetatea de la Mălăieşti, este foarte posibil ca numita „casă” în care se săvârşeau falsurile, să fie fost tocmai acea cetate. La data respectivă, cetăţii îi lipseau doar turnurile exterioare. Cum o sobă din turnul de nord avea inscripţionată data anului 1588, este posibil ca să punem construcţia turnurilor înaintea acestei date. Dacă se face conexiunea cu tema discutată aici, am putea bănui că performanţele de construcţie înregistrate în secolul al XVI-lea, la cetate, ca şi la biserica parohială, să se fi datorat „afacerilor” cu falsuri. Nici o familie haţegană, în afara Cândeştilor din Râu de Mori, nu se putea compara sau lăuda cu performanţe similare.

A „face” bani nu era o operaţiune complicată, după ce un meşter reuşea să confecţioneze cele două ştanţe corespunzătoare feţelor unei monede, imitate după cele oficiale. Privind către gravura monedelor adevărate, bătute, la vremea respectivă, la Sibiu ori Baia Mare, nu poţi să nu observi precaritatea desenelor şi relativa lor formă primitivă. Aceasta comparat, desigur, cu alte soluţionări numismatice ori medalistice, din alte orizonturi geografice sau timpuri.

Cu ştanţele realitate din material dur, se „băteau” monedele. Efectiv, pe placa de aur sau argint se lovea imaginea ştanţei, cu ciocanul, cu suportul unei nicovale nu prea răsărite. Adesea, cele două imagini rezultate nu erau perfect îmbinate şi suprapuse, ci lunecau. Ultima operaţiune era cea de forfecare a ştanţărilor, la formele circulare care ieşeau pentru circuitul curent. Monedele din aur, mult mai rar folosite şi deci cunoscute de către mânuitorii obişnuiţi, aveau adesea doar un rost de tezaurizare sau de plăţi pentru valori excepţionale.

Cum vor fi arătat falsurile de la Mălăieşti/Sălaşu de Sus, deocamdată nimeni nu o ştie. Putea alege modele atât din gama celor produse de Ioan Szapolya, cât şi a lui Ferdinand de Habsburg. Aceasta asigura o mai bună primire a monedelor pe piaţă, decât copiile unor monede mai exotice, până atunci necunoscute. Dar perversitatea putea merge până acolo încât falsurile să reproducă şi monede antice, de tip Koson sau oricare altă variantă. În vremuri, „banii păgâni” erau menţionaţi ca atare şi căutaţi anume pentru valoarea lor metalică net superioară tuturor monedelor medievale târzii.

 

Câteva concluzii. Ajungem în final la ceea care ar fi disciplina care se ocupă cu studiul monedelor: numismatica. O disciplină auxiliară complexă, a cărei cunoaştere a fost aproape abandonată, cel puţin când ar fi vorba despre cea medievală şi provincială. Poveştile care se ascund în spatele banilor/monedelor pot fi la fel de interesante ca aceea a falsificatorului din Haţeg. Felul cum un cârmuitor bate moneda este aproape singurul reper de înţelegere pe care îl deţine şi îl retransmite în timp, către noi, asupra unor mecanisme de viaţă economică, asupra perceperii posibilităţilor statului pe care-l cârmuieşte ori al ambiţiilor sale politice. Iar atunci când un grup de particulari preiau antrepriza de falsificare, lucrurile devin şi mai interesante. Ei contestă automat o autoritate superioară lor, contează pe o conjunctură haotică ori permisivă, îşi asumă riscuri dintre cele mai serioase.

Toate monedele descoperite arheologic se transformă în solide repere de datare ale artefactelor sau straturilor înconjurătoare. Fără identificarea lor, arheologii sunt amputaţi de un compartiment cronologic esenţial. Fiecare nouă piesă, necunoscută anterior, aparţine unei serii care are dimensiunea aceleia în care ştanţele nu se tocesc, până într-atât încât citirea legendelor de pe ele să nu devină ilizibilă.

Transilvania şi-a văzut dispărând treptat numismaţii pentru Evul Mediu. La această oră, orice descoperire de specialitate nu va putea fi analizată decât de către specialişti din afara ei.

 

Adrian Andrei Rusu  

 

 


 

[1] „der Sereczen Janusch vnnd lest gulden schlagen yn saynem hawye vnd schiket sy yn dy klayne Walachay”. I. Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. Bucureşti, 1973, p. 212.

[2] I. Pataki, Domeniul Hunedoara…, p. 236.

[3] M. Porumb, Adrian A. Rusu, M. Sabău-Tătar, Ctitoria Sărăcineştilor din Sălaşu de Sus (jud. Hunedoara), în Anuar. Inst. Ist. Arheol. Cluj-Napoca, XXVIII, 1987-1988, p. 157-176.

[4] Adrian A. Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700. Satu Mare, 1996, p. 293-295.