Personajele „noastre” istorice în câteva ipostaze iconografice.

Secolul al XV-lea

 


 

 

 

 

 

De o vreme încoace, am asistat la manevrarea frecventă a personajelor secolului al XV-lea, care au dominat viața politică a Transilvaniei și nu numai. Există chiar și dispute, la adresa numelor lor. După ce Adrian Andrei Rusu ne-a demonstrat că nu ar mai fi tocmai în ordine să ne tot referim la „Iancu” de Hunedoara[1], Ioan Aurel Pop, fără să construiască ceva deplin coerent, pare să apere fără vreun motiv foarte clar, tradiția numelui, mai mult pe baza continuității foarte târzii de folosire, decât pe baza unor contraargumente viabile din mediul și timpul guvernatorului[2]. Personal, mi s-a părut ciudat să ne cramponăm pe o asemenea variantă „românească”, atât de formală, ca multe dintre atitudinile noastre, atât timp cât nimic din epocă nu sprijină utilizarea unui asemenea patronimic. Dând dreptate lui Ioan Aurel Pop atunci când constată că lui „Iancu” nu i s-a mai spus „Valahul” de la un anume moment al carierei[3], mă întreb de ce i s-ar fi spus în continuare „Iancu”. Aceasta pentru că este un hipocoristic „neonorabil” (ca și când ai scrie „Ghiță”, în loc de „Gheorghe”) și pentru că tot anturajul colateral familiei Hunedoreștilor nu l-a folosit niciodată: nici Gerebii, nici Szapolyeștii. Ca omagiu pentru personajul de la care și-au tras poziția, menționații și-au botezat cu toții câte o progenitură cu numele de „Ioan”, iar nepotul său de fiu nu a fost botezat sau i s-ar fi spus vreodată „Iancu” al II-lea Corvin, ci doar „Ioan” Corvin. Nu aș putea descoperi vreo cauză de exceptare de la această regulă, numai pentru că personajul mi-ar fi mai drag, aceasta cu atât mai mult cu cât românii extracarpatici nici măcar numele latin nu i l-au folosit, ci doar unul românizat din numele maghiar. Renunțarea la „Iancu” ar fi un mare câștig al istoriografiei românești actuale, care nu ar schimba deloc istoria „noastră” ori nu ne-ar putea modifica în vreun fel sentimentele amestecate față de românul care a contrazis toate tipurile de discurs axat de „persecutarea” și „marginalizarea” românilor din regatul Ungariei medievale. Mă opresc aici. Fiind minoră, mi se pare că problematica este deplin sterilă ca subiect de încrucișat spade istoriografice ascuțite, în condițiile în care, de pildă, nici măcar limitele superioare ale Evului Mediu nu au ajuns să fie privite cu seriozitate de nici un fel de for care ar putea fi implicat în procesele de educație și culturalizare istorică. Îmi voi lua totuși libertatea de a scrie numai Ioan de Hunedoara, făcând din aceasta un partipris la opiniile indicate pe scurt, mai sus.

         În micile mele peregrinări istoriografice am descoperit cât de puține investiții se fac pentru, ori către, materialele noi sau aproape deloc cunoscute de către români. Nu pot scrie că înțeleg deplin o asemenea stare de lucruri. Ca să mă justific și mai elocvent, m-aș referi la un alt volum, foarte recent, semnat de către Ioan Aurel Pop[4]. Nu-i voi comenta decât o parte dintre materialele sale ilustrative. Titlul ne spune că ar trebui să așteptăm ceva legat de realitatea anterioară anului 1400, dar coperta principală este construită din imagini de secol XV (provenite din două biserici, foste catolice, de la Mălâncrav și Sibiu), care nu au absolut nici o legătură cu conținutul (românii), ci numai cu elitele alogene (unguri și sași), care nu constituie obiectul de studiu al volumului. Același imagini de secol XV ori chiar mai târzii, se regăsesc și la interior[5]. Este soluția pe care autorul, împreună cu editura, au oferit-o unei cerințe firești, care să facă volumul mai atractiv sau mai sugestiv. Nu-mi permit să afirm decât că, în lipsa imaginilor potrivite, ilustrația induce un ușor sentiment de contrafacere. Cel puțin, așa am avut eu sentimentul, că se dau românilor lucruri care nu le-au aparținut și sunt mai noi decât cronologia volumului. Este doar superficialitate ori completa nepăsare la un asemenea aspect? O mulțime de neștiutori nici nu ar băga de seamă fenomenul, care adesea, mai ales de când s-a inventat trucul fotografic, dacă nu a fost vorba de creatori naivi, a fost cuprins și sub numele de „falsificarea istoriei prin imagini”. De nu s-au descoperit ilustrații mai potrivite, ar fi fost mult mai onest să se reia o ilustrație romantică sau a se aduce una recent comandată, de pildă, lui Radu Oltean.

        

         A marșa continuu pe românitatea lui Ioan de Hunedoara, nu este deloc egal cu importanța care i se acordă iconografiei sale. Îmi vine să cred că este chiar o dovadă suplimentară a faptul că ne place să ne „batem gura”, „să ne tot lovim cu cărămida-n piept” dar, în fapt, lăsăm fațadei fără temelie un rol precumpănitor. Cei care îl tot apără de „întinări” și „defăimări”, ar face mai bine să se ocupe ceva mai mult de sănătatea cultului său și, mai ales, de starea și funcționarea calitativă a cuibului din care a plecat. Istoriografia dedicată înseamnă și un civism militant pentru ea, împreună cu sursele și reflexele sale în societate.

         De foarte multă vreme am auzit exprimată o întrebare, potrivit căreia de ce nu am avea monumente consacrate și altor personaje românești care au stat alături de Ioan de Hunedoara. Laici, pentru că instituția biserică se-ngrijește exagerat să ne tot alimenteze cu sfinți cu istorii destul de contestabile. În definitiv, nici căpitanii care străjuiesc de la nivelul caldarâmului pieții centrale a Clujului, statuia lui Matia Corvin, nu au nici un chip transmis din viața lor. În loc de gesturi constructive, am înregistrat însă deplorabila soartă a memorialului luptei din Poarta de Fier a Transilvaniei[6].

         Nu voi insista aici asupra creaților artistice de secol XX, care au încercat să readucă în fața noastră un Ioan sau un „Iancu” neaoș. Am văzut realizări diferite, ungare și românești. Dintre ultimele, unele sunt incorecte (bustul din castelul de la Hunedoara, cu coif de secol XVI) sau de-a dreptul ilare (bust de tip „bostan în băț”, în fața Primăriei Hunedoarei). Nici una nu este cu adevărat mulțumitoare și să egaleze măcar parțial statuile ungurești din Piața Eroilor (Pesta) sau din parcul de pantă atașat Bastionului Pescarilor (Buda). Nu se compară nici cu cea instalată la Belgrad (Serbia) (fig. 3). Alte statui de-ale sale, realizate în viziuni diferite, mai pot fi văzute la Budaőrs, Esztergom, Szeged. Deși, prin excelență, pedestru prezentat, puțină lume știe că eroul „român” are două statui ecvestre la Pécs și Kecskemét (Ungaria).

         Când este vorba despre a inspira vreun creator contemporan, portretul lui Ioan de Hunedoara este raportat exclusiv la una dintre imaginile incunabulului de Augsburg, în care s-a tipărit Chronica Hungarorum a lui Thuroczy (fig. 1). Cealaltă imagine a eroului, îl prezintă „mascat” de-a dreptul, sub coiful de tip „Schaller”, la care nici măcar nu se distinge prea clar dacă are sau nu viziera ridicată ori ar fi avut-o vreodată. Lui Ioan de Hunedoara i se văd efectiv numai ochii (fig. 2).

         Imaginile sarcofagului de la catedrala din Alba Iulia, realizate tardiv, în secolul al XVI-lea, pentru a clădi Szápolyeștilor efigia de continuatori dinastici, au fost grav mutilate. Acolo, în mod sigur, Ioan de Hunedoara a fost figurat. Dar, după știința mea cel puțin, nimeni nu s-a ocupat de analiza detaliată a conținutului celor două frize care împodobesc lateralele lungi.

         Relativ recent, un autor maghiar a (re?)pus în circulație câteva portrete atribuibile lui Ioan de Hunedoara[7]. Pentru unele dintre ele existau bănuieli mai vechi, altele sunt de primit cu destule rezerve. Oricum, reprezentările sunt foarte posibile, pentru că arta portretului se răspândise bine în epocă. Să amintim doar că Filippo Scolari („Pippo Spano”) de Ozora, are unul dintre cele mai reușite imagini care ni s-au păstrat. Dacă se acceptă reflectarea adevărului pentru un personaj mai vechi, evident că pentru timpuri mai recente, mărturiile pot fi egale. Tot din acest moment îmi vine în minte galeria de cripto-portrete la care a făcut deja referire Adrian Andrei Rusu, pentru Sigismund de Luxemburg[8], dar pot cita și neașteptata panoplie realizată pe seama lui Vlad Țepeș, care a fost adusă și în România, la Muzeul Național de Artă al României (București, 2010).

         Galeria cea nouă conține nu mai puțin de cinci creații, pe trei tipuri de suporturi. Două dintre ele provin din ilustrațiile de incunabul, realizate în vremea lui Matia Corvin (fig. 4, 5). Sunt remarcabil de asemănătoare: un bărbat matur, spre vârstnic, cu plete, cușmă cu bordură (Haube cu bandă de perle?), cu figură rotundă și mustăți. Într-o variantă, el are cearcăne a căror prezență nu este deloc potrivită cu vreo licență artistică. O mai bună claritate a acestor „portrete” s-ar putea obține cu greutate, pentru că ele sunt minuscule, în ansamblul unor frontispicii miniate.

         Următoarele două sunt picturi reprezentând grupuri și teme cu pretext religios. La Olona, în Italia, este pictura lui Castiglione (fig. 6), alta, anonimă, este la Köln (fig. 7). Ambele sunt atât de tinerești și „frumoase”, încât îți vine greu să crezi altfel decât că ar fi vorba despre idealizări. Pletele și mustața sunt prezente, dar ele nu pot fi socotite detalii de identitate. Moda purtării părului și mustății era atât de generală, încât nimeni nu poate fi identificat pe baza lor exclusivă. Dacă facem o trimitere către portretele lui Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare – ambii purtători de plete și mustăți, deja suntem edificați în a nu exagera cu asemenea detalii. Mai adaug că nici bentița de păr (perle) de la Köln (fig. 7) nu aduce nimic concludent. Nu ne putem grăbi să tragem concluzia că ar fi o podoabă specific feminină. O căutare nouă mi-a adus imaginea picturii de la Olona, în care presupusul Ioan stă la dreapta unui personaj care seamănă, din nou, cu Sigismund de Luxemburg (fig. 8). În acest caz, redarea tinerească s-ar potrivi destul de bine, pentru a realiza concordanța și a alimenta tainic o mare „bârfă” de epocă, sprijinită bine de legenda acordării blazonului cu corb: Ioan era bastardul lui Sigismund de Luxemburg.

         Ultima trimitere ni se face către un bust, destul de mutilat, care ar fi ieșit din cercetări arheologice din cetatea Buda (fig. 9).

         Voi mai „produce” aici și imaginea lui Ioan de Capistrano (fig. 10), franciscanul trecut în rândurile sfinților catolici, a cărui rost în campania ultimă, din 1456, a fost atât de ciudat relevat: ba un auxiliar, ba un factor esențial al succesului împotriva turcilor. Este un tablou autentic, semnat de către venețianul Bartolomeo Vivarini, cu dată marcată 1459, și conservat între colecțiile Muzeului Louvre din Paris.

         Nădăjduiesc că o asemenea căutare ar putea fi continuată cu mai mult succes. Capitolul rămâne deschis, ca toate subiectele care presupun cercetare istorică.

 

              Gelu Munteanu          

 

 


 

[1] Ioan de Hunedoara și Românii din vremea lui. Cluj-Napoca, PUC, 1999, p. 14-22.

[2] A Few Considerations Regarding the Name of Mathias Corvinus, în Transylvanian Review, XVIII, No. 3, 2009, p. 4 „More recently, exaggerated claims were made about „a true strategy concerning the use of onomastic errors” (cu trimitere la A. A. Rusu). Dacă nu a fost astfel, atunci probabil că ar trebui să înțelegem că istoricii români au făcut una dintre cele mai relevante răsturnări de utilizare a onomasticii istorice, dintr-un consens uimitor.

[3] Un citat dintr-o publicație recentă, nu doresc să-l comentez: „Tatăl viitorului rege, Iancu de Hunedoara, numit în tinerețe în documente „Ioan Românul” (Iohannes Oláh) [așa! Deși presupun că ar fi o greșeală, în loc de Johannes Olah) – n. G. M.]. Vezi Ioan Aurel Pop, Matia Corvin și Clujul (1443-1458-1490), în Historia, XII, nr. 123, martie 2012, p. 30.

[4] Din mâinile valahilor schismatici... Românii și puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), București, 2010, 381 p.

[5] Ibidem, p. 9, 60, 198, 222, 321, 346, 349.

[7] Váralljai Csocsány Jenő, A magyar monarchia és az európai reneszánsz. Pomáz, 2005.