Neagu Djuvara – un luptător al lui Thocomer – Negru Vodă

 


           

Cu avânt tineresc, dar sigur bun pentru cauze mai importante, domnul Neagu Djuvara răspunde public și cu zgomotul mediatic oferit de Editura „Humanitas”, criticilor formulate la „bestsellerul” său despre „Thocomerius-Negru Vodă”[1]. Pentru că mi-am exprimat și eu opinia asupra unor părți din carte[2], la care socoteam că aș fi fost competent, domnia sa îmi răspunde anume[3].

Construcția însăși a celor trei pagini care-mi sunt dedicate este ciudată; aș scrie că, structural, foarte pripită. Odată pentru că se pornește de la aprecierea că intervenția mea „este deosebit[ă] în felul [ei] [n. n. – intervențiile mele pentru a realiza acordul], pentru că, cel puțin o parte „este destul [d]e laudativ[ă]” (p. 87). Nici mai departe, viziunea „violent ostilă” în care recenzia a fost scrisă, nu ar avea temeiuri de așezat tocmai lângă un Nicușor Constantinescu, spre exemplu, pentru că atributele care să o califice astfel nu sunt nicăieri citate, cum nici nu ar fi fost de citat. Ceva l-a supărat însă în mod deosebit pe N. D.; un lucru care poate nici nu a fost scris, dar din subtext ar putea fi vorba despre pretinsa mea tinerețe (rog a se verifica de când fac umbră pământului). Deși nu par „violent”, sunt totuși de regăsit în grupajul astfel intitulat. Probabil că, noua mea reacție, va justifica mai bine locul pe care l-am dobândit.

După ce se oprește la pragurile reale ale criticii pe i-am adus-o, domnia sa trece la un ton patern, comparându-mă cu vârsta fiicei sale. Mă păstrez în limitele eleganței, și nu o să-i dau sfaturi de înțelepciune dintr-un domeniu genealogic asemănător sau de ieșit din statul în bănci care nu i se potrivesc la vârsta domniei sale.   

Afirmația de tipul „invocarea axiomului juridic testis unus, testis nullus, a cărui folosire în istorie o refuz cu desăvârșire” (p. 88) este de-a dreptul amețitoare. Ea trădează în fond o subiectivare atât de pregnantă a informației, încât îl exclude pe autor din deontologia discursului istoriografic demn de un asemenea nume. Cum autorul este și dedat literaturii, i-aș sugera un asemenea scenariu: în secolul al XVIII-lea, un boier oarecare, susține în fața unui sol polon, că Ștefan cel Mare a avut o luptă și cu rușii, pe la 1495. Se poate extrage din această informație altceva, decât un scenariu de episod SF?

Mai trebuie să nu evit a întoarce lecția citărilor de informații cu care N. D. mă încearcă legat de cercetările arheologice ale lui Virgil Drăghiceanu, de la Curtea de Argeș. Având în vedere forma de redare a descoperirilor, din BCMI, ca și interpretările majoritar depășite de acolo, pe care autorul de la început de veac XX le-a furnizat, am preferat să apelez doar la analizele de ultimă oră ale acelorași descoperiri. Este modalitatea „standard” în care bibliografia se citează în studiile istorice. Era nevoie și de o asemenea precizare? Numai în cazul autorilor tineri care se antrenează în scrisul istoriografic!    

Ceea ce îi reproșasem, legat de necitarea volumelor lui Radu Popa, Gheorghe Brătianu sau Victor Spinei rămâne deplin în picioare. Ei bine, după ce susține că acestea ar fi fost, din parte-mi, „erori grosolane”, proclamă că nu mai merită să treacă la celelalte critici ce i s-au adus. Domnul N. D. confundă însă necitarea (reală), care este egală cu absența de referințe (la fel de reală) din textul recenzat, cu istoriile personale care l-au legat de Radu Popa ori de alte lecturi de autori pe care nu i-a mai socotit demni de a face parte din aparatul critic al său. O asemenea scuză este acum tardivă. Nu putem dialoga cu vastitatea culturii unui autor, dacă el nu face demonstrația conexării aceleia la un volum care are nevoie măcar de o parte din ea, dar lucrul nu se vădește atunci când trebuie. Sunt convins că am fost înțeles, dar pentru terți, susțin că prietenia cu Radu Popa ori cu una dintre cele două fiice ale sale, nu este o scuză pentru absența citării lucrărilor sale.

„Execuția” definitivă vine din afirmația că recenzentul nu a citit decât pe diagonală, „răsfoind”, „ghicind” (p. 90). Pentru un literat o scriu acum: dacă două capitole dintr-un roman nu-mi plac, trebuie să ajung până la final ca să-l mulțumesc pe autor? Dacă nu vă place ceva din actul I al unei opere, vă forțați urechile până la ultima cortină? Stimabilul autor poate încă înțelege că orice carte care se pretinde a fi una de istorie se descalifică singură prin metodologie, citări bibliografice sau schema generală de tratare detectate cu deficiențe, chiar și în prezența unui țel incitant sau revoluționar. Tot astfel, întregul nu scuză carențele părților. Expedierea refuzului de răspuns la celelalte observații, în spatele unui asemenea „scut”, nu convinge pe nimeni. Este doar o modalitate de a scurta dialogul, din păcate, încercând discreditarea preopinentului. Nu este prea elegant, nu? Cu atât mai puțin, cu cât dreptul nostru la replică ori corijare, nu va dobândi niciodată găzduirea Editurii „Humanitas”.

 

Neagu Djuvara a înregistrat un cortegiu de opinii, care s-au străduit să exprime, cu eleganță sau brutalitate, că nu este îndeajuns să scrie o deviză/idee pe un drapel, fără să o justifice convingător (ex. Negru Vodă) ori numai să forțeze evidențele (ex. cumanitatea lui Thocomer și Basarab I). Nici măcar nu a fost întru-totul original în ceea ce a scris. A fost doar băgat în seamă mai mult decât alții, pentru că este un venerabil, este o personalitate complexă și plăcută și, în bună parte, un simbol al tipului de intelectual pe care l-am pierdut în comunism. Dar, lăsând deoparte mănușile și reverențele, mai este mult de comentat; cum am văzut, și pentru că apărarea suplimentară nu este convingătoare ori este chiar pătimașă.

Domnia sa, autorul, cumulează statutul de „istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier” (conform sintezei Wikipedia), dar și de autor de literatură istorică pentru copii și, poate, încă altele. Pe tema lui „Thocomer-Negru Vodă” se comite marea eroare de a se confrunta cu arme inegale, cu istoricii profesioniști. Și-a satisfăcut un capriciu de vârstă, a pătruns unde nu mai umblase încă, numai cucerit de o identitate ciudată și foarte veche. Dintre istoricii pe care nu i-a „ofuscat” în tăcere, ci i-a stimulat de-a dreptul la reacție, sunt mulți care stăpânesc părți ale scenariului, dar nu îndrăznesc să-l și avânte către o creație cu multe nuanțe de literatură. Poate tocmai și pentru că toată problema nu merită un volum aparte. Din motivele arătate, handicapul de lectură este la cei din urmă și avantajul la autorul pseudo-istoric medievist. N. D. poate că nici nu-și dă seama că atuul său a fost tocmai aparența la „sămânță de scandal” pe care tema primei cărți a provocat-o, stimulată afacerist de managementul editurii care a speculat-o, împreună cu numele său. În fond, miza subiectului este destul de minoră, fiind în schimb sondate și valorificate reacțiile generale ale românilor la modificarea unor capitole de istorie, până nu demult sacralizate sau îndreptate doar spre lumini favorabile.

O fi istoricii care au reacționat încuiați, marxiști, timorați de clișee sau de idei naționaliste, poate chiar și cu alte păcate, numai deprofesionalizați cu totul, nu. Mai au încă un handicap uriaș, pe care reacția într-o nouă cartea a lui N. D. o întărește: nu știu să polemizeze, nici să-și afirme cum trebuie presupusele adevăruri la care au ajuns trudind cum s-a putut, fără rigoare, haotic, numai cu aparența tutelă sau formalismul PCR, fără literatură străină la-ndemână și ce-o mai fi. La acestea se adaugă teroarea „autorității” care, în acest caz, s-a alimentat doar din numele autorului, fără a mai avea vreo relație cu administrația. Ar fi fost poate suficiente încă câteva recenzii, nu de revuistică de popularizare, ci în altele, academice, ca lucrurile să intre într-un făgaș normal. Numai că, și acest normal se putea atinge în prezența unor reviste care să înțeleagă corect și să forțeze chiar recenzările de tip academic, banale în oricare alt spațiu decât în România. Cartea fiind însă „ușoară” (eseistică), mai degrabă decât una de gen, s-a împărtășit de multe reacții la fel. Aș putea chiar scrie că au fost neașteptat de multe, cu mare pondere după stârnirea venită din partea presei.

Nici piața internă a cărții nu i-a stimulat cu nimic normal pe istoricii incubați în ceaușism. În afara „Humanitas”-ului ori poate a „Polirom”-ului de la Iași, nu există editură românească care să-și plătească decent autorii. Abia din acest an a început să se audă despre referate de specialitate pentru publicare. Dacă ar fi existat sistemul mai demult sau în oricare stat european de tradiție, din afara României, volumul despre Thocomer-Negru Vodă nu ar fi trecut în categoria „lucrări științifice” de istorie, ci ar fi fost doar un simplu „eseu pe teme de istorie”.

De la Gheorghe Brătianu, până astăzi, s-au mai făcut câteva progrese în istoriografie. Printre altele, poate N. D. nici nu a observat pe deplin, compartimentul său de secol XIV este curtat majoritar de arheologi medieviști. Diferența – să fiu scuzat dacă va suna a lecție – constă în aceea că sunt cei care știu multă istorie și ar fi singurii cu care informația despre Basarab I ori Negru Vodă ar mai avea vreo șansă să mai crească în viitor. Ei ar putea delimita zestrea materială cumană sau să regăsească, de pildă, rezidențele oltenești ale cnezilor din Diploma Ioaniților. Spre deosebire de uniformitatea de expresie a istoricilor „clasici”, aceeași arheologi medieviști sunt capabili să-și asume afirmații care contestă un creștinism românesc ancestral și generalizat sau să nuanțeze modalitatea construcției reale a civilizației medievale din Țările Române extracarpatice. În situația arheologilor medieviști nu este bine să se opereze cu delimitări care să conțină sâmburi de ironie ori depreciere.

N. D. a speculat câteva surse și texte anterioare, nu le-a privit pe toate, pentru că așa i-a convenit, a acționat cu subiectivitate multă, cu sentiment, cu dezinvoltură de literator. A ieșit poate ceva mai sonor la iveală originea etnică a unui șef, dar negrul cel de la întemeieri a rămas la fel de tainic ca în oricare poveste! Experiența nu s-a lăsat însă fără lecții, pe care ar fi bine să le împachetăm pentru ceea ce ne mai așteaptă.

 

Adrian Andrei Rusu

  


 

[1] N. Djuvara, Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă. București, Edit. Humanitas, 2011. Cartea de plecare, N. Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte dedescălecătoareși până la așezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Argeș. Noi interpretări, București, Edit. Humanitas, 2007, 231 p. (cu ediții noi din anii 2009, 2011).

[3] N. Djuvara, op. cit., p. 87-90.