O "danie" a lui Iliaş Rareş

 


 

     

 

          Un document de la jumătatea veacului al XVIII-lea, publicat încă înaintea ultimului război mondial[1], aduce câteva lămuriri neaşteptate pentru realităţi anterioare cu mai bine de două secole. Este meritul Mariei Magdalena Székely de a-l fi repus în valoare[2].

          În sine, actul este unul relativ banal; un litigiu, ca multe altele, privind stăpânirea unei moşii, mai exact jumătate din satul Costina din ţinutul Sucevei. În conflict se aflau, pe de o parte călugării de la mănăstirea Voroneţ, de cealaltă Ilie Cârstea, nepot după mamă a lui Ioan Abăza logofăt. Părţile au ajuns în faţa Divanului domnesc, ancheta fiind condusă, din porunca domnului de atunci, Matei Ghica, de către logofătul Iordache Cantacuzino şi Radu Racoviţă. Jumătatea de sat în cauză era aceea de sus, jumătatea de jos fiind stăpânită de mănăstirea Sf. Ilie, cu uric de la Petru Rareş: „scriind Petru vodă prin uricul său că de bună vrerea sa au dat danie şi miluire mănăstirii săntilie giumătate de sat de Costâna, parte cea din gios cu moară în pârâul satului, cari este această giumătate di sat de Costâna partea de gios, au fost din vechi dreaptă a sa şi o stăpâneşte Săntiliea şi până astăz <1756 n.n.> cu pace…[3].  În discuţie rămânea, încă odată, partea de sus.

          Fiecare dintre părţi a adus documente: călugării de la Voroneţ (Ghedeon egumen, Serafim Cucul monah şi Macarie ierodiacon) un uric de la Iliaş Rareş – „un uric bătrân ce s-au aflat la mâna lor de la Ilieş vodă, ficiorul lui Petru vodă din 205 ani, întru cari scrie Ilieş vodă că au miluit pre mănăstirea Voroneţul cu giumătate di sat de Costâna şi cu moară în Costâna în pârâul satului, ce zâce că au fost dreaptă moşiea a sa penrtu ca să să pomenească la mănăstire sufletul lui Petre Vartic hatmanul…”. Documentul ar fi fost inatacabil, dar boierii lui Ghica vodă au constatat, în continuare, că „atâta scrie uricul, dar nu arată cari giumătate de sat de Costâna iasti, partea de sus, au parte di gios[4]. De cealaltă parte, Ilie Cârstea a prezentat mai multe documente începând de la Vasile Lupu (19 aprilie 1641, respectiv 20 septembrie 1642), continuând cu alte acte din 20 februarie 1665 şi 10 februarie 1670 (ultimul din timpul lui Gheorghe Duca). Din acestea reiese că, prin diverse moduri, cumpărături sau danii, moşia a ajuns în mâinile familiei Abaza[5]. Tatăl lui Ilie Cârstea, Iordache, a fost căsătorit cu Maria, fata lui Abaza logofăt, care va fi adus drept zestre pământul împricinat.

          Judecata se va pronunţa în favoarea lui Ilie Cârstea şi împotriva Voroneţului, boierii menţionaţi observând corect că Petru Rareş nu a avut şi, implicit, nu a putut da decât jumătatea de jos a satului. Altfel, „de ar fi avut satul întreg, ar fi scris în uric că giumătate de sat au dat Săntilii şi giumătate n-au dat, ce cât au avut atâta au dat[6]. În sfârşit, şi Iliaş este oarecum absolvit: „şi Ilieş vodă, fiiul lui Petru vodă, prin niştiinţă au făcut şi el uric tot pri această giumătate de sat Voroneţului întru cari nu pomeneşti nimic de daniea tătâni-său şi noi ştim, Doamne, din scrisorile luminaţilor domni ce au fost oblăduitori ţării aceştiea, că când au dat danie pre la mănăstiri au dat sati întregi, iar de au fost giumătăţi de sati, giumătăţi au dat şi Domnii pre cum au avut aşa au dat şi aşa au scis prin hrisoavii[7]. Tot ei au remarcat că nu au mai existat, în timp, înnoiri, întăriri a daniei lui Iliaş: „că de ar fi fost daniea lui Ilieş vodă ce au dat Voroneţului bună, ar fi întărit călugării hrisovul şi di la alţi luminaţi domni, ce au fost după Ilieş vodă[8].  Concluzia este ca monahii să nu mai aibă „a înbla să tragă cu acel uric răsuflat moşiea şi cu cale iasti să ea şi uricul din mâna lor să să arunci în foc[9]. Judecata pronunţată de Divan la 12 ianuarie a fost însuşită în întregime de Matei Ghica, la 4 februarie 1756.

          Există totuşi unele semne de întrebare şi pentru lămurirea lor a trebuit să urmărim în timp cele câteva menţiuni ale satului Costina. Prima şi deci, deocamdată[10], atestarea, vine de la Ştefan cel Mare, care la 15 martie 1490, întărea din Suceava 50 de biserici episcopiei de Rădăuţi – 44 în ţinutul Sucevei, alte 6 din ţinutul Cernăuţi. În schimbul celor 6 sate din ţinutul Cernăuţi, domnul a primit de la episcopie alte 6 în ţinutul Suceava, pe care le-a dăruit mănăstirii Putna. Între cele 44 de biserici din ţinutul Suceava, ultima, „a 44-a biserică, cu popă, la Costina, la Dragomir Juratul[11]. Acest act nu lămureşte prea mult asupra proprietarului satului, acest Dragomir Juratul nemaiapărând în vreun document[12].

Mult mai important şi explicit va fi un document de la Petru Rareş, emis la 7 martie 1531 din Vaslui. Domnul întărea lui Gavril Trotuşan fost logofăt, mai multe moşii, cumpărături sau danii de la diverşi voievozi Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea sau Ştefan cel Tânăr. Între ele, şi „satul, la gura Costinei, anume Costina, de partea aceasta a apei Costina, pe care l-a luat acest sat părintele domniei mele, Ştefan voievod, de la Alb spătar şi l-a dat lui <lui Gavril Trotuşan> acest sat nepotul de frate al domniei mele, Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod”. Avem de a face de acum cu personaje binecunoscute. Alb (pomenit o dată şi ca Albotă), a fost într-adevăr spătar la mai mulţi domni, între 1443 şi 1455, şi a figurat în Sfatul lui Ştefan cel Mare ca boier fără dregătorie, până în 1468, iar ulterior ca pârcălab de Neamţ, până în 1471, când a fost schimbat cu Luca Arbore. Cum satele se confiscau doar pentru hiclenie (dacă ar fi fost o cumpărătură a lui Ştefan faptul ar fi fost, cred, menţionat ca atare de Rareş) e posibil ca Alb să fi fost în „lotul” celor executaţi de marele domn în ianuarie 1471, în preajma (şi din cauza) invaziei muntene din acel an[13]. Reiese că după confiscare satul a intrat în domeniul domnesc, fiind apoi dăruit de Ştefan cel Tânăr lui Gavril Trotuşan. Cum ultimul, ginere al lui Luca Arbore, a fost unul din corifeii complotului de la 1523, se poate presupune că dania a fost făcută înainte de această dată, cândva între 1517 şi 1523. Trotuşan a reuşit „performanţa” de a fi hiclean la nu mai puţin de trei domni, pe ultimul, Ştefan Lăcustă, omorându-l cu mâna sa, împreună cu Mihul hatmanul. Petru vodă a pus capăt acestei cariere „prodigioase” executându-l în a doua sa domnie, chiar la revenirea pe tron, la 11 martie 1541. Cum hiclenia atrăgea după sine şi confiscarea moşiilor vinovatului se explică dania din 21 aprilie 1546, menţionată mai sus, către mănăstirea Sf. Ilie. Apare însă aici o primă nedumerire – oferind satul mănăstirii, Rareş afirmă că acea parte de jos „a fost a noastră din veci[14]. Normal, cred, ar fi fost să se fi scris „şi care a fost luată pentru hiclenie de la Gavril logofăt[15]. Iarăşi, nimic despre cealaltă jumătate, cea de sus. Există totuşi precizarea că; „hotarul acelei jumătăţi de sat, din Costina, cu mori, este jumătate din tot satul Costina şi despre satele vecine, după hotarul vechi, pe unde au folosit din veci”. O altă nedumerire se referă la martorii daniei, a căror listă începe chiar cu Iliaş, fiul cel mai mare şi prezumtivul urmaş la tron. Cum se împacă acest fapt cu „neştiinţa” sa relativă la situaţia acestui sat, cu care încercau să-l scuze boierii lui Matei Ghica peste două secole?

Am ajuns de fapt la adevărata miză a acestor rânduri, mai precis dania lui Iliaş Rareş către călugării Voroneţului. Documentul de la care s-a plecat, acea anafora boierească din 1756, precizează un fapt esenţial, anume data respectivei danii, „din 205 ani[16]. Scăzând din 1756, obţinem 1551, adică ultimul an al domniei lui Iliaş. La fel de important, obiectul daniei – pomenirea sufletului hatmanului Petru Vartic, executat chiar din porunca lui Iliaş, la 7 aprilie 1548, dar îngropat chiar în necropola Rareşeştilor, la Probota. Maria Magdalena Székely, în lucrarea citată, nu a găsit vreo raţiune a acestor fapte contradictorii: „îngroparea lui Petru Vartic în necropola domnească şi dania lui Iliaş Rareş la Voroneţ stârnesc nedumeriri şi rămân, în continuare, fără explicaţie[17]. De fapt, fără explicaţie a rămas însăşi executarea lui Vartic, ipotezele, extrem de numeroase, unele mai mult sau mai puţin rezonabile, altele de-a dreptul fantasmagorice, fiind expuse dar şi demontate integral de autoarea menţionată[18].

Într-adevăr, nu cred că vom şti vreodată cauza uciderii celui care a fost al doilea om în stat în primii doi ani de domnie a lui Iliaş (1546-1548). S-a repetat poate istoria din 1523, dintre Ştefan cel Tânăr şi Luca Arbore. Aceasta pentru că chiar dacă, teoretic, întâiul după domn era marele logofăt – pe atunci, Mateiaş; de altfel, şi acesta personaj de mare vază, dar destul de vârstnic – nu prea încape îndoială asupra poziţiei preeminente a lui Vartic. Portar al Sucevei şi (implicit) hatman[19] a fost pomenit în actele interne cam pe la jumătatea Sfatului, în actele ce au necesitat marea mărturie. Însă a fost înscris imediat după marele logofăt dar înaintea lui Nicolae Borcea marele vornic, în textul tratatului moldo-polon de la 30 noiembrie 1547[20].

Dacă drama petrecută în 1548, la Huşi, în „sâmbăta de după Paşti”, adică 7 aprilie, nu are o explicaţie, îngroparea în necropola domnească a hatmanului şi dania pentru sufletul său ar putea fi puse, la prima vedere, pe seama remuşcărilor lui Iliaş. Însă tocmai data daniei, 1551, contrazice o asemenea aserţiune. Clericul Eftimie, contemporan cu Iliaş, sugerează că tocmai execuţia hatmanului a fost începutul schimbării radicale a tânărului domn. Iniţial, Iliaş „mergea bine şi se arăta binecinstitor şi blând către toţi şi iubitor de boieri şi de toţi cei ce stăteau în jurul lui[21]. La un veac după evenimente, Grigore Ureche, ce pare să fi folosit şi un alt izvor intern, este de aceeaşi părere, arătând că boierii şi ţara l-au ales „că şi firea şi faţa îl lăuda să fie blându, milostivu şi aşezătoriu, gândindusă că va sămăna tătâne-său. Ci nădejdea pre toţi i-au amăgitu, că dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit[22]. Revenind la Eftimie, acesta oferă amănunte precise: „fiind în al doilea an al domniei lui, din urzeala duşmanului neamului nostru, diavolul, căci nu-i plăcea să rabde ca oamenii creştini să fie în pace, a tăiat capul celui dintâi sfetnic al său, Vartic hatmanul. Şi de aici s-a început sămânţa necredinţei şi el a început să se depărteze şi să se schimbe de la mintea dreaptă şi adevărată…[23]

Faptele lui Iliaş au fost expuse de cronicarii amintiţi, la care trebuie să îl adăugăm desigur şi pe Macarie, fiind binecunoscute şi comentate de istoriografia noastră. Anturajul său musulman, în frunte cu acel Hadâr, „învăţătorul şi vrăjitorul său[24], relaţiile tensionate cu boierii şi clerul, ambele categorii fiind „scrise” la birul cel mare (tributul datorat Porţii) au contribuit, treptat, la crearea unei atmosfere imposibile pentru tânărul domn. Atacarea dogmelor ortodoxe, mutilarea sau asasinarea mai multor boieri, se pare tot pentru motive pecuniare, îndepărtarea din scaunul episcopal a lui Macarie, teologul cel mai de seamă al vremii din Moldova[25], au tensionat tot mai mult situaţia. Este de notat mai ales exilul voluntar al mai multor boieri, majoritatea în Polonia[26], alţii, mai puţin numeroşi, în Transilvania, unde Dieta recomanda, la un moment dat ca aceştia să nu mai fie găzduiţi lângă graniţă, ci mai în interior pentru a se evita eventualele tulburări. Dar mai ales în Polonia, adăpostiţi de magnaţii de la margine şi grupaţi în jurul diverşilor pretendenţi, pribegii au constituit un permanent motiv de îngrijorare pentru domn. Desele solii de protest îndreptate către Sigismund August nu au avut nici un efect, răspunsurile regelui fiind evazive, uneori chiar dispreţuitoare[27].

În aceste condiţii, la începutul anului 1551, situaţia domnului era destul de complicată, fără a fi însă una disperată, cum au încercat unii istorici să o prezinte[28]. Iliaş a încercat să mai repare câte ceva, sau, mai exact, să dea impresia că face acest lucru. L-a reînscăunat, în primul rând, la episcopia de Roman pe Macarie. În cronica sa, acesta afirmă că gestul ar fi fost făcut de fratele şi urmaşul lui Iliaş, Ştefan: „întorcându-se <Ştefan Rareş> de la aceasta <respingerea unui pretendent sprijinit de poloni> şi-a îndreptat faţa lui spre preaslăvita cetate a Sucevii şi îndată şi-a întins puternica sa mână şi pe mine, cel înlăturat ca un mort viu, m-a adus între cei chemaţi şi cu mâna domniei sale, iarăşi ne-a încredinţat cârja[29]. În realitate, el a fost pomenit ca atare – „episcopul chir Macarie” – drept martor în ultimul document intern emis de Iliaş, întărirea unei danii a mitropolitului Grigore Roşca către mănăstirea Voroneţ, la 21 martie 1551[30]. Acest document însuşi s-a vrut şi el, desigur, o reafirmare a unei reîntoarceri spre ortodoxie a domnului. Dania pentru sufletul lui Petru Vartic se înscrie în aceleaşi coordonate[31]. Toate pentru a convinge „ţara” – a se citi boierii mari sau mici ce mai rămăseseră – de buna sa credinţă, culminând cu adunarea respectivei „ţări” la Huşi unde va produce un discurs pe măsură, de altfel singura ieşire verbală ce ne-a rămas de la acest domn: „a adunat şi a chemat pe toţi boierii săi şi pe toţi câţi erau mai de frunte şi tot sfatul în grădina de la Huşi şi le-a spus multe cuvinte micinoase, când cu înşelăciuni şi laude, când ameninţând şi înspăimântându-i ca să nu fugă în alte ţări, „căci eu, a spus, mă duc la marele împărat şi iarăşi curând mă voi întoarce”. Şi s-a jurat cu mâinile pe cinstita cruce înaintea întregului popor că crede în legea creştinească şi nu are de gând de turcire[32]. Tot atunci, pentru a-şi justifica plecarea la Constantinopol, afirma: „că eu…iubesc şi cred în legea creştinească, dar mă duc la împărat să uşurez şi să scad haraciul ţării şi al săracilor şi nu, cum spun oamenii, că merg pentru turcire, iar cine face astfel de vorbe împotriva mea, va fi pedepsit cu capul[33].

Pe de altă parte, nu putea să-şi înstrăineze amicii musulmani, de aici profanarea crucii („şi în noaptea următoare a sfărâmat acea cruce, pe care jurase şi a aruncat-o şi în privată”)[34]. De aici poate şi dania înşelătoare pentru sufletul lui Petru Vartic. 

Toate acţiunile lui Iliaş, din ultimele sale luni de domnie, se constituie într-un plan deliberat şi coerent – acela de a părăsi ţara, ce devenise o capcană pentru el, datorită „turcismelor” sale şi aceasta nu oricum, ci cu o însemnată avere bani şi odoare, reprezentând „zestrea” neofitului în ale Islamului. Poate de aici, şi numărul mare de boieri care l-au însoţit la Istanbul – după Pahomie Rusanos, peste 100 ! – aceştia veghind tocmai ca bogăţiile respective să fie socotite ca tribut al Moldovei şi nu un dar al proaspătului musulman.

 

Dan Floareş

 

         


 

[1] T. Bălan, Documente bucovinene, V, 1745-1760, Cernăuţi, 1939, nr. 71, p. 131-135.

[2] Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 319, n. 313.

[3] T. Bălan, op. cit., p. 132. Documentul propriu-zis a fost emis de Petru Rareş la 21 aprilie 1546, din Huşi, precizând limpede că dania pentru mănăstirea Sf. Ilie constă în jumătate din satul Costina „partea de jos, cu mori, care parte de jos a fost a noastră din veci” (DIR, XVI, A, I (1501-1550), nr. 431, p. 477).

[4] T. Bălan, op. cit., p. 131-132.

[5] Ibidem, p. 132-134.

[6] Ibidem, p. 134.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 135.

[10] Din document reiese că dania iniţială fusese a lui Alexandru cel Bun.

[11] „M+D+ cr<0>cwv<0> is popom 8 Costina, 8 Jorata Dragomira”, DRH, A, III (1487-1504), ed. C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980, p. 135-139.

[12] Şi numele lui a suscitat discuţii (v. I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, I, Hrisoave şi cărţi domneşti (1457-1492), Bucureşti, 1913, nr. CCXIV, p. 405-418. Analizează şi localităţile menţionate în document, corectând pentru Costina erorile de transcriere ale lui Wickenhauser – „in Kostina, in der Shorata (?) Dragomirs” sau Ghibănescu – „în Costina, în Jorata lui Dragomir”, arătând că nu este vorba de vreo localitate Jorata, „care nu există nici în Bucovina, nici în Moldova”. I. Bogdan credea că este vorba de „un nume propriu: Joratu, cf. Jora, Jorăşti. Ar putea să fie identic cu un „jurat”. Conchide că „Dragomir ar fi fost în cazul acesta un jurat (juratus) al satului Costina, cu o mică proprietate lângă sat şi cu biserica sa proprie” (ibidem, p. 417).

[13] Izvoarele menţionează doar execuţia, la 16 ianuarie 1471, a lui Isaia, Negrilă şi Alexa stolnicul: Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, 1978, p. 43; Cronicile slavo-române din sec.XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 17; Legătura cu invazia munteană, la N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare,  ed. V. Iova, Bucureşti, 1978, p. 101. Poate că Alb să fi fost cruţat din pricina vârstei, poate Costina a fost totuşi doar o cumpărătură a lui Ştefan cel Mare.

[14] DIR, XVI, A, I (1501-1550), nr. 431, p. 477; v. şi n. 3.

[15] Că aceasta era uzanţa o demonstrează câteva acte emise chiar de Iliaş; la 7 aprilie 1547 dăruieşte lui Mateiaş Stârcea diac a treia parte din satul Boianul Mare, în ţinutul Cernăuţi, ce fusese pierdut de Drăghici fost vistier „pentru că el a lăsat multă datorie în visteria părintelui domniei mele, Petru voievod” (ibidem, nr. 492, p. 548). Câteva zile mai târziu, la 15 aprilie dăruieşte lui Nicoară paharnicul doamnei, satul Păuşeşti, în ţinutul Cârligătura, care fusese „al lui Ieremia fost humenic şi al nepoţilor lui, Ieremia şi Văscan, copiii lui Gănescul şi l-au pierdut acest sat în hiclenie” (ibidem, nr. 495, p. 551). În sfârşit, la 5 mai 1548, Iliaş a întărit lui Cozma Ghianghea şi rudelor sale satul Săveni „care acest sat a fost a lui Sava husarul şi le-a fost lor danie de la părintele domniei mele Petru voievod, pentru hiclenia (aceluia), când a pribegit în Ţara Leşească” (ibidem, nr. 521, p. 582). 

[16] T. Bălan, op. cit., p. 131.

[17] Maria Magdalena Székely, op. cit.,  p. 319.

[18] Ibidem, p. 317-319.

[19] De fapt, chiar de la el portarul de Suceava începe să se numească, în izvoarele interne, hatman (Şt. S. Gorovei, Mărturiile unui document, în Cercetări istorice, s.n., XII-XIII, 1981-1982, p. 311-315. 

[20] I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, nr. 70, p. 147, I. Caproşu, Gh. Pungă, Tratatul moldo-polon din 30 noiembrie 1547, în vol. Profesorul dr. Ilie Grămadă la 70 de ani, Iaşi, 1984, p. 97.

[21] Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române…, p. 118.

[22] Grigore Ureche, op. cit., p. 119-120.

[23] Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române…, p. 118.

[24] Ibidem, p. 119.

[25] Cronica lui Macarie, în Cronicile slavo-române…, p. 104, unde precizează clar că a fost „despoiat de scaun” în anul 1548. Asupra personalităţii sale la S. Porcescu, Figuri din viaţa bisericească a Moldovei. Episcopul Macarie al Romanului (1531-1558), dar mai ales la S. Ulea, O surprinzătoare personalitate a evului mediu românesc: cronicarul Macariei, în SCIA, 32, 1985, p. 14-48. 

[26] Gh. Pungă, Ţara Moldovei în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1993, p. 38. Regretatul istoric amintea doar de boierii foarte cunoscuţi (Negrilă hatman, Dan vistier, Neagoe stolnic, Moţoc etc), dar aceştia trebuie că au fost urmaţi şi de mulţi boieri de rangul al doilea sau chiar de cei fără dregătorie dar cu avere, împotriva cărora s-au dezlănţuit măsurile amintite ale domnului. Într-adevăr, dacă analizăm componenţa Sfatului, au existat relativ puţine schimbări. O broşură tipărită în Polonia în 1553 vorbea de nu mai puţin de 200 de boieri care au fugit cu caii cei mai buni din Moldova lui Iliaş, fiind găzduiţi de rege „omeneşte şi cu ospitalitate timp de un an” (Ş. Papacostea, O veche tipăritură despre Moldova la mijlocul secolului al XVI-lea, în Studii. Revistă de istorie, XXII, 1963, 3, p. 462).

[27] I. Corfus, op. cit., passim. În chiar ultima solie trimisă de Iliaş la Sigismund August, în care se cerea extrădarea boierilor, regele a răspuns că „ceea ce domnul voievod arată despre fugari, dintre care unul a fugit în ţara M.S. regelui cu tezaure, iar altul ar fi fugit din închisoare, M.S. regele ar vedea bucuros ca supuşii acelei ţări să fie trataţi în aşa fel încât să nu fie nevoiţi să fugă cu capul la nici un domn vecin <s.n.>. Şi totuşi, dacă cineva s-a pus sub protecţia M.S. regelui, M.S. ştie ce i se cuvine, ca unui domn creştin, să facă în această privinţă. M.S. nu doreşte tezaure străine. M.S. doreşte să se mulţumească cu ceea ce i-a lăsat Domnul Dumnezeu” (ibidem, p. 152; cf. Th. Holban, Documente româneşti din arhivele polone şi franceze, în AIIA Iaşi, XIII (1973), p. 302). Frumoase cuvinte, dar să amintim soarta unui Ştefan Tomşa, refugiat peste un deceniu în fieful aceluiaşi rege moralizator…

[28] Georgeta Ignat, D. Agachi, Cu privire la politica urmaşilor lui Petru Rareş (1546-1552), în AIIA Iaşi, XV (1978), p. 149-173. Partea referitoare la domnia lui Iliaş Rareş a fost realizată de Georgeta Ignat, care a încercat o oarecare reabilitare a sa, punând renunţarea la tron pe seama opoziţiei boiereşti „care se manifesta făţiş, iar în raporturile externe reizbucnirea conflictelor cu Polonia făcea posibilă oricând o intervenţie decisivă a pribegilor” (ibidem, p. 158), concluzionând că domnia acestuia „s-a consumat în spiritul imperativelor majore ale vremiiării personale, dar fără a fi lipsită de calităţi în conducerea treburilor de stat” (ibidem, p. 161).

[29] Cronica lui Macarie, în Cronicile slavo-române…, p. 105.

[30] DIR, XVI, A, Moldova, II (1551-1570), nr. 1, p. 1-5. Sorin Ulea, care a făcut apologia acestui personaj, şi care a fost unul din puţinii istorici ce au sesizat inadvertenţa cronologică între documentul citat şi cronică, a încercat să-i scuze minciuna evidentă, susţinând că Macarie ar fi fost îndepărtat în ultimele două luni de domnie ale lui Iliaş (op. cit., p. 16 şi n. 15). Este însă greu de crezut că tânărul domn, care tocmai în acea perioadă nu mai ştia cum să-şi convingă supuşii de sinceritatea credinţei sale creştine, ar fi făcut o asemenea gafă. Dar chiar admiţând aserţiunea lui S. Ulea, tot reiese că prelatul a minţit, el însuşi indicând ca dată a îndepărtării sale anul 1548 (v. supra, n. 24)

[31] Nu este exclus ca şi îngroparea în pridvorul Probotei să se fi produs tot în această perioadă. Faptul era cunoscut încă de Grigore Ureche, care asociază însă execuţia şi îngroparea în aceeaşi frază (Grigore Ureche, op. cit., p. 126). S-au produs ele şi în aceeaşi perioadă? Piatra de mormânt a fost descoperită relativ recent, în colţul de sud-est al pronaosului, cu simpla inscripţie VARTIC (Voica Maria Puşcaşu, Lespezile funerare de la mănăstirea Probota (II), în Arhiva Genealogică, III(VIII), 1996, 1-2, p. 262-263). Lipsa oricărui element decorativ, sesizată şi de autoarea citată,  indică o îngropare oarecum pripită, ceea ce înclină cred, mai mult spre 1551 decât spre 1548. Pe de altă parte, Vartic era co-ctitor la Probota, căreia îi dăruise 100 de ughi, deci ar fi avut dreptul teoretic de a se îngropa acolo, fireşte cu aprobarea domnului. Ştim asta indirect, dintr-un document de la 22 august 1548, când călugării au dat aceşti bani voievodului, primind în schimb două sate în ţinutul Cernăuţi, Iliaş cerându-le în plus, să pomenească anual pe hatman (Paul Mihail, Documente inedite ale cancelariei moldoveneşti din veacul al XVI-lea (din arhiva metoculuiui Sf. Mormânt din Constantinopol), în Studii, XVII, 1964, 2, p. 339, nr.1; cf. Maria Magdalena Székely, op. cit.,  p. 320).  Această tranzacţie a lui Iliaş nu este prea clară; dacă a dat satele la schimb pentru acei bani, pe ce bază le-a mai cerut monahilor Probotei să-i facă pomenire anuală lui Vartic? Valorau satele mai mult? Dacă admitem totuşi că îngroparea la Probota s-a produs imediat după execuţie, este posibil să fi existat o reacţie a boierilor care să-l fi determinat pe Iliaş la unele concesii, între ele şi dania pomenită mai sus, dar ca şi în cazul Costinei, una cu probleme. Faptul că s-a simţit obligat să „pluseze” trei ani mai târziu, întăreşte această idee.

[32] Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române…, p. 120.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.