Carnavalii de Mediaş din speţa epigonico-cavalerească

 

 


 

   

 

 

     S-a mai scris la noi despre prestatorii medievalismului la nivel de week-end. Pentru că oamenii implicaţi nu au învăţat nimic şi nici nu dau semne că ar dori să înveţe, le vom descrie încă odată cultura în operă. Fără să introducem, de astă dată, nici un fel de cuvinte de pedagogie istorică, foarte speciale.

     „Cavalerii de Mediaş”: o trupă de tineri şi relativ tineri care par a face sport, turism, amuzament sau mici afaceri – cam astfel am putea să le caracterizăm activitatea şi prestaţiile. Dacă o fac, sperăm că nu-şi închipuie că ar scăpa de comentarii, de felul celor de care orice spectacol are parte. Noi nu reprezentăm gustul comun, al lui Nelu ori al Măriuţei veniţi la plimbare ori aerisire după luni grele de mutat marfă sau făcut bonuri. Pentru că ştim ce-i acela Ev Mediu şi nu putem îngădui ca să se strănute pe el cu borş.

     „Cavalerii” noştri nu ştiu nici unul să călărească. Deci, ar fi, mai curând nişte militari auxiliari, ce merg şi se bat temeinic şi statornic pe jos. O gravă confuzie se practică prin împletirea cavalerismului, cu nobilitatea. Cea din urmă are drept şi la particula de nobilitate. Doar că nobilitatea nu este orăşenească, ci esenţialmente rurală. Nici în Franţa, nici în Germania, cu atât mai puţin la noi. Deci, avem produsă o altă butaforie de rânjit la ea: nobili de oraş, cavaleri de oraş. Contradicţia cu oraşul a fost ocolită prin renunţarea la cai. Iar pentru că, probabil, cineva care le-a luat-o înainte în concepţie scenografică, şi a botezat grupul cu numele de „cavaleri de urbe”, imitaţia stupidă a îngroşat ridicolul. Din acest moment renunţăm să le mai spunem aşa, cu numele cu care doresc să fie promovaţi. Ca să-i identificăm, am putea să le spunem „Medio-saltimbancii din preajma Mediaşului”. Sună oribil, păcat că nu conştientizează că aceasta este eticheta pe care şi-o promovează. Acolo nu este decât un minim de ceva, în mixtură (istorie, artă, moralitate, teatru, sport, circ).

     Nu ne interesează absolut nimic din interiorul bucătăriei lor. Le culegem doar aparenţele, cu documente, şi le-o spunem unde stau prost.

     Ca să fie văzuţi, au nevoie de o recuzită mai mult decât individuală. Să le-o vedem. Cele mai bune par a le fi corturile şi rastelurile (fig. 1). Stindardul care-i uneşte este o făcătură grotescă. Nimic din heraldica Mediaşului, de unde pretind că se trag, nu a fost preluat. Deci medieşeni cu marcă prefabricată: un bun semn de judecare de la cap. În schimb au adoptat, Dumnezeu ştie după ce lege, o combinată care ridică părul măciucă prin sinteza ei. Semnul principal este o spadă cu vârful în jos! Adică una sugerând, din punct de vedere heraldic, înfrângerea! Pe lângă ea, de toate adunate: balanţă, nicovală, semilună şi soare, puse către colţuri, ca la un decor de perdeluţă de bucătărioară cuminte. Urmează apoi cele mai grave prostii: adopţia devizei împăratului Constantin cel Mare, în preajma luptei de la Pons Milvius, în urma căruia şi-a înfrânt rivalul neinspirat, care refuza semnul crucii (In hoc signum vinces!). Biata deviză, una dintre cele mai bine încărcate de misiuni mobilizatoare creştine, şi-a părăsit crucea la care făcea aluzie, în favoarea spadei tocmai descrise mai sus. Iar finalul este numele oficial al grupului, în combinaţie cu latina de baltă, Paladinii de Terra Medies (fig. 2). Ca să se rupă mai tare de realitatea de la care încearcă să existe, îşi spun, e drept foarte rar în vorbire: "paladini". Pretenţios de inadecvat. Ceva şi mai şi, şi mai rar şi mai nevăzut la Târnava Mare, până la naşterea lor.

     Heraldica decorativă este plină de steguleţe negre-funerare în care semilunile sunt dominante, alături de ceva care ar putea fi un „şapte cetăţi” foarte particular. Mai apoi: cruci de Malta, stele de-ale lui David, potire, cornuri de susţinut beţii, baltage, coroane aglomerate. Un „ceva” fără semnificaţie, cu valoare recunoscută de fundal de teatru.

     Ca să ia ochii necunoscătorilor, pe un suport de partituri, au aşezat un fel de carte de bucate, cu devize latine din toate timpurile (fig. 3). Aceleaşi maxime „cavalereşti” au fost transferate şi pe flaiere. Ce o fi având „veni, vidi, vici” cu cavalerii, urmează să întrebăm un profesor universitar specializat în opera istorică a lui Iulius Caesar. Iar dacă „divide et impera” (fig. 4) poate fi un ideal nobil, atunci, noi renunţăm la a ne socoti dominaţi de principii morale sănătoase. Dar pentru soiul de pe Gârla Mare, învrăjbirea poate fi o podoabă de cavaler! Spoiala pusă în prima linie este atât de caraghioasă, încât stai să te întrebi dacă se ştie că pălitorii medievali cei originali n-au plecat nicăieri fără vreun popă cărturar care le-a fost busolă pentru mutre buimace şi vergi pe funduri obraznice.

     Urmează apoi armele individuale. Cel mai bine stau cu cele tăietoare. Nu au iertat nici spada mare şi grea, de două mâini, care nu are istorie pe la noi. Halebarda, târzie şi bună pentru elveţieni ori nemţălăi reformaţi, toţi pe picioarele lor, ar fi frumos de văzut într-un show cu bidivii. În schimb securea de decapitare este purtată cu mândrie, chiar şi atunci când se defilează cu o domniţă de mână (fig. 5). Buzduganele, rare, sunt de la secolul al XV-lea încolo. Nu au decât ceva suliţe scurte, pe care le mai zic şi lănci. Probabil că cele autentice sunt doar pentru călăreţi absenţi şi ar fi mai dificil de transportat din loc în loc. Biciurile de mânat cirezi au devenit de luptă. Din moment ce Indiana Jones – Harrison Ford şi prinţesa războinică Xena – Lucy Lowless au avut asemenea succes cu ele… Bine că nu au arcuri şi arbalete: aici par să fi nimerit – nici ele nu sunt pentru cavaleri.

     Scuturile sunt o feerie de forme, culese din orice timp şi recuzită holliwoodiană (fig. 6). De ce ne-am mira dacă tocmai scutul de turnir este cel mai greu de văzut. Pentru că nu au adevărate apărătoare de mâini, sunt adesea abandonate în favoarea duelului liber, semiacrobatic, tot de inspiraţie cinematografică.

    Cel mai precar stau la capitolul coifuri. Câteva, cilindrice, stau adesea închise şi fără suport de capete (fig. 7). Nici pinteni nu sunt: din moment ce nu sunt cai, ar complica pedestritul. Vai de capul cavalerului lăsat în afara definiţiei calului!

     Costumele sunt libere, atemporare şi ageografice. Din această perspectivă, se poate aplauda cât de bătăios ar fi cel care, cromatic şi la nivel de bonetă (fig. 8), ar reprezenta mai curând un negustor bogat, ori acela care, chel şi cu bărbuţă împletită cu fire metalice, ar fi un foarte bun păgân de ucis cavalereşte.

     Domniţelor le stau bine evantaiurile chinezeşti (fig. 9). La o adică, nu se lasă deoparte dacă sunt invitate la dans de către bravi cavaleri teutoni (fig. 10)! Aşa că aici s-a patentat şi teutonul dansant. Să nu se spună că istoria nu are nimic cu folclorul orăşenesc interetnic.

     Ei bine, prezenţa unui samurai (fig. 11) nu face decât să sublinieze uriaşa deschidere pe care Medio-saltimbancii o au faţă de geografia pământului şi istoria universală. În următorul episod al evenimentelor cavalnaburleşti aşteptăm şi un nobil de la curtea lui Montezuma al II-lea. Dar, dacă ne gândim bine, nici un cavaler vandal nu ar fi tocmai rău, ştiută fiind apetenţa sa pentru lucruri sfinte, onoare şi civilizaţie.

     În final, oferim şi alte două imagini (fig. 12, 13), care să indice cam ce nivel ar trebui luat drept referinţă posibilă pentru un succes mai răsunător.

 

Andrei,

cavaler artilerist de Gura Câmpului (parazonă nobilissimă de Mediaş)