Pastila de medievistică literară

  

Discursul rectorului

 


 

 

 

     „Domniile Voastre, dragi profesori de obște, colegi de bine și neprieteni, dar copărtași!

     În al 753-lea an de când vodă Mircea cel Frumos a visat în patul hangiței Florica Gherghina, din Târnoviștea Surpată o universitate și la 13 ani de la întemeierea Universității ce-i poartă astăzi cu cinste numele, v-am adunat aici, în acest sfat de taină, fără studenți și fără guriști ori zvoniști de târg.”

 

     Astfel și-a început darea de seamă anuală, profesorul universitar Mizdrate Făcăleț, șeful Catedrei de istoria adevărurilor istorice și a conceptelor despre realitatea nevăzută, rectorul Universității Daco-moesice din capitala voievodatului federal românesc.

     Într-o latură de sală, ce-și va lua peste veacuri numele de „aulă”, doi dușmani declarați, dar foști studenți și pup-în-turiști ai rectorului, se lăsau în plăcerea gloselor exprimate cu gura subțiată către locul interlocutorului vecin. Unul era profesorul Arpadie Megalonache, titularul cursului de Istoria faptelor inutile și a istoriei folclorizate, altul nu era decât Clăbuț Șrapnel, ajutătorul de profesor, cu specialitatea de bază în Istoria artei intenționate și a disciplinelor anexe la înțelegerea tuturor săpăturilor. Aporturile lor vor fi redate la fiecare paragraf de discurs rectorial, în așa fel ca lectorii să-și facă chip de concomitența și vioiciunea scenei.

 

 MF[adică Mizdrate Făcăleț]: „Chiar dacă țara a mers rău, noi profesorii adică, am avut tainul de pungi, cota de cerneală, gâștele pentru pene și friptură, porcii pentru tocuri, cizme și slănină, asigurate din plin.”

CȘ [adică Clăbuț Șrapnel] și AM [adică Arpadie Megalonache]: tăcere!

De ar fi stat lângă ei și asistenții Prichindel Ahușilei și Buburuz Apuseanu, nu s-ar mai fi simțit la fel de liniștiți. Cei doi din urmă, ca să se poată ține și să le poarte zilnic tașca cu topurile de studiu, mâncau iaurt cu găleata și rodeau șorici vechi de trei ani. Dar, la urma-urmei, ca să ajungi un mare profesor, trebuie să înduri umilințe, să înveți a căra boarfe, butelcuțe și papornițe și, mai ales, să taci gros ori să pupi dulce, orientat după raza văzută în lucirile de dimineață ale ochilor de profi bătrâni.

 

MF: „… am adunat o mulțime de studenți, mai mult decât toți și toate universitățile vecine…”

CȘ: „da, sigur, promițându-le câte doi jumătate de groși pe lună, dar nedându-le decât unul și trei sferturi…”

AM: „… și scutindu-i de prezență de aproape toți ce locuiau mai departe de o poștă de universitate…”

 

MF: „Calculele făcute cu ultimele tipuri de abace, arată că pe viitor populația va scădea și vom avea din ce în ce mai puțin posibili studenți.”

AM: „Uite cine vorbește! Nici măcar nu știe să folosească tiparul, tot de mână scrie și-și pune studenții să culeagă rândurile ce-i ies din creierul obosit de atâtea protocoale!”

 

MF: „Se impune deci ca să ne orientăm mai zdravăn către copii de secui și țigani. Primii nu emigrează după colegiu, ceilalți sunt foarte numeroși.”

CȘ: „Să vedem pe cine va mai face fini dintre noii studenți pe care și-i dorește!”

AM: „Cum explicăm la secui continuitatea discontinuă a ortodoxiei istorice?”

 

MF: „… ca să atragem bani în ograda noastră, va trebui să fim mai șmecheri decât șmecherii. Să arătăm celor din universitatea Bologna că, de fapt, noi suntem cei care am inventat școala lor. Să facem programe cu titluri sforăitoare, care să lege cetățile de cărăbuși, heraldica de agricultura cepei, arheologia satelor dispărute de teologia indiană, filozofia neoplatonică de canalele de irigație și nesimțirea de parfumuri dumnezeiești.”

CȘ: „… și să deschidem imediat linii doctorale pentru fiecare…”

AM: „… și să le conducă pe toate, doar din vârful buzelor și fluturări ușoare de mâini, doar el!”

 

MF: „Important este să avem titluri de cursuri noi! Așa vom arăta obștii că o iubim, suntem atenți la patimile ei, ne ia cu junghiuri de se face război, de-i iarnă grea ori lui vodă nu-i mai plac blondele!”

CȘ: „De soarta studenților nu zice nimic! Pramatia, se gândește la țară, când din cursul lui, studentul nu învață decât cum se cântă istoria în struna boierilor!”

AM: „Ei, mai taci, parcă din cursul tău învață altceva decât să analizeze găuri modeste în lut roșcat?”

CȘ: „Mă superi, colega! Vrei o păruială? Suntem aici pentru a diseca doar dialectica rectorului, nu pentru altceva!”

 

MF: „… va trebui să facem eforturi pentru ca promovările să se facă după alte criterii, mai sănătoase, în care intimitatea familiei profesorilor să fie respectată, să nu fie admis stresul de publicații, să se inventeze un super-doctorat, pentru că prea multe doctorate simple avem, să…”

 

     Prea multe idei noi, dintr-o dată. „Opozanții” de colț nu pot să comenteze fiece detaliu. Dar, în principiu, rectorul are dreptate. Nu degeaba a ajuns unde a ajuns, nu degeaba a fost și membru în Sfatul Țării, nu degeaba a fost chiar logofăt de-al doilea pe vremea șefiei boierilor Craiovești, Movilești și Cantacuzini. Omul a pus la slănina personală tot ce s-a putut. A rămas ceva și pentru ceilalți, adică la zecile de fini, nepoți, ba chiar și pentru mediocro-handicapații lui de copii, înghesuiți porcește tot în universități.

 

MF: „… noi, aici avem lumea noastră. S-o apărăm cu spadele și să ne folosim capetele școlite ca să ne fie la fel de bine pe mai departe.

Eu nu țin la jilțul meu…”

AM: „Hopa, ia uite, fariseul! De când nu-i mai place să-și pună hermina pe catedră?”

CȘ:  „Păi ce mai are de predat nou în cursurile lui obosite? Toți studenții râd când îl aud povestind același lucru, deja publicat acu 20 de ani, iar „teoria faptelor inutile”, de care se ținea atât de mândru și se dorea gratulat la Academie, a fost demult depășită de colegul nostru Vânturel Carpatescu, care a preluat [eufemism pentru „pagiat”] noua teorie irlandeză de nord a „teoriei faptelor relativ inutile”.

 

MF: „… pensionările ori scoaterea din cinuri nu pot fi impuse persoanelor care au har dumnezeiesc și iubire de semeni…”

CȘ: „… adică să-l iubim până pute a hoit și nu mai știe ce-i predicatul?”

 

MF: „Trebuie să fim tari cu cei slabi și vibratori la cei puternici!”

AM: „Asta este pledoarie pentru românul de tip nou: „vargă de alun” – tare și încovoiantă!”

 

MF: „Precum știți, la capăt de an, vor fi alegeri noi. Trebuie să ne gândim matur cine va onora acest scaun măreț care a primit o strălucire nemaiîntâlnită în istoria treisprezecenală a universității noastre. Nu este loc pentru cei ce nu știu să mintă, care se țin prea drept, care au ceva prea original de promovat…”

 

     Principii corecte, puternic apreciate de toți auditorii, gata chiar să aplaude și să chiuie frenetic, de nu i-ar ține-n scaunele comode robele de gală. Dar cuvântul „alegeri” le-a strecurat deja furnicături stimulative. Irișii, căprui în majoritate, se uită mijit către vecini, în căutare de „prieteni” și „dușmani”, de aflări de șanse pentru noua arhondologie universitară.

 

     Afară, studenții Nicușor Dobrogeanu și Ilinuca Orșoveanu, ținuți de mână în frigul vremurilor, se îndreaptă zgribuliți către bibliotecă să caute ceva sănătos scris despre Mihai Viteazul.

 

    Segment de Proces-verbal pus la dispoziție de Moș Crăciun, mare simpatizant de istoriografie glaciară