Pastila de medievistică literară

Coşmar istoriografic

-          Am venit la tine – zise năluca, să te vestesc de moarte!

Transpiraţie rece, pe sub toate ţoalele istoricului. Ce scuză opritoare de destin poate să-i scoaţă mintea la iuţeală?

-          De ce tocmai eu? Mai bine du nişte politiceni.

-          Nu, mi-e greaţă de asemenea făcături.

-          Atunci, pe…

-          Nu mai căuta, după tine am venit!

-          Dar eu sunt rar!

-          Ştiu, dar faci degeaba umbră pământului.

-          Cum-cum? Doar eu am tot scris despre fapte frumoase, măreţe şi vitejeşti.

-            Ai minţit cu neruşinare, până ai crezut şi tu ce scrii! Aşa de bine te-ai brodit, că te-ai ajuns! Decât ştiinţă, ai fost maestru în relaţii şi colaborări, cu cine şi când a trebuit.

-            Dar societatea m-a „recunoscut” ca fiind foarte bun!

-            Ha-ha-ha! Acum în ceasul al 12-lea, pot să-ţi fac o listă de nefăcute ori „făcute”? Şi întruchiparea cea neagră de cătrănită şi de fioroasă, continuă:

-            Dacă din Mioriţa reiese că românii erau gata să se omoare între ei pentru câteva oi, tu ai scris că între ei a fost o iubire veşnică de fraţi! N-ai aflat niciodată cum au ajuns românii în Basarabia, născându-se ei în Dacia! Pe jumătate-grecul de Mihai Vodă l-ai pompat mai mult decât premarxistul de Bălcescu, deşi fostul precupeţ a scris negru pe alb că avea „pofte ce-a poftit”! N-ai scris niciodată că făr de saşi, românii nu ar fi băut decât poşirci, în loc de vin, şi nici podoabe de biserici n-ar fi avut! Ai tot scris ce sărmani sunt moldovenii de lângă Carpaţi, dar ai tăcut cum că secuii, aflaţi tot pe acolo, dar pe partea adversă de munţi, nu erau în topul sărăciei! Cu tăcere vinovată sau complicitate directă ai îngăduit să se facă sfinţi noi din fantome ori sângeroşi de vază, acum în epoca digitalizării şi a ingineriei genetice! Ai tot lăudat o biserică de neam care s-a dat pe mâini latine ori greceşti, de mai mare ruşinea! Ca noroc, nu ţi-a reuşit a face din meşterul Manole un creator naţional de geniu! Nici măcar albastrul de Voroneţ n-ai fost în stare să-l cunoşti! Te-ai tot plâns de opresiune, de vinovăţia altora, dar nici un păcat capital românesc n-a ieşit de sub stiloul tău! Ai aburit mai rău ca şi ţuicile de Sălaj! Cum crezi că se puteau îndrepta toate şi cele de astăzi mai ales, dacă tu refuzai să strigi tare nişte adevăruri trezitoare?

Mai cuminţit, preopinentul mai încearcă totuşi o ieşire:

-          Fără mine, neamul nu ar avea identitate!

-            Adică n-ar găsi calea să plece în pribegie? Adică s-ar face mai harnic? Mai credincios? Mai sănătos la minte? Pentru tine istoria n-a fost învăţătoare, ci orbitoare şi şcoală de supuşenie.

-            Dar eu m-am străduit să mint frumos… Să fac ca salamul cu soia să fie mâncat mai cu plăcere, să vorbim româneşte cu zâmbetul pe buze, să visăm dictaturi de despoţi luminaţi, că la democraţie – ştiu, dar nu am scris, Doamne fereşte! – nu ne pricepem.

-            Eşti un amăgitor ordinar! Ţi-ai condus poporul – care abia de ştie ce-i aia naţiune – la gura gropii istoriei pe care zici c-ai scris-o!

-            Dar am fost paşnic, mi-am văzut de pagini, am scris cât de puţin s-a putut, nici pe confraţi nu i-am atins cu vreo prepoziţie scrisă cu aldine. Am fost mai cuminte chiar decât un şcolar de ciclu primar.

-            Aha, deci începi să recunoşti cât de inutil ai fost?

-            Dar sunt într-o ceată, nu sunt unic! De ce eu cu dinadinsul? Preistoricianul este mai puţin candidat la dus cu tine?

-            O să mai repet, pentru capul tău greu şi pricepător leneş, tu, medievistule, ai băgat Mioriţa în manualul de istorie, doar pentru că literatul ţi-a fluturat-o pe sub nas, ai spus verzi şi uscate despre turci şi cumani, unguri şi leşi, catolici şi ortodocşi, nobili şi şerbi, patrie şi artă, n-ai judecat în cumpănă, nu eşti expert în nimic memorabil, ai tot sintetizat sinteze, ai fost o deplină apă de ploaie, fără nici un rost pentru vreo buruiană. Nu te poţi pune alături de nici un coleg de dincolo de Criş, Pad ori Rin. Eşti un genunchi de broască! Vino încoace!

Un zvâcnet neuronic, şi visul academicianului se sfârşi. Ochii roată. Da, e dormitorul, nici luxos, nici tocmai modest. Doar uşa garderobului pare un pic crăpată, lăsând la vedere, doar atât cât trebuie, fireturile de la haina de gală, cu broderie de aur.

Ce a fost asta? Un vis, un simplu vis de coşmar? O fi de vină ceaiul de aloe?

Înseninat de-odată, mintea s-a pus încet în relucrare. „Azi va trebui să discut cu secretara institutului meu despre noile mape, voi telefona pentru a afla, discret, de s-au adunat ceva bani noi pentru al treilea volum omagial, iar la final, dacă schimbul cu istoricii din Lichtenstein va mai avea loc în 22.” O mulţime de probleme îi încreţesc deja fruntea, altfel extrem de senină.

Afară se aude un zgomot ieşit din comun, care nu seamănă cu nimic. Probabil a căzut vreo turlă de monument istoric. Dar posibil să fi fost doar finalul de la sărbătoarea de la al 31-lea doctorat de medievistică din secolul al XVIII-lea, susţinut cu concurs de strâns din fălci, anticăscat.

Sau, cel mai cumplit dintre toate, a apărut iar un articol scandalos şi necuviincios pentru ţară, popor şi căţăraţi degeaba în scaune, la www.medievistica.ro?

Substanţă onirică pură, fără legătură cu lipsa bunului-simţ