Maria Crîngaci Ţiplic, „Oaspeţii germani” în sudul Transilvaniei. Istorie, arheologie şi arhitectură (secolele XII-XIII). Bucureşti, Editura Acad., 2011, 395 p. + 7 h. + 55 pl.

 


 

 

 

Lucrare de doctorat (susţinută la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu), publicată fără modificări, şi-a propus ambiţia unei sinteze de istorie medievală timpurie, zonată. În cuprinsul ei, nu există însă nici un fel preocupare pentru definirea unor concepte cu care autoarea ar fi dorit să opereze. De la bun început, observăm că nu se ştie despre faptul că nu toţi acei „hospites” menţionaţi în acte au fost germani; nici că nu se poate pune semnul egal între „oaspete” şi colonist privilegiat. Pe de altă parte, într-o ţară care se umple de „oaspeţi”, nu există nici un fel de „gazde” (dacă cineva s-ar gândi la români, ei sunt vag menţionaţi la p. 18, 36). Iar dacă românii nu sunt prezenţi în această carte, am putea din nou avansa supoziţia că autoarea nici nu-i prea vede prin zonă, nici măcar la pasiv, decorativ, ca umplutură istorică. Mai întâlnim, uneori, vorbindu-se despre secui, dar aproape deloc despre maghiari. Şi ca să ne consolăm, ar trebui să ne imaginăm că atunci când se scrie, mereu şi mereu, despre vreun rege sau de un regat, trebuie să-i subînţelegem pe „unguri”. În acelaşi timp, nici măcar nu s-a sesizat că germanii au avut între ei şi iobagi, că există un teritoriu „andrean” (în termenii MCŢ) care conferă egalitatea dintre numele de sas şi cel de privilegiat (ca la secui), că între emanaţia iniţială a privilegiului şi prima reconfirmare, de la începutul secolului al XIV-lea, a existat un laborator care conţinea şi tendinţele de extindere a realităţilor comitatense şi ale afirmării nobilimii dincolo de identitatea etnico-socială.

La fel de straniu, de această dată la nivelul limitelor cronologice, pentru autoare „Colonizarea se încheiase cel mai târziu în primul sfert al secolului al XIII-lea” (p. 17, sublinierea MCŢ, dar mai sus, pe aceeaşi pagină există contrariul: „chiar dacă luăm în considerare înfiinţarea unor noi sate în a doua jumătate a secolului al XIII-lea”). Ca reper cronologic foloseşte, anacronic, şi mormintele cu nişă cefalică, ca şi când ar fi fost toate numai germane. Oricum, şi dacă ar fi fost, tot nu se poate judeca stoparea colonizării în funcţie de ele. Fie şi numai pentru că izvoarele scrise o menţionează în continuare. Totodată, autoarea crede că invazia de la 1241 a devastat, decimat, dar, concomitent, a dispersat ori a regrupat populaţia.

Textul abundă de formulări ciudate, chiar hilare: „documente transilvănene geizane-andreene””, „desertum bélan”, „desertum geisan”, „desertum comitatens”, „libertăţi geizane”, „bazilică-romanică” (dar inconsecvent, vezi p. 131, la Sebeş-Alba) sau de categorii precum: „complexe senioriale”, „fortificaţii senioriale”, despre care ne întrebăm ce acoperire au şi ce şansă de rezistenţă în viitorul istoriografic. Citim cu stupoare şi despre „feudalizarea teritoriului… cu vasali occidentali”, deja în a doua jumătate a secolului al XII-lea (p. 11), despre „feudalizarea acelei terra deserta” (p. 27), despre „înalţi feudali clericali şi laici în Ţara Oltului” (p. 35). Anselm von Braz (dacă ar fi ajuns cu-adevărat pe la Orăştie!) şi-ar fi primit „feudul”, cu o fortificaţie deja existentă, dar fără constructor identificat, de la … comitatul Alba (p. 27). După un timp, „feudul” şi „senioria” de la Orăştie se resorb fără urme, iar MCŢ nici măcar nu-şi pune problema că s-ar putea să nici nu fi existat vreodată în afara schiţei de scenariu începută de către Zeno-Karl Pinter. Deşi citează fragmente clare din diploma Andreanum, cum ar fi „iobagii noştri să nu cuteze a cere … vreun sat sau vreun prediu” (p. 39, nota 312), MCŢ „traduce” că „nu se exercita dreptul nobiliar şi … [regele] rămânea seniorul unic”. Nici nu cutează să creadă că „iobagii regelui” erau aristocraţii şi apropiaţii suveranului. În alt loc, seniorul este sinonim cavalerului (p. 91).

Prin ceea ce publică, semnatara arată că nu cunoaşte cum a fost cu geneza nobilimii ardelene şi cu evoluţia generală a elitelor din Transilvania. Este îndeajuns să citim că există „un grup elitar şi aici avem în vedere comunitatea saşilor” (p. 51) pentru a marca faptul că MCŢ chiar nu are idee cu cine ar trebui să se ocupe. Nici o clipă nu se face referire la vreun „regim de stări”, cu structurare aparte. Chiar dacă a citit şi chiar citează că între colonişti se aflau „războinici membri ai unei cavalerii nou formate din ministeriali” (p. 54), aceasta nu are nicio valoare. Starea elitelor mărunte din Imperiul Romano-German care s-au transferat în Transilvania o cunoaşte doar parţial şi n-o foloseşte unde şi când trebuie. Există părţi de volum care par a înţelege problemele elitelor (pp. 56-57), în alte zone însă, se arată contrariul. În final, din lectura amestecată, rezultă că nu se ştie nici unde ar trebui clasaţi greavii, la „categorii elitare”, împreună cu preoţii (p. 51 – ca şi când, şi ei ar fi trebuit să fie toţi la fel) ori la „elita elitelor”, care amestecă, într-un fel neştiut, nobilitatea. Greavii se raportează la negustori în mod formal (p. 53), numai că nimic nu se demonstrează în acest sens. Lista celor care au dat nume de sate este incompletă (p. 55 – vezi, spre exemplu, absenţa lui Theel, care a preluat Cruceburgul şi a dat numele actual al satului Teliu). Aşa se face că tot ceea ce este numit „nobiliar”, „nobilime” etc. trebuie recitit în gama realităţilor necunoscute de către autoare. Pentru ea, chiar dacă greavul sau locatorul nu au fost nobili, construcţiile patronate de ei, deja în a doua jumătate a secolului al XII-lea, sunt „ansambluri nobiliare”, „curţi senioriale”; când nu este sigură, numeşte construcţia „rotondă seniorială” (p. 70). Faptul în sine este suficient de grav pentru a avea o contestare de fond la tot ceea ce ar mai fi emanaţie socială reconstituită, legată de „oaspeţi”. Acest rezultat este rodul totalei absenţe a bibliografiei de specialitate, contemporane, maghiare, dar şi al asimilării particular de slabe a celei româneşti din ultimele decenii, şi lipsei de coerenţă a ideilor susţinute, fără a se contrazice, în propria carte. În acest fel, produsul are o marcă aparte, căruia cu greu îi putem găsi comparaţii în istoriografie.

Cele două exemplificări pentru evoluţii greviale, a lui Gaan, fiul lui Alard de Ocna Sibiului (pp. 61-63, caz individual!) şi Câlnic (pp. 63-65, caz de familie!) sunt copios pastişate din lucrări anterioare, fără măcar a furniza vreo aşteptată nouă ori mai corectă/completă genealogie.

Afirmarea realităţilor administrative debutează cu o monumentală hotărnicire: „În momentul iniţierii colonizării saşilor în viitoarea provincie a Sibiului, … comitatul Alba a cărui întindere teritorială pentru jumătatea secolului al XII-lea … se delimita parţial la sud de Ţara Saşilor cu centrul la Orăştie…” (p. 29). Dacă ar fi să „traducem”, atunci saşii care urmau a fi colonizaţi se strâmtorau deja printr-o ţară desemnată ca fiind a lor, care nu făcea parte din niciun fel de structură administrativ-teritorială oficială, ci dintr-una imaginată de unii cercetători. Cuprinsul părţii II.1 („De la terra deserta la comitatul Sibiului, de la comitat la scaunele săseşti”, pp. 37-47) se distinge prin confuzii şi interferarea celor două planuri fundamentale ale cadrului de organizare a saşilor timpurii: cel laic şi cel bisericesc (tipic: „autonomie săsească dezvoltată din matca prepoziturii sibiene”). Autoarea, ca şi cea mai mare parte a istoriografiei care o precede, a uitat să ia în considerare că oricare organizare de tip religios a avut un pandant laic constituit şi funcţionalizat de către regalitate. De aici, ar fi fost de discutat mai uşor şi limitele prepoziturii Sf. Ladislau şi de indicat rolul nebulos pe care localitatea Sibiu îl joacă în toate scenariile istorice mai noi. Mai departe s-ar putea înţelege ce strâmbă ar fi socotirea prepoziturii ca „centru unificator” laic al autonomiilor săseşti (p. 38). Ameţitor de fantasmagorică este imaginarea transformării unui „desert comitatens la statut de comitat” (p. 39). Ce am putea înţelege de aici? Un comitat mai „puţin comitat”, ajuns comitat? Nu există nici cea mai mică dovadă a vreunei reorganizări a sistemului regal de frontieră la începutul secolului al XIII-lea (idee preluată de la T. Sălăgean), în afara aducerii teutonilor; dimpotrivă, totul este o continuitate, până la invazia tătară. MCŢ nu are idee că voievodul nu avea autoritate şi asupra comitelui de Sibiu, în schimb erau persoane grele din anturajul regal direct (palatin, jude, ban etc., vezi p. 47) care au ocupat demnitatea, dovedind cât de mult îl preocupa pe monarh ceea ce se întâmpla pe acolo. „Serviciile servienţilor regali” (!) este o altă realitate neştiută, tot de la alţii pastişată. Obligaţia militară formulată la 1224 nu se datorează unor conflicte interne – cum inventează autoarea, ci este una statornică, generală, care va şi rezista ca atare, de-a lungul veacurilor, pentru toate evenimentele zonei. Am ajuns la realitatea în care avem un comite regal, cetăţi regale doar tratate prin eschive, dar compensativ, o „administraţie proprie” similară, probabil, Universităţii de la finele secolului al XV-lea. MCŢ uită uneori, dar nu complet, că Andreanum-ul a fost neglijat de regalitate, până la confirmarea lui Carol Robert, la 1317, interval în care procesele sociale din teritoriul saşilor au explodat în favoarea greavilor, ca protonobili. Ne detaşăm complet de interpretarea acţiunilor în numele întregii comunităţi germane, săvârşite în anii 1277 şi 1329; de geneza donjoanelor greviale din cauza unor tensiuni cu voievodul Transilvaniei. O unitate administrativă, sub titlu nou (provincia), nu poate fi, nicidecum socotită „înfiripată” (p. 44). Mai întâi, MCŢ ar fi trebuit să consulte documentele vremii pentru a vedea cum şi în dreptul căror realităţi se foloseşte acel termen. Fie şi numai din colecţia de izvoare săseşti ar fi aflat că se scrie şi despre „provincia Ungaria”, anterior datei de la 1282 şi, aproape întotdeauna, cu valoare de zonă administrativ religioasă. În exact aceleaşi timpuri, Sibiul este denumit şi „scaun” (sedis, p. 43), un termen cu mare istorie, însă pe care MCŢ refuză să-l discute pentru a rămâne în euforia celuilalt termen, cu conotaţii contemporane diferite şi foarte autonomiste. Tot atunci, termenii latini mai cuprind şi communitas, terra (p. 44) ori comitatus (p. 45), ceea ce arată că nu avem a ne cantona în terminologia latină pentru a descoperi cum s-a coagulat, în mod real, autonomia saşilor. Doar câteva informaţii arată fără dubiu că ceea ce se întâmpla la saşi era sincron coagulării din Secuime, la fel de subdivizată pe scaune, condusă la fel, autonomizată faţă de voievozi, cu elite non-nobiliare, dar totuşi constructoare de monumente valoroase. O asemenea comparaţie scapă însă strategiei de lucru a autoarei.

Aproape fiecare afirmaţie a textului trebuie lecturată cu maximă prudenţă şi, cel mai des, corijată la interpretare. Autoarea este complet subjugată interpretărilor sintetice ale istoriografiei româneşti mai noi, neglijând-o consecvent pe cea germană. Scenariile istoriei politice şi ale jocului cu privilegiile (p. 46) sunt de pus sub strictă cenzură. De cele mai multe ori, se preia tale quale prima istoriografie, adesea trunchiat şi decontextualizat, iar acolo unde nu este convinsă de ceva, pur şi simplu o evită sau o foarfecă, fără explicaţii. Nu ştim cine ar putea reţine o asemenea încheiere istorică: „Iar apoi, datorită faptului că regele arpadian Ladislau I a fost sanctificat (1192), acest gest a fost pentru Béla al III-lea ca un factor moral de presiune, ce a generat dorinţa de a-l concura şi a-l ajunge pe predecesorul său” (p. 22). Vom nota doar că numitul Bela a încheiat operaţiunile de sanctificare a regelui Ladislau I şi se afla destul de bătrân ca să-şi imagineze sfârşitul natural. Ceea ce este deconcertant este că, deşi am oferit interpretări noi legate de evoluţii administrative, pornind de la principala bază politică de epocă (cetatea), MCŢ nu dă nici cel mai mic semn că are cunoştinţă de ele ori că ar avea vreun argument pentru a le lăsa pe afară. Pentru MCŢ, noţiunea de „fortificaţie de graniţă” este luminată în special de către lucrările lui Ioan Marian Ţiplic (p. 23). Crede ferm în existenţa lor și repetă identic cronologiile de cucerire ale Transilvaniei, formulate de către K. Horedt, şi colportate apoi de I. M. Ţiplic sau T. Sălăgean. În acelaşi timp, refuză orice aprofundare pe subiect, care să identifice şi modul lor de funcţionare şi servire. Citarea noastră este acolo pur întâmplătoare şi fără consecinţe în discurs.

În subcapitolul „Efectul colonizării oaspeţilor asupra mediului înconjurător” (pp. 10-13), autoarea se apleacă mai mult asupra geopoliticii regilor arpadieni în Transilvania. Lecturi selective se observă, de pildă, în dreptul reutilizării drumurilor romane. Pe lângă o bibliografie românească veche care este citată, MCŢ mai are şi dubii dacă aceasta a fost realitatea şi nu doar o ipoteză pe care ar trebui s-o înconjoare cu maximă prudenţă.

Din toată descrierea cruciadelor, nu rezultă deloc vreo asociere cu fenomenul colonizărilor, aşa cum a încercat să ne convingă autoarea (p. 22). Datele pe care le posedăm sunt doar cele ale unui cadru istoric mai general, dar fără legături cauzale detectate, cel mult o simplă canalizare de informaţii şi o deschidere de drumuri. Ampla descriere a deplasării cruciaţilor prin Ungaria este interesantă, dar inutilă.

Autoarea este totalmente depăşită de înţelegerea funcţionării unor instituţii medievale bisericeşti. „Eventuala” episcopie de Sibiu (p. 49) este un uriaş bluf, concomitent cu trecerea sub tăcere a episcopiei Cumaniei, de care, bine se ştie, Bârsa a fost un timp legată. Subcapitolul de o jumătate de pagină, pus sub semnul interogaţiei („De ce prepozitura Sf. Ladislau?”, p. 51), demonstrează din plin limitele de interpretare, pe compartiment. MCŢ pare a nu şti că orice instituţie bisericească are un patron, care este şi al locului bisericii de reşedinţă, dar nu cunoaşte nici raporturile reale dintre laici şi preoţi, din moment ce preoţii sunt socotiţi iniţiatorii „autonomizării regiunii” Sibiului (p. 52). Monumentală este şi afirmarea unicităţii dreptului de alegere liberă a preoţilor („nemaiîntâlnit în regat”) (p. 52), făcută în necunoașterea oricăror studii ori trimiteri bibliografice la subiect.

A implica în subiect toate mănăstirile zonei (p. 72 etc.), este încă o dovadă că nu şi-a stabilit clar limitele subiectului. Oricum am întoarce lucrurile, doar cistercienii au făcut ceva (deşi au un subcapitol anume, suntem anunţaţi astfel: „nu se poate spune cu certitudine că ordinul cistercian … a avut o contribuţie importantă în procesul colonizării germane”, p. 35; mai departe, performanţa în colonizare este stabilită la două sate, p. 36), doar că interesul lor nu era să lucreze cu „oaspeţi” privilegiaţi, ci cu ţărani de-a dreptul iobagi. Ar fi fost destul să se privească spre domeniul de la Cârţa pentru a vedea raportările corecte. Dar şi aici, MCŢ a fost foarte selectivă cu textul lui D. N. Busuioc-von Hasselbach.

În lucrare nu se găseşte nici vreo delimitare a „sudului Transilvaniei” pe care se desfăşoară tema. Marginile lui se lăţesc şi lungesc după nimereală, aşa că se referă şi minele de argint din Rodna, şi la cele de fier de la Rimetea, pp. 95-96, iar în cataloagele de piese sau repertoriu, găsim localităţi precum Abrud (atunci de ce nu şi Aiud?), Agrişteu, Blaj, Petrisat, Sânmiclăuş, Şilea (Ungurească!). În mod nejustificat, o localitate ca Beneşti a fost inclusă la „aşezări incerte” (p. 354); la fel s-a procedat cu Fişer (pp. 358-359). Invers, o localitate ca Feldioara, de lângă Făgăraş, este plasată între localităţile actuale (p. 214), deşi nu mai există. Bursyacobhaza (= Casa lui Iacob Burs!, numită şi „Sâncelul Unguresc”!), Cergăul Mare (Magyarcserged!) şi Mic („Chergewd Bulgaricum”!), Daia Română (!), Medveş, Meteş, Noul Român sunt localităţi care nu prea au avut de-a face cu oaspeţii germani. Altele care trebuiau incluse, însă, lipsesc, cum este cazul cu Ujfalu/Szaszujfalu (dispărut, lângă Rădeşti). În alte locuri, se operează cu un comitat al „Albei de Jos” (p. 144 etc.) care nu există în Evul Mediu.

În ciuda limitării cronologice din titlu, se depăşeşte fără justificări pragul anului 1300. Se operează cu lespezile funerare (p. 125), cu atestările de aşezări (după p. 137, consecvent, în dese cazuri invocându-se doar documente scrise de secol XIV, fără vreo altă motivaţie – Alămor, Amnaş, Apoş etc. etc.). În alte situaţii, nici măcar populaţia germană nu apare (Bahnea, Baraolt, Blaj, Cârţa etc.). Şi este total nemotivată prezenţa în repertoriu a Alba Iuliei, despre care nimeni nu a susţinut vreodată că ar fi cunoscut o colonizare germană din secolele XII-XIII, iar mormintele în cistă de acolo nu au fost ale unor germani, ci doar ale unor catolici.

Nici în dreptul compartimentărilor din repertoriul aşezărilor, ce constituie cap. IV, desfăşurat pe multe pagini (pp. 136-367), nu s-a respectat nicio regulă. Bisericile apar de obicei la „Atestare arhitecturală” (titlu nefericit ales!), dar intră câteodată şi la „Atestare arheologică” (ex. Petrisat, p. 262). Tot aşa „Cercetările arheologice” sunt de găsit când la „Atestarea arhitecturală” (ex. Prejmer, p. 265, Sântimbru, p. 283, Sebeş, pp. 286-287), când departajate pe „Ceramică” sau „Necropolă” (ex. Petrisat, p. 262). Mai avem şi cazuri în care s-a folosit titlul: „Atestare arhitecturală şi arheologică” (ex. Răşinari, Râşnov, Ruja, Rupea). Ca să fie ghiveciul şi mai călugăresc, la Rupea, avem în interiorul „Atestării arhitecturale şi arheologice”, sectorul „Cercetărilor arheologice” (p. 275). În alt caz (Saschiz), elementele arhitectonice sunt tratate individual, cu subtitluri anume („Materialul litic din biserica ev.” , „Două capiteluri cubice”, „O colonetă…”, „Fragmentul din arcul” etc. pp. 276-277). Apoi, remarcăm şi prezenţa ceramicii în „Atestarea arhitecturală” (Săsciori, p. 280), ca şi o spadă stingheră (Sânpetru, p. 283).

Deşi recunoaşte lipsa ei în perioada reclamată în titlu („Din nefericire niciun ansamblu de pictură murală din perioada romanicului nu s-a păstrat până în zilele noastre, singurii martori care ar putea fi avuţi în vedere prezentându-se sub forma unor vagi urme de culoare”), autoarea manipulează o pictură de biserici inexistentă, şi aceea compilată după V. Drăguţ (p. 87). Referinţele sale se fac la fragmente de ansambluri care se cer datate cu o competenţă de specialitate de care este foarte departe.

În cele mai multe cazuri, analizele de monumente nu beneficiază de vreo contribuţie personală. Fără lucrările lui V. Vătăşianu, H. Fabini, Al. Avram, Iuliana Fabritius-Dancu, A. A. Rusu ori a Repertoriului arheologic al judeţului Sibiu, încropit la rându-i la mare repezeală, aproape că nu ar fi avut ce publica din nou. Atestările documentare sunt frapant pastişate în conţinut şi chiar prezentare, după H. Fabini.

Alte sectoare ale cărţii s-au îngroşat întrucâtva cu ajutorul paginilor consistente (urmate şi ele într-o manieră personală) ale altor autori (unii mai agreaţi decât alţii): cadrele istorice generale de la T. Sălăgean, pentru morminte în cistă, A. Ioniţă şi Daniela Marcu Istrate, pentru spade, Z.-K. Pinter. Copierea planurilor de biserici din Fabini – el însuşi mare colportor de planuri nemodificate de la W. Horwath, din perioada interbelică, şi din arhiva instituţiei, este o altă inutilitate. Măcar de s-ar fi indicat, cu ajutorul lor, altceva privitor la subiectul său. Dar autoarea nu este la prima sa operaţiune de copy-paste a ilustraţiei, antrenându-se în acest sens şi până la publicarea tezei[1].

Parcă scoasă din orice lume reală a cercetării, MCŢ nu pomeneşte nici un cuvânt despre şansa cercetărilor de parament, istoria arhitecturii şi artei pentru cunoaşterea monumentelor romanice sau gotice timpurii (p. 66). Dar, şi aici, în clipa în care este numit un „atelier de zidar” (p. 75, după D. Marcu?) sau este exprimată posibilitatea unei „clasificări absolute a bazilicilor romanice” (p. 79), ne dăm seama de nivelul de cunoaştere în domeniu şi de modul de a gândi atare subiect.

Scuza folosită pentru prezentarea de o anume factură (în fapt, altfel decât au scris alţii despre ea!) a arhitecturii ecleziastice timpurii este nemotivată (de economia cărţii, p. 66), având în vedere inserarea mulţimii paginilor redundante de repertorii, deja făcute înainte (după propria mărturisire: „Întrucât deja există sinteze, descrieri şi repertorii ale monumentelor romanice…”, p. 66), unde noutăţile sunt prea puţine. Interacţiunea dintre monument şi saşi, cum ar dori-o, nici nu se va putea face vreodată mai mult decât prezumând prezenţa grupului etnic pe locul construcţiilor, altfel nici un fel de particularitate nu va putea fi pescuită sub titlu etnic. Cu toate acestea, numai întâmplător, într-un loc citim o cu totul altă concluzie: „oaspeţilor germani, care odată instalaţi au implementat o arhitectură specifică de neconfundat, cu un anumit tipic” (p. 73). Care?

Din lectura sintezei (pp. 67-69) vom constata că nu ne-am ales cu chiar nimic nou pentru vreun orizont clar de biserici săseşti timpurii. Singura excepţie ar fi cea de la Orăştie (dar nici acolo nu este vreo contribuţie personală a MCŢ), care saltă însă atât de manifest din orice serie, încât trebuie păstrată în categoria monumentelor suspect de timpuriu datate. Propria inconsecvenţă o face să evite vreo discuţie aplicată, la locul cuvenit, despre capelele de la Sibiu, Cisnădie, Sighişoara sau Viscri – motivată corect prin nepublicarea lor completă ori întârziată; în schimb, peste numai o singură pagină, în alt subcapitol, ele apar în bloc datate în a doua jumătate a secolului al XII-lea (p. 70). Ajunsă la acest segment, MCŢ nu mai trebuia să reia problematica constructorilor, care este o chestiune socială, ci trebuia să o lase în dreptul altui capitol, anterior. Jocul cu paternitatea rotondei de la Sibiu nu prea merge câtă vreme nu s-a limpezit nimic din baza regală de acolo şi „satul” lui Hermann. Nici cu Sighişoara nu este nimic limpede, din moment ce avem o cetate regală certă (castrum Sex) şi o capelă-rotondă, zisă „seniorială” (p. 70, mai bine afirmate la p. 91). Dar autoarea nici nu descoperă vreodată contradicţiile. Puţin mai departe, într-un singur aliniat, nu poate hotărî cui să-i atribuie bazilicile: comunităţilor ori greavilor (p. 71). Ar fi de glosat încă asupra persistenţei în aburul „goticului cistercian”, depăşit substanţial de cercetările de istoria artei. Puterea mediocră de sinteză se oglindeşte în clasamentele tipologice. A se vedea ca model de eşec tipul 1 şi 2 de bazilici (p. 79). La tipul 2, noi trebuie să „traducem” că nu este o repetiţie a tipului 1, ci MCŢ ar fi dorit să exprime ceva, dar nu a reuşit („colaterale sunt terminate în partea de est simplu”). Oricum, artificialitatea şi inutilitatea unor astfel de tipologii formale ne face să nu mai insistăm asupra detaliilor.

Stranie este şi înţelegerea termenului german „Doppelkapelle” (p. 70), dar şi cea a prezenţei/realizării unor componente din structura unei biserici. Nişa sacramentală a unui altar închis semicircular se „scobeşte” în grosimea unui zid (p. 79), nu se proiectează din construcţie. Cât priveşte raporturile dintre turnuri şi biserici, autoarea cunoaşte (p. 93), dar nu foloseşte când şi unde trebuie, celebra afirmaţie a regelui Andrei al II-lea (1291), despre turris sive castra super ecclesiis edificata, care le privea. Iar subiectul raporturilor, multiplu studiat în volumul Castelarea carpatică, a rămas scris pentru toată lumea, în afara MCŢ. Se pare că nu ştie nici rostul unui osuar, care nu se naşte atunci când se dezgroapă oase de la o fundaţie (p. 71), ci este creat în condiţiile aglomerării unui spaţiu de cimitir folosit timp îndelungat. În acelaşi timp, despre sacristii (ce apar oricum şi în spaţiul nostru până la 1300), tabernacole sau cristelniţe nici nu se enunţă că ar fi putut exista şi discuta.

O să dăm doar câteva exemple în care bibliografia obiectivelor nu e nici ea stăpânită. Ori nu există, ori informaţia este manipulată în ciudate moduri. Pentru biserica de la Pianu de Jos, există o monografie care a apărut în revista instituţiei (1996) de care aparţine autoarea (însă nu a citat-o Fabini, pe care l-a preluat, astfel explicându-se absenţa). La Sânpetru, nu se cunoaşte studiul special al Danei Jenei, în timp ce pentru biserica din Hălmeag lipseşte studiul lui T. Rostás. Biserica din Şilea este medievală, contrar cunoştinţelor lui MCŢ, iar la Vânători sunt conservate elemente din biserica romanică ce îi sunt străine. Apoi, dacă s-a scris despre Albeşti că ar fi avut o capelă din lemn cu absidă semicirculară, după ce preia informaţia de-a gata, MCŢ nu îşi pune problema că aşa ceva ar fi cam greu de construit. Este de-a dreptul vinovat de complice cum o cercetare arheologică fundamentală, ca aceea a satului şi bisericii dispărute de la Androchel (Alţâna) a fost „ambalată” pentru a menaja autorii saşi ai performanţei (Th. Nägler şi M. Rill) (p. 88, nota 700; nu există nicio inserare a localităţii în Repertoriu). Neincluderea unei localităţii ca Beia nu poate fi justificată prin aceea că ar avea doar date de secol XIV începând, pentru că alte obiective (cum ar fi, de exemplu, Ticuşul Vechi, p. 317, se află în exact aceeaşi situaţie). Deloc întâmplător, la Beia se conservă una dintre cele mai vechi cristelniţe medievale din piatră, ale zonei. Cisnădioara joacă nebuneşte între prepozitura Sibiului şi mănăstirea Cârţa, trecând însă şi pe la Gocelin (p. 72). La Criţ (p. 198), unde nu este păstrat nimic de epocă, nu era nevoie să ni se scrie că există strane de secol XVII (de fapt, cu datarea corectă 1793!), nici măcar pentru că ele conţin pictate o oarecare biserică. Autoarea ar fi putut să-şi pună măcar întrebarea de ce, înaintea sa, nimeni nu a mai făcut o apropiere între prima biserică a Criţului (sec. XIII) şi acea imagine. Chiar dacă stranele datează de dinaintea refacerii radicale de la începutul deceniului II al secolului al XIX-lea, autorul picturii putea, cel mult, să reproducă imaginea bisericii gotice care a funcţionat după cea romanică. Din biserica Daciei nu mai este romanic nici corul. Biserica de la Jibert este o poveste pur istoriografică (p. 231). Planul transmis înaintea demolării sale definitive conţine elemente care nu pot fi romanice sau oricum este o sinteză cu elemente mai noi, gotice. În logica MCŢ, rotonda Orăştiei a fost construită „cu scopul de a amplifica şi a consolida o incintă de pământ şi lemn, alături de un turn de poartă” (p. 70). Este atât de hilar, că nu avem cum comenta. La Petreşti nu se poate dovedi în vreun fel existenţa unui „complex nobiliar” (p. 71, dar la repertoriu, pp. 261-262, nu se mai pomeneşte nimic similar), în condiţiile în care turnul a fost o clopotniţă de biserică, iar curtina care înconjoară cimitirul este tardivă. Şi mai „originală” este „biserica-sală construită fără mortar”, datată în a doua jumătate a secolului al XII-lea, de la Drăuşeni (p. 128). Suntem lăsaţi să ne imaginăm cam orice variantă năstruşnică de biserică din piatră (totuşi) sau una din lemn care, în mod bizar, nu folosea nici ea liantul. MCŢ nici nu a putut vreo clipă să-şi imagineze că mormintele de lângă ea nu au pigment de mortar, pur şi simplu pentru că biserica nu era construită încă sau era din lemn. Iar MCŢ socoteşte că deja secuii, pe care saşii i-au înlocuit, au avut acolo o capelă şi au practicat două tipuri diferite de gropi pentru morminte. La Ungra există descoperiri arheologice fundamentale pe care MCŢ iarăşi nu le valorifică. Este vorba despre o „colectivitate” anonimă sau „cel mai probabil” de pecenegi (?!), care „şi-a amenajat o aşezare fortificată” (p. 322). Dar, din moment ce a fost punct de reper pentru concesiunea teutonă, ar fi trebuit ca acolo să fi stat oşteni regali. Cât priveşte tipul de habitat, este îndoielnic (este aşezare, pentru că autorii cercetării s-au bazat „şi pe faptul că nu au fost găsite urmele vreunui val de pământ” – de fapt, a fost pur şi simplu o cetate care fiind natural protejată, nu avea nevoie de întreaga gamă posibilă de elemente artificiale de apărare!) şi fără analogii în alte zone vecine. Şi, în mod de neînţeles, se evită orice fel de discuţie despre clopotniţa ataşată bazilicii romanice (demolată la început de secol XIX). De asemenea, i se poate reproşa autoarei că nu a inserat, de exemplu, şi Ioneştii, care are date de menţionare la început de secol XIV, ca o serie de alte monumente incluse (Ilimbav, Rupea etc.), unde sunt pietre din vechea sa biserică (în ziduri), dar şi o cristelniţă şi un tabernacol de fază timpurie.

Concluzia privitoare la repertoriul aşezărilor ce ocupă mult spaţiu în economia cărţii (Cap. IV) şi la arhitectura atribuită saşilor este aceasta: nu s-a câştigat nimic prin această publicaţie, dimpotrivă am pierdut, prin selecţie nejustificată, multe detalii puse de-a valma, nu s-a asimilat toată literatura nou publicată, iar sinteza suferă prin cârpirea de opinii diferite, ale autorilor precedenţi, prin lipsa de uniformitate a limbajului de specialitate sau prin cantonarea într-o terminologie „vătăşenistă” demult aerisită şi corijată. Vătăşianu este depăşit doar prin scriitura, la fel de generos reutilizată, a lui Al. Avram. Deşi amintit, G. Entz a rămas de fapt, cu opera sa fundamentală, doar umplutură de listă bibliografică finală.

Legat de analiza culturii materiale, este îndeajuns să notăm: „cultura materială… reflectă un caracter etnic, chiar un stil emblematic” (! p. 94) sau că „statistica artefactelor denotă… şi preferinţa condiţionară a puterii regale” ca să aflăm unde ne situăm cu modul de a vedea lucrurile (p. 94). Într-un loc, MCŢ mărturiseşte că a avut acces la patru piese de muzeu sibian (p. 97, nota 787), aşa că se naşte întrebarea firească: pe toate celelalte le-a luat doar din bibliografie?

Trebuie să o informăm pe autoare, şi pe cititorii ei, că acvamanilele nu au fost obiecte liturgice, ci piese de uz laic. Prezenţa uneia într-un depozit, propriu unui fierar, nu se datorează faptului că tocmai se fabrica (cum crede autoarea – p. 96), ci pentru a fi ciupită şi utilizată la suduri de piese mărunte ori subansambluri din fier. Acvamanila cu „cap de femeie cu corp de leu (?)” (p. 99), este un centaur cu plete nu chiar aşa de neobişnuite pentru un bărbat. O bună parte dintre cruci şi sfeşnice nu fac, de asemenea, parte exclusiv din inventarul liturgic, aflându-se şi în inventarul rezidenţelor laice. „Leul şezând” (p. 100) nu a avut nicio funcţie de sfeşnic, cum îşi imaginează, fără să recurgă la vreo analogie, MCŢ. Dacă s-ar fi uitat cu alţi ochi în gura sfeşnicului-dragon, nu ar fi văzut „un obiect”, ci o inimă. Cădelniţa de la Odorheiul Secuiesc (p. 101) nu are nici o legătură detectabilă cu saşii, chiar dacă se descoperă vreo analogie iconografică la Alba Iulia (pl. 34/2). Vasul „pentru spălat mâinile din Sibiu” (p. 101) nu este nici el un vas liturgic. Chiar MCŢ oferă contrazicerea, publicând o reprezentare în care Pilat din Pont se spală pe mâini după ce Isus a fost adus în faţa sa (pl. 35/3). Ce să mai discutăm de faptul că tot ce a mai fost văzut similar, nu datează anterior anului 1300, ci numai după. MCŢ nu este deloc în măsură să contribuie la stabilirea autenticităţii Madonei de bronz de la Sibiu (p. 101) (vezi şi Zs. Lovag). Ca să dovedească cât de incapabilă a fost să acopere capitolul, a lăsat complet în afară orice discuţie despre clopote sau cristelniţe din piatră, timpurii, cu atât mai grav cu cât repertoriile îi erau deja oferite de-a gata (pentru clopote, cartea lui E. Benkő; pentru cristelniţe www.medievistica.ro/cataloage/ cristelnite.php şi Tari Edit). Pentru clopote numai, ar fi putut afla despre grupul denumit „Viişoara – Avrămeşti”, cu datare în secolele XIII-XIV, a căror origine este bănuită a fi la Sibiu.

Spadele din colecţia Slătineanu (p. 106), Săsăuaş (jud. Covasna) (pp. 107-108), buzduganul de la Racoşu de Sus (jud. Covasna) (p. 108) nu se pot demonstra ca având legătură exclusivă cu „oaspeţii germani”, pur şi simplu pentru că toţi militarii din epocă utilizau asemenea arme. În consecinţă, nu ar fi avut ce căuta în carte. După feeria spadelor, la care autoarea nu adaugă nimic nou, dimpotrivă, ne furnizează clare dovezi că nu prea ştie cum se făureau (p. 97), probează că nu cunoaşte niciun singur element de harnaşament (pinteni, scări de şa, zăbale, catarame de ham). Chiar să nu existe deloc ori nu ştie să le aprecieze vechimea?

Mai departe, se inventează pentru arheologia noastră termenul de „vas de bronz de campanie” (p. 109), în timp ce voluminoasa bibliografie europeană nu le spune decât „vase de bronz cu trei picioare”, din simplul motiv că nimeni nu poate restricţiona folosirea lor la scopul presupus militar. La fel de rău inspirat este numele de „secure de lucru” (pp. 115-116). Din depozitul de la Şelimbăr, MCŢ nu se poate desprinde de robitoarea sa bibliografie pastişată, pentru a scoate termenii de gărzi de „sabie” (p. 111) deşi, în alt compartiment, ne-a spus că în vremea respectivă au fost doar „spade” şi tot despre ele scrisese pe aceeaşi pagină, mai sus. Apoi, de la 11 – „o parte a unei încuietori”, este de fapt un manşon, la 12-13 („verigă ovală”) avem amnare, la 30-32 („ferecătură”) avem burghie, la 35 – …, de fapt, scoabă, la 36 – …, ţâţână, la 52 – „braţ portant…”, posibil să fie şi ferăstrău, la 56 – „două cârlige…” sunt de fapt, zăbală, iar la 57 – „ţepuşă pentru foc”, vătrai.

Deşi scrie că paftaua (Heftel) apare din secolul al XV-lea (p. 116) (corect, sec. XIV!), MCŢ se ocupă totuşi de această categorie. Absolut inutilă este zăbovirea pe acele de voal (p. 117, mai ales nota 865). Mai departe, dintr-o listă de piese vestimentare, MCŢ ia în considerare doar cataramele circulare. Bineînţeles, nu citeşte atent studiul despre cataramele stelate (A. A. Rusu), pentru a pricepe că folosirea lor a început din secolul al XIII-lea.

Zăbovirea asupra ceramicii oaspeţilor germani (pp. 118-120) contrazice, la distanţă de câteva alineate, o discuţie relativ corectă, care neagă posibilitatea stabilirii etniei celor care au folosit-o. Tot acolo, s-a afirmat că nici nu există loturi care să poată fi luate în considerare. Cu alte cuvinte, autoarea se obstinează să alimenteze un concept care nu există, ci doar a fost încercat cu timiditate, mai ales prin Th. Nägler şi R. Heitel. Afirmăm, cu toată responsabilitatea, că ceea ce se încearcă să fie pus pe seama saşilor este o ceramică de secol XIII, care, bine căutată, se regăseşte în cu totul alte contexte decât cele ale unor etnici germani. Se scrie despre „cupă, pahar, ceşti şi castroane” (p. 120) fără a fi vreodată identificabile, chiar dacă se face trimiterea la planşe cu desene. Desenele planşelor 43-48 conţin o apreciabilă cantitate de vase atipice, alături de altele care aparţin secolelor XIV-XV. Un lot însemnat din piesele publicate de către autoare se datorează unor publicaţii sau autori orientaţi către o cercetare mai aplicată. A le relua mereu şi mereu, fără să adaugi mare lucru, denotă că ţi-ai propus doar umplerea de pagini.

Ca şi când ar trata adânci epoci preistorice, MCŢ, mai socoteşte că trebuie să marcheze „ritul” funerar. Ori, poate, mai crede că oaspeţii germani ar fi fost şi de alt rit decât cel creştin? Nici măcar de „ritualuri” funerare nu ar fi vorba, ci doar de „inventar funerar”. Mormintele în cistă sunt socotite a fi proprii „pentru anumite persoane sau un grup cu un anumit statut social” (p. 121), dar în altă parte raportarea la etnic este întrutotul certă (Feldioara, p. 128). Nici o explicaţie pentru o asemenea concluzie nu se va citi. Iar ele încep cu… Alba Iulia episcopală şi capitulară, fără de colonişti germani. Un bun prilej de a mai trage ceva pastişe din publicaţiile Danielei Marcu Istrate, ale cărei teorii au creat convingeri pentru MCŢ, de vreme ce se poate citi la finalul cap. III: „Mormintele cu nişă cefalică au fost atribuite unor oaspeţi occidentali, ce au fost aduşi la Alba Iulia în momentul iniţierii şantierului catedralei actuale” (p. 123). Literatura cunoscută de autoare, ori poate doar nivelul propriu de înţelegere, mai susţine o irealitate, anume că mormintele cu ciste ar fi „singurele morminte din jurul bisericii ce se datează în prima jumătate a secolului al XIII-lea”. Deşi, chiar în rândul următor, se scrie despre prezenţa altor morminte care „au funcţionat în paralel”. Peste alte pagini, se spune că marcarea „etnică” nu se aplica decât adulţilor (Feldioara, p. 129). Cimitirul călugărilor benedictini din Cluj-Mănăştur se citează şi el între „necropolele atribuite comunităţilor germane din sudul Transilvaniei”, dovedind că sudul Transilvaniei poate fi mărit oricând (!) (p. 133, poziţia 2, cu nota 993). Discuţia care urmează, cel puţin la Alba Iulia, este complet deplasată. Se pune problema unui „drept exclusiv al coloniştilor” de a se îngropa în jurul bisericilor, neştiindu-se că era vorba despre o obligaţie creştină elementară, introdusă cu titlul de lege de regii arpadieni, pentru a stopa manifestările păgâne. Şi jocul absurdului continuă: dacă erau germani care s-au înhumat în cistă, unde „s-au mutat” maghiarii? Sunt „insule etnice” sau „insule sociale”? – continuă frământările MCŢ. Nici o clipă nu se aduce în ecuaţie un alt cimitir apropiat geografic de România, pentru a vedea vreo similitudine ori vreo interpretare paralelă, poate dezarmant de simplă. Arheologii ambalaţi pe temă, cu MCŢ la capătul şirului, par să fi uitat complet că s-au reîntâlnit cu două obiceiuri funerare de veche tradiţie romană, readuse în spaţiul nostru de catolici, nu de etnici anume. Un studiu mai nou, semnat de către E. Gáll, readuce pe pământ avântul celor care par a fi cuceriţi de ideea că au descoperit, în sfârşit, ceva tipic săsesc şi timpuriu. În fine, la cimitirul din Feldioara (p. 129), problemele sunt altele, dar nu se întrevăd nici acolo culori etnice pentru gropile de morminte. Cum de înhumaţii de acolo fac gropi speciale, în schimb poartă larg răspânditele inele de buclă cu cap aplatizat şi modulat în forma literei S? Cum de aceiaşi germani timpurii dispar din cimitir la apariţia cavalerilor teutoni, de-o rudă cu ei şi cu foarte mare nevoie în a-i ţine în continuare în acelaşi loc? De ce, doar la Feldioara, „oaspeţii” folosesc pentru obolul lui Caron monede romane? La Gârbova şi Mediaş, deja inelele de buclă sunt atribute ale secuilor (p. 129, 130) de către R. Heitel şi Th. Nägler. Dacă inelele apar la Feldioara, nu înseamnă că acolo ar fi fost tot secui? Nu se poate înţelege cum de MCŢ abordează asemenea subiecte fără nici cele mai mici noţiuni de aculturaţie (totuşi afirmate la nivel de principii, la p. 94, dar contrazise în alineatul următor!), despre relaţia adevărată dintre cultura materială şi etnie, fără vreo cât de mică încercare de apropiere a lotului presupus german din Transilvania, de cele din Germania. Singurele analogii sunt cele împrumutate din studiile lui A. Ioniţă. Mai rău, nici măcar propriile judecăţi, din dreptul aceloraşi tipuri de obiecte, nu sunt comparate sau aduse la numitoare comune.

Ajunsă în faţa lespezilor funerare, autoarea se cantonează într-o bibliografie ancestrală. Atunci când trece mai departe, ori îşi depăşeşte cronologia, ori se referă la pietre care nu pot fi, nicidecum, asociate vreunui „oaspete” (de neînţeles este, de pildă, citarea pietrei italianului Pantaleo, de la Bistriţa, ca analogie săsească, p. 125). Dacă ar fi fost mai perspicace, ar fi putut remarca înmulţirea pietrelor funerare decorate ori inscripţionate doar din momentul în care elitele nobiliare încep a se coagula. A prelua aidoma, de pildă, ideea de secol XIX, a lui Ornstein (nu direct, ci prin Th. Nägler!), relativ la un „costum renan” pentru înhumatul de la Mintiul Gherlei (p. 124), este posibil doar dacă nu ai nici cel mai mic habar despre studiile de istoria costumului derulate de atunci încoace. În dreptul Cisnădiei, numai cine nu cunoaşte performanţele artei romanice târzii poate să susţină cu atâta naivitate că numita piatră – de o grosolănie manifestă, ar putea aparţine unuia situat la „vârful elitei germane transilvănene, dar în acelaşi timp şi cu trecere la rege, un personaj care a circulat prin regat şi probabil în afara lui” (p. 125).

Autoarea foloseşte exegeza bibliografică, dar nu recurge la sursele directe decât foarte rar. Un bun exemplu este discuţia superfluă despre actul din 1280, amintind de Castrum Sex (p. 91). Originalul există, se poate vedea, numai trebuie ştiut unde anume trebuie căutat, aşa încât toată tevatura incertitudinilor de existenţă se rezolvă foarte simplu. Din aceeaşi categorie face parte şi folosirea, fără nici un fel de discernământ, a unor documente false (Ampoiţa, p. 144, Cisnădie, p. 185), ca şi când relevarea condiţiei lor nu ar conta absolut deloc.

Multe din notele autoarei conţin explicaţii paratextuale, fără bibliografie, de care ar avea nevoie doar nişte cititori de nivel mediu. În schimb, pasaje întregi din note, chiar aveau loc în demonstraţia principală, demonstrând, alături de multe amănunte tehnice, felul deficitar în care înţeles rolul unui aparat critic.

Revenind la redactarea tehnică a volumului, vom afirma că onomastica este într-atât de jucată şi batjocorită, încât poate fi socotit că a atins un vârf de exemplu negativ pentru redactare. Dacă alegi să scrii numele unui rege maghiar „Béla”, atunci ar fi firesc să-l faci automat pe fiul său „István” sau „András”. Alt rege maghiar este diferit: „Ladislaus I” (p. 21 etc.). Numai că, nici vorbă despre existenţa vreunei redacţii uniforme la unul şi acelaşi nume, până la finalul volumului. Pe aceeaşi pagină, 21, avem „Géza II” şi „Geza II”. Nici măcar nu este o variantă originală, ci este o preluare aleatoare şi necritică, din uzul onomastic al lui Thomas Nägler. Dispunem de „Géza/Geza II”, dar, pe aceeaşi pagină, „Béla al III-lea” (p. 21); sau, în cuprinsul aceluiaşi alineat avem „Geza al II-lea” şi „Béla III” (p. 47). Dacă un rege este „Bela al IV-lea”, de ce un alt cap încoronat ar fi „Ludovic VII”? Şi avalanşa continuă. În aceeaşi frază, „Andrei II”, stă lângă „Béla al IV-lea” (p. 91). Dar mai avem şi „Aristaldus” şi „Ariscaldus” (p. 95); „Petrus” şi „Petrus” , p. 182 – în acelaşi alineat; Iacob şi „Jacob” – p. 185, dar şi în alte locuri; dealul „Sf. Mihail” şi dealul „Sf. Michael” – p. 188, în acelaşi alineat; „Ladislau” şi „Ladislaus”, p. 198, în acelaşi alineat, p. 211, în manieră identică. Toţi sfinţii sunt „Sf. …”, nu însă şi Sfânta Fecioară, care apare cu literă mică (p. 171, 179), aşteptând doar să devină „Sf. Maria”. Nici aceasta nu ar fi o regulă, pentru că în latină se scrie adesea „sanctus” (p. 70, nota 579), probabil din convingerea naivă că s-ar respecta vreo cutumă grafică de epocă. Autoarea se joacă fantezist cu sublinierea prin italice a unor cuvinte din economia textelor. Aceasta în paralel cu aproape totala absenţă de implicare a ghilimelelor. Jocul necontrolat al marcajelor şi numelor se datorează, în cea mai mare parte, pastişării unor texte care nu aparţin autoarei, iar făptuirea trădează din plin „laboratorul” acestei cercetătoare şi totala insensibilitate la exigenţele scrisului academic.

Autoarea nu a ratat momentul să ne arate cât este de deschisă la nou şi să publice o Addenda, cu reconstituiri 3D. Însă, ce rost are să ai randări după reconstituiri 3D într-o carte clasică, pe hârtie sau să fabrici reconstituiri 3D la un monument păstrat în picioare (bazilica din Cisnădioara), şi cu aceleaşi elemente pe care le deţine, fără să poţi arăta nimic în plus? La Orăştie este total incorect să imaginezi crenelajul mai mare decât dimensiunea unei uşi, intrarea în turnuri să nu se lege de drumul de strajă, coronamentul rotondei să fie crenelat, apoi total acoperit de un coif conic.

Şi dacă tot am ajuns la un segment ce avea nevoie de tratare specială, a ilustraţiei, vom spune că ea impresionează de la prima vedere, de altfel ca şi prezentarea grafică generală, într-un mod total neplăcut. Din fericire, şi la noi, mai rar poţi vedea, în zilele noastre, o ilustraţie şi prezentare de aşa slabă calitate. Majoritatea planşelor color sunt virate pe albastru, prelucrarea lor cu mijloace aflate la îndemâna oricărui utilizator de computer fiind minimă sau inexistentă: s-au copiat, tăiat şi reaşezat doar pe pagini noi. Neglijenţa s-a manifestat şi în privinţa surselor din care au provenit imaginile. Cu probitatea ştiinţifică deja contestabilă în alte compartimente, MCŢ îmi „deturnează” cu aceeaşi nonşalanţă cu care copiază texte, două dintre planurile volumului Castelarea carpatică (Albeşti – pl. 6/5 şi Viscri – pl. 30/2). Am ales pentru acel volum să-mi pun amprenta personală, să dau uniformitate planurilor de fortificaţii, cu nord, scară şi etape de construcţie, proprii sau vehiculate în bibliografie (cu citarea surselor în bibliografia obiectivelor). MCŢ nu a priceput deloc nuanţa de citare „după…”, care nu a implicat copierea, ci prelucrarea (prin eliminarea fazelor tardive) pornită dintr-o formă grafică de bază, preluându-mi planuri, dar citând altceva.

Toate aceste probleme ale volumului, din care doar am selectat mai sus, pălesc însă în faţa plagiatului şi autoplagiatului pe care le practică MCŢ. Dovada furtului s-a făcut, de aceea, mai întâi, cu argumentaţia necesară[2]. Acolo, lista detectabilă a autorilor, în ordine alfabetică este: D. N. Busuioc-von Hasselbach, H. Fabini, Daniela Marcu Istrate, S. A. Luca, Z. K. Pinter, A. Georgescu - colectiv, Th. Nägler, Z.-K. Pinter, A. A. Rusu, T. Sălăgean, V. Vătăşianu, A. Zsoldos, cărora, în mod sigur, li se pot adăuga şi alţii. Operaţiunile de „transfer” sunt chiar afirmate cu o sinceritate dezarmantă, care-i dovedeşte totala detaşare de vreo deontologie profesională: „Ne-am permis să reproducem descrierea…” (p. 123). Autoarea nu cunoaşte diferenţa dintre nota bibliografică şi nota de citare a textelor care nu-i aparţin, confundându-le. Dar, pregătirea deficitară îi permite totuşi ca, în locuri punctuale, MCŢ să folosească nu numai ghilimele, ci şi italice, pentru a reproduce textele altor autori (p. 12, pentru citări din izvoare medievale, p. 131, Sebeş-Alba), în aşa fel încât să ne convingă că ne-a oferit un text încropit după toate regulile hazardului şi dispreţului pe seama lectorilor, care au fost socotiţi, cu toţii, egali ori sub nivelul ei intelectual. Există apoi alte locuri unde MCŢ copiază direct, fără absolut nici o notă (vezi spre exemplu, p. 86, plină de fraze aparţinătoare lui V. Vătăşianu). Cel mai des, probabil neaşteptându-se să fie confruntată, ori nepăsându-i de consecinţe, MCŢ trimite către textele pe care le plagiază, prin note, fiind probabil convinsă că aceasta ar fi regula probităţii. Însă, MCŢ, „se scapă” şi cu citări corecte pentru texte preluate (vezi un text din V. Vătăşianu, la p. 67). Când a procedat corect, nici ea probabil nu o ştie. Putem deduce că, cel mai des, doar copierea citatelor din documente are dreptul la ghilimele, în toate celelalte cazuri, frazele sau aliniatele autorilor se pot topi sub propria sa semnătură, fără mustrări de conştiinţă că nu sunt cuvintele şi ideile sale. Ca să ne dovedească din plin cât de bine stăpâneşte tehnica de copiere, fără citare, semnalăm şi autoplagierea. „Cruciadele, Ungaria şi valurile de colonizare” (pp. 19-23), a apărut în SUCH, 6, 2009, pp. 85-94 (şi pe net la istorie.ulbsibiu.ro/studia6/Crangaci.pdf). „Prepozitura Sibiului” (pp. 47-51) o regăsim neschimbată în vol. Saşii şi concetăţenii lor ardeleni. Die Sachsen und ihre Nachbarn in Siebenbürgen. Studia in honorem Dr. Thomas Nägler, Alba Iulia, Editura Altip, 2009, pp. 47-52 (coincidenţă cu totul stranie!). Mare parte din capitolul „Cultura materială” (pp. 95-102) este o reproducere cu mici schimbări a textului „Elemente de cultură materială a saşilor transilvăneni (sec. XII-XIII). I. Obiecte liturgice”, din vol. Relaţii interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII). Bucureşti, Editura Economică, 2005, pp. 245-264. Şi nu sunt singurele texte apărute astfel. În volumul care ne stă în faţă, MCŢ îşi repetă aidoma (= dublează prin copiere!) afirmaţiile, în mai multe locuri (spre exemplu, p. 18 – p. 375; p. 43 – p. 374; p. 73 – p. 78, cu notele la fel, identice). Pare că nici prin gând nu i-a trecut să relectureze, în final (şi reiese că nu a făcut-o nici pentru doctorat!), bucăţile de material pe care le-a încropit treptat, în momente diferite, ca să vadă ce oferă publicului înainte de a-şi preda volumul la editură. Şi ca o încununare a eforturilor de colare – plagiere, concluziile finale sunt o foarte tristă autoplagiere a unor pasaje din interiorul volumului.

Subiectul abordat este de o importanţă capitală pentru o parte însemnată a istoriei Transilvaniei medievale. O temă mare, deservită de o tratare mică, marcată de plagiat, fără posibilitatea de a ajunge la puterea unei sinteze serioase, aceasta rezultă din efortul publicistic cu care am avut de-a face. Adesea se tot „ridică” (p. 73, 90: „care se ridică este dacă complexul … a fost singurul ridicat”, p. 103 etc.) ori se „pun” (p. 29, 51, 53, 69, 89 etc.) întrebări, dar autoarea nu se ridică ea însăşi la exigenţele reclamate de o asemenea provocare, menită unei edituri care se vrea de prestigiu, propunându-ne un text încâlcit, confuz şi irelevant, tributar textelor altor autori, pe de altă parte deficient prin recepţie selectivă, repetitiv, cu scăpări nejustificate. Interpretările personale, câte ar putea fi socotite astfel, păcătuiesc prin orizont îngust şi lipsă de înţelegere a stărilor istorice generale din regatul Ungariei şi transilvănene, restricţionarea analogiilor, limitarea nejustificată a unor tipuri de izvoare. Paginile scrise sunt neuniform îmbibate cu agresiuni la drepturi de autor sau cu pastişe inferioare textelor iniţiale. Colajele diferite se resimt atunci când se abordează aceleaşi obiective sau se revine parţial la unele probleme, ca şi când nu ar fi vorba despre acelaşi lucru ori de aceeaşi mână care le redactează. Din acest motiv, pasajele sunt adesea contradictorii între ele, în funcţie de momentul de creaţie şi amplasare în economia cărţii. Aşa se face că, la o critică, autoarea poate chiar replica în apărarea sa că, chiar dacă a greşit într-o parte, a scris altfel în alt loc. O soluţie care nu dezvinovăţeşte, ci evidenţiază incapacitatea de control a propriei creaţii şi lipsa de opinie fermă.

În final, se cuvin menţionaţi şi cei cu ajutorul cărora a avut şanse să se publice asemenea volum: Editura Academiei, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică şi referenţii P. Niedermaier, membru corespondent al Academiei Române, Z.-K. Pinter şi I. Albu.

 

Adrian Andrei Rusu

(reluat, cu acordul autorului din Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 16/1, 2012, p. 371-384)

 


 

[1] Voi da aici exemplul „elegantului împrumut” de schiţă a construcţiei catedralei de la Oradea, care avea la bază ilustraţia ediţiei facsimilate a Cronicii de la Viena, realizată de către mine şi pusă în anexa tezei mele de doctorat din anul 1987. Preluând-o, autoarea citează însă ediţia de cronică furnizată istoriografiei româneşti de către G. Popa-Lisseanu (Izvoarele istoriei românilor), lucrare care nu era ilustrată. Vezi MCŢ, Mijloace şi procedee tehnice de construire a donjoanelor din Transilvania, în SUCH, 2, 2005, pl. 5 b. Autoarea ori nu a vrut să citeze corect, ori nu a ştiut de unde provine desenul, la care a ajuns probabil prin intermediari ce au văzut/copiat din varianta dactilo-manuscrisă a doctoratului meu. Din aceeaşi sursă de inspiraţie, tot în articolul citat, provine şi desenul de la pl. I a. Suspiciunea de „nevăzut” la sursă o leg de o amplă documentaţie clujeană a lui Ioan Marian Ţiplic, conjugată cu falsa credinţă că doctoratul meu va fi îngropat în forma dactilo-manuscrisă, în bibliotecă, şi de interesul brusc, „de familie”, faţă de tema fortificaţiilor ivit în jurul aceloraşi date cronologice. Precum se vede, „învăţarea” procedurilor de redactare este de „tradiţie” şi s-a „copt” acum, după ce nu fusese de nimeni sancţionată, la timpul potrivit. Îmi asum o parte mare din această vină, mizând prea mult pe buna credinţă şi pe onestitatea profesională. Este timpul ca şarlatanismul profesional să fie curmat.

 

[2] http://www.medievistica.ro/pagini/disc_conexe/texte/istoriografie/starile/Plagiat.pdf.