Ana Maria Gruia, Povestiri la gura sobei. Catalogul selectiv al colecției de cahle a Muzeului național al Transilvaniei. Cluj-Napoca, Edit. Mega, 2012.

 


         Mult mai tânăra noastră colegă,  doamna Ana Maria Gruia a publicat în anul 2012, la Editura Mega din Cluj un volum cu un titlu incitant: Povestiri la gura sobei, titlu care te face să te gândești la lungile seri de iarnă când membrii unei familii se strângeau pentru a asculta, narate fie de protagoniștii unor întâmplări neobișnuite, fie de „oameni cu carte”, povești cu surse de inspirație diverse.

         Răsfoind volumul constatăm că nu vom afla vechi povești din Ardeal ci, de fapt, ne găsim în fața unui catalog selectiv al colecției de cahle păstrate la Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca.

         O Introducere familiarizează nespecialistul cu diverse aspecte legate de cahle, acele piese care, indiferent de rolul jucat în înmagazinarea și iradierea căldurii compun sobele. Autoarea folosește frecvent, alăturate cuvintele „cahle pentru sobă”, pleonasm rezultat din traducerea germanului Kachelofen. În limba româna cahla este obiectul care compune soba, dar și alte instalații de încălzire precum vatra prevăzută cu capră/căloniu sau cuptorul o fac la fel. Nu se cunosc cahle utilizate la împodobirea pereților, rol îndeplinit, în anumite zone, în secolele XIV-XVII de către ceramica decorativă de fațadă ori de plăcile de faianță provenite din Imperiul otoman. Ne sunt prezentate informații generale despre cahle și sobe din cahle, oferite mai cu seamă de literatura europeană, realitățile din teritoriul locuit de români nefiind menționate, deși despre cahle există o literatură semnificativă.

         În prima frază a Introducerii Ana Maria Gruia ne comunică informația conform căreia muzeul clujean este posesorul unei bogate colecții de „cahle de sobă” (sic!) ce cuprinde aproape 2000 de piese însumând cahle, un horn fragmentar, câteva sobe, tipare precum și fragmente de cahle a căror formă sau decor, au putut fi, probabil reconstituire grafic sau măcar descifrate. Ne-am fi așteptat ca toate categoriile de obiecte enumerate în introducere să se regăsească în catalog, mai cu seamă sobele, probabil păstrate neasamblate, dar și tiparele (este ilustrat doar un singur fragment de matriță descoperit la Cluj în urmă cu aproape o jumătate de veac), toate rarități în spațiul românesc.

         Catalogul propriu-zis debutează cu descrierea unei cahle cu picior de montare cilindric și deschidere rectangulară, tipul III din clasificarea propusă de noi[1], datată în secolul XV, descoperită în nivelul de funcționare a Mănăstirii dominicane de la Vințu de Jos. În sumara „fișă tehnică” a cahlei nu sunt menționate anul, dar mai cu seamă coordonatele și contextul de descoperire. Au fost neglijate tipul de pastă, degresanții, tehnica de lucru, tipul de ardere, prezența sistemului de fixare a cahlei, „piciorul de montare” cum l-am denumit noi. Ni se poate aminti că unele dintre aceste date tehnice sunt evidente: modelarea la roată a piciorului de montare, imprimarea în tipar sau tipul de ardere, indicat de culoarea roșie a suprafețelor. Nu se vorbește nimic despre prezența ori absența angobei, tipul de smalț plumbifer ori stanifer, culoarea acestuia. Fișa care însoțește descrierea unui obiect – în cazul nostru cahla ― ar trebui să se încadreze în limitele unui tipar care să cuprindă anul de descoperire, marcajul de șantier, datele tehnice, dar și numărul de piese identice, întregi sau fragmentare, păstrate în acea colecție, indiferent de locul de descoperire, pentru a putea stabili frecvența unor motive decorative sau a tipului de sobă utilizat într-o anume epocă.

         În cazul primei cahle prezentate, dar situația se menține pe tot parcursul  catalogului, nu ne sunt oferite analogii nici din Transilvania, dar nici din Moldova și „Valahia”, după cum traduce Ana Maria Gruia numele statului medieval situat între Carpați și Dunăre din titlul unei lucrări proprii, publicate în limba engleză (traducerea titlurilor unor lucrări din limbi de circulație internațională ni se pare o practică cel puțin curioasă).

         Observațiile pot continua. Din fișa care însoțește fig. 2, aflăm că fragmentul a fost descoperit la Liteni, județul Cluj, iar în Cuvânt înainte, la pagina 4, când se vorbește despre locul de descoperire al unor piese în urma cercetărilor arheologice este menționat toponimul Lita. Pentru un cititor din Moldova sau „Valahia”, mai puțin familiarizat cu geografia Transilvaniei se poate face o confuzie. De fapt Liteni este satul în care a fost construită, cândva, în secolul XIV, cetatea Lita, locul de descoperire a mai multor fragmente de cahle, dintre care unele decorate cu fațade gotice traforate sau cu cavaler în turnir[2], care însă nu au fost „invitate” să-și spună povestea la gura sobei. Fragmentul prezentat în fișa nr. 3, provine de la o cahlă de coronament, după cum se și menționează în bibliografia citată[3]. Iar înșiruirea poate continua.

         Nici descrierea motivelor decorative nu este fără reproș. „Pălăria” purtată de grenadierii ilustrați în fig. 27 este de fapt o căciulă de blană (se mai păstrează între altele,  uniforma regimentelor britanice de gardă). Insolită ni se pare însă nu reprezentarea  grenadierilor, ci prezența într-o lucrare științifică dedicată unor cahle a unei rețete de  tocăniță, mult apreciată în Ardeal și în zilele noastre, după cum o atestă publicarea ei într-o carte de bucate apărută în anul 1972[4].

         Nici descrierea personajului feminin de la pagina 99 nu este dintre cele mai fericite. Caftanul, veșmânt de sorginte asiatică, prezintă anumite detalii de croi care îl fac inconfundabil: mânecile lungi până la glezne, fluturând liber pe spate precum și despicătura, situată fie pe piept, în cazul caftanelor turcești sau din Țara Românească, fie de-a lungul mânecii, în partea superioară, în Moldova[5]. Doamna figurată pe cahlele din colecția de la Cluj-Napoca este îmbrăcată cu un anteriu, o haină lungă, cu mâneci lungi și strâmte, largă la poale, de sub care se vede rochia[6].

         Nici alți termeni nu au fost folosiți corect de specialista de la Cluj-Napoca. Nimeni nu utiliza ca mobilă heraldică vulturul, pasăre necrofagă și în consecință ignobilă. Termenul corect este de acvilă. Confuzia persistă, deși zoologi precum regretatul Sergiu Haimovici au atras de nenumărate ori atenția asupra acestui aspect. Improprie este și denumirea de sabie pentru simbolul imperial din stema habsburgică. Este vorba de spadă, armă cu două tăișuri, perfect vizibilă pe cahla descrisă ca fiind decorată cu „vulturul bicefal încoronat”.

         Surprinde prezența doar a unui singur exemplar de cahlă habană, deși în deceniul șapte al secolului trecut au fost făcute cercetări la Vurpăr și Vințu de Jos, fiind descoperite numeroase fragmente de cahle păstrate în colecțiile Muzeului Național de Istorie a Transilvanie din Cluj[7]. Publicarea și a altor exemplare, cu motive ornamentale diferite ar fi fost benefică având în vedere că decorul cahlelor habane se regăsește și pe cahle nesmălțuite descoperite în Transilvania, dar și în Moldova. Atribuirea unor cahle decorate policrom la producția meșterilor de la Vințu de Jos este ușurată de folosirea smalțului stanifer, opac, ușor de detectat.

         Alături de alte semne de întrebare generate de lectura acestor Povestiri la gura sobei poate cel mai stringent este acel al prezenței plasei din sfoară ce formează fondul pe care au fost plasate cahlele și fragmentele de cahle publicate. Atât textura, cât și culoarea plasei sunt deranjante. În cazul unor cahle cu relief mai puțin înalt sau smălțuite, motivul ornamental poate fi doar cu greu descifrat, chiar și pentru posesorii unor „ochi de vultur”.

         Colecția de cahle a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, puțin numeroasă în raport cu materialele similare păstrate în muzee din celelalte teritorii locuite de români (Bucovina, Moldova, Basarabia), dar remarcabilă din punct de vedere al diversității cronologice merită a fi cunoscută. Considerăm că nu există „colecții bogate” sau „colecții sărace”, ci doar colecții mai bine sau mai puțin bine publicate și cunoscute. Să sperăm că și colecția de cahle păstrată în muzeul din Cluj-Napoca ne va spune, în viitor, Povestiri de la gura sobei  mult mai complete și nuanțate.    

                           

 

                                                                            Paraschiva-Victoria Batariuc                                              


 

[1] Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV-XVII. Suceava, 1999, p. 85, fig. 1/8..

[2] Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania și Banat de la începuturi și până la 1700. Cluj-Napoca, 2004, p. 239-241, fig. 91/B, 92, 93/A.

[3] Ibidem, p. 200, fig. 37/80.

[4] Lucreția Oprean, Bucătărie românească. București, 1972, p. 247-248.

[5] Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Țările Române. București, 1970, p. 129-141, fig. 42-50.

[6] Ibidem, p. 116.

[7] Magdalena Butna, Habanii în Transilvania, în ActaMN, VII, 1970, p. 201-226; eadem, Faianța habană în Transilvania, în ActaMN, VIII, 1971, p. 219-238, pl. VII, VIII.