Sfântul Ierotei, episcop de Alba Iulia (sec. X). Editori Ioan Aurel Pop, Jan Nicolae, Ovidiu Panaite. Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2010, 335 p.

 

 


 

 

  

Moto (variantă de a scrie istorie): „hotărâm şi ordonăm în duhul sfânt ca…”

 

 

Ştim că istorie se poate scrie în multe feluri. Produsul istoriografic este similar cu orice elaborat uman: „bun”, „amar”, „trist”, „înălţător”, „revoltător” etc. Asemenea calificative se obţin instantaneu la lectură şi rămân cuibărite în minţile consumatorilor simpli. „Inspectorii” activităţilor umane ar trebui, din obligaţie socială remunerată, să spună cât de „amar” ar fi un anume paragraf şi dacă amestecul cu „bun” este bine dozat. Pentru că, dacă aceiaşi „inspectori” ar fi lichidaţi, ne-am alege în continuare cu torente de produse din care n-am şti ce să mai distingem. Ne-am sufoca încet într-o mare fără colorit anume şi fără să ştim măcar dacă ne-a terminat o undă „mare” ori doar o simplă zbatere de apă.

 

Cu o seninătate incredibilă, teologii de la Alba Iulia calcă peste decretul sinodal al patriarhiei ecumenice de Constantinopol, măsluindu-l pe Ierotei „episcop al Turciei (Ungariei)”, în „episcop de Alba Iulia”. Sau în altă interpretare a termenilor, dacă personajul de la mijlocul secolului al X-lea fusese episcop al Turciei, atunci aceasta ţară a fost în Transilvania. Ambele ilare situaţii clar făptuite sunt măiestru ocolite de editori inconştienţi şi autori neştiutori ori îngăduitori.  

Acelaşi nou sfânt (din aprilie 2000) are una dintre cele mai vagi motivaţii de canonizare care se poate imagina şi poate fi acceptată de vreo critică sănătoasă de natură teologică, nu istorică. Pe baza mărturiei unui cronicar bizantin târziu, compilator de texte ceva mai vechi, ar fi fost extrem de evlavios şi… atât. Desigur, mai pare a avea uriaşa calitate de a fi primul. Tomosul de sfinţire mai adaugă că ar fi făcut şi minuni (vezi p. 301, în traducere), dar nici una nu i-a fost nominalizată. El a fost „inventat” pentru a apropia bisericile tradiţionale majore (catolici şi ortodocşi). Arhiepiscopul catolic de Alba, o şi recunoaşte, numindu-l tranşant „greco-catolic avant la lettre” (p. 20). Să o mai spunem încă pe-a dreaptă: ai noştri ierarhi nu au fost niciodată întrebaţi dacă sunt ori nu de acord sau dacă au ceva de revendicat la noul sfânt. Ceea ce ar trebui tradus prin aceea că sinodul grecesc i-a servit direct pe unguri, socotindu-ne deplin în afara temei.

Mai putem comenta „seriozitatea” cu care istoricul bisericesc Irineos Delidimos din Thesalonic a construit noua şi obligatorie hagiografie. Ierotei stă deja alături de sfinţi consacraţi, fără ca cei din urmă să o fi ştiut-o în răstimp de un mileniu, până când un laic neamţ, inspirat ori poruncit a reuşit să-i desluşească simpla existenţă. Desigur că alăturarea la sfinţii vechi de câteva sute de ani, adaosul cel nou s-a împlinit doar prin rugăciuni şi revelaţie, nu prin vreo metodologie pozitivă ori materialistă.

Iată cum arată traiectoria rezumată a noului sfânt. „Tânărul” a fost plin de şanse, dar le-a lepădat (cu la fel de mare îndreptăţire, noi – care tot de la Dumnezeu ne tragem judecata, iar de la părinţi ortodoxia – susţinem că a fost fiu de olar sărac şi a fost dat de mic să slujească la un locaş vecin bordeiului părintesc), s-a şcolit pe undeva, nu se ştie precis unde (noi optăm pentru Athos, care pe atunci deja începea să-şi câştige faima), remarcat de împărat dintr-o întâmplare (după noi, salvându-l de la moarte, după ce fusese rănit într-o vânătoare de lângă mănăstirea sa), a avut un îndelung succes în convertirea ungurilor (noi susţinem că a decedat la 13 luni după ce a ajuns la corturile lui Gyula), a întemeiat o mulţime de mănăstiri (noi spunem că a apucat să sfinţească doar şapte la număr), a întemeiat mănăstirile de la Veszprem şi Tihany din Ungaria centrală (desigur plecând doar temporar de la Gyula, dar a ajuns şi în Rusia, într-o scurtă vizită la lavra Kievului şi avea gânduri mari şi pe seama triburilor păgâne ale pomeranilor), a murit probabil pe la 972 (noi avem altă opinie, vezi mai sus – „după 13 luni”, pentru că sunt rari episcopii care păstoresc atât de mult, presupunând că sunt deja de cel puţin 40 de ani la hirotonisire). Se mai adaugă o perlă de sinceritate istorico-religioasă: „cu timpul numele şi amintirea lui au fost date uitării”. Desigur, până în secolul al XVIII-lea, când s-a scris despre el ca despre o curiozitate, un accident istoric oarecare. Apoi alte două secole, toată lumea a avut orbul găinii, şi nu i-a recunoscut sfinţenia. Au venit apoi ungurii, foarte buni prieteni cu patriarhia ecumenică, şi l-au făcut împreună sfânt, în anul 2000, laolaltă cu recunoaşterea de sfânt ortodox a regelui maghiar Ştefan I. A mai trebuit de trecut apoi încă un deceniu ca localnicii ortodocşi ai Transilvaniei să-şi dea seama că „iar au fost traşi în piept” şi personajul „lor” le-a fost „furat”. Şi repede, au pornit la operaţiunea de recuperare. Unul dintre editori ne face chiar confesiunea după care „partida de tenis” urma să se joace: „în  acest an, Eparhia Catolică de Alba Iulia şi-a aniversat mileniul, ne-am simţit obligaţi să alegem o temă mai largă… fiind provocaţi pozitiv…” (p. 25). În afara „reverului” la ceea ce întreprindeau catolicii maghiari, simpozionul ortodox aproape nu mai avea niciun sens: sfântul era sfânt, trebuia doar să-l „recuperăm” pentru români şi, mai ales, pentru Alba Iulia. Tâlcul era abia disimulat: „de voi, ungurii vreţi să arătaţi că v-aţi făcut episcopie de la 1009, noi românii vă arătăm că l-am avut de la 950, pe ortodoxul Ierotei!” Din punct de vedere strict istoric, nicio biserică nu avea deplină dreptate, ba cu cronologia, ba cu localizarea, dar „meciul” trebuia continuat cu „subtilitatea” tocmai dată în vileag.

Înainte de simpozion, Florin Ţifrea (bietul, singurul cu nume aşezat ca în registrele Cazierului judiciar, atât la contribuţie, cât şi în sumar, p. 325, 335), preot ortodox de caritate din Târgu Mureş visează un moş care se contopeşte cu imaginea înalt prea sfinţitului Andrei Andreicuţ de Alba Iulia, care-i promite 30 de milioane lei şi în consecinţă se face schitul de la Fărăgău! Nu se ştie prea sigur, dar pare că 20 august ori 15 octombrie a devenit ziua de prăznuire. Nu avem nici ştiinţă de ce se va picta pe pereţi primului lăcaş de închinare dedicat lui Ierotei. Poate un chip depersonalizat, în spate cu o vedută de secol XVII-XVIII a Albei Iulia. Dar ciclul trebuie să mai conţină, obligatoriu, scene din viaţa sfântului. Cum se va evita pictarea ungurului Gyula? Se va adăuga şi moşul cu cele 30 de milioane? Un scenariu frumos şi evlavios, demn de citat ca model de spiritualitate religioasă românească de la începutul mileniului III. Numai bun de prăfuit ochi de naivi care stau în coada Europei. Opinia noastră este aceea că sfântul visat (de o fi fost chiar el, dacă nu chiar arhiepiscopul) i s-a adresat lui Florin Ţifrea pentru a-i face cadou de bani în plus pentru caritate şi nu pentru a construi un hârb de schit, de factură pseudo-medievală.  

Cu alte cuvinte Ierotei este un fel de abur, care se adaugă acum vechiul Ghelasie de la Râmeţi, a cărei sfinţenie este la fel de îndoielnică pentru oricare minte raţională. Pentru a crede în el mai ales la Alba Iulia, ni se aduc „argumente” care frizează orice normalitate. Dacă nu are o „vita” (= hagiografie) străveche, se compensează prin aceea că apare în enciclopedii maghiare (p. 21), o facem pentru că înainte vreme – desigur uitând particula de „sfânt” – aşa şi-ar fi dat cu presupusul unul ori altul dintre istorici (Ioan Lupaş, Radu Robert Heitel, Ioan Aurel Pop). Bieţii istorici, nici nu au ştiut vreo clipă cât de aproape fuseseră de atingerea sfinţilor, iar expresia modestă a penelor lor va înlocui minunile care îndeobşte ne atrag atenţia asupra sfinţilor veritabili! Şi se tot plusează, de la Ierotei, la „episcopie transilvăneană” (p. 163), la sute de mănăstirii greceşti vechi care stârnesc până şi mirarea editorilor (p. 10), care, se presupune, au făcut totuşi studii serioase de istoria bisericii române ortodoxe, fără să fi cunoscut „amănuntul”. Cu alte cuvinte sfântul „creşte” la fiecare frază care i se dedică.

O intelectualitate sănătoasă la minte nu poate accepta asemenea „manevre” de introducere de noi altare în biserica ei. Clericii se dovedesc confecţioneri care au scăpat decenţa de sub control. Vremea în care sfinţii au trăit pe pământ a fost, prin excelenţă, Evul Mediu. Atunci şi evlavia şi contextele le-au dat izvor. După acelaşi moment, o biserică normală s-ar gândi nu la proliferarea lor după scenarii ca acela al lui Ierotei, ci la o prudenţă şi o exigenţă exemplare. Noii sfinţi nu înnobilează biserica, nici nu o spală de eventualele ei păcate pentru depărtarea de enoriaşi ori supunerea faţă de lideri politici aiuriţi. Dacă un sfânt se „porunceşte”, nu vom simţi automat parfumul său divin. De obicei, procesul este tocmai invers şi… durează!

Antrepriza se însoţeşte prin traduceri româneşti de texte maghiare dintre cele mai pline de păcate. A face din toţi şefii păgâni maghiari, voievozi, este una dintre culmile acestei ciudate formule livreşti. Mai se pare că nu se prea cunoaşte nici grafia arhiepiscopului catolic de la Alba Iulia (Jakubinyi, dar Jakubini – p. 43, tot în text scris de către editori). Oricum se dovedeşte că absolut toţi partizanii lui Ierotei Bălgrădeanul nu cunosc limba maghiară. Deci citează doar din salata istoriografică neaoşă şi pretind că ar fi dispuşi să recupereze prin noul sfânt, toată ortodoxia maghiară, până acum crunt neglijată ori de ei necunoscută, dar descoperită prin intermediul patriarhiei ecumenice.

Formula „frumoasă şi luminoasă” de veşnicire livrească este introdusă de mai multe introduceri. Prima o semnează „editorii”. Foarte sincer, ne îndoim că Ioan Aurel Pop a văzut acest volum într-o formă preliminară ori a contribuit anume cu ceva la editarea sa. Bănuim doar că, în stilul deja exersat în România cea buimacă, personalitatea sa, foarte bine titrată, a fost simplu acaparată şi pusă în fruntea lucrurilor, ca să sperie pe eventualii observatori laici, din „tagma cea nesigură” a istoricilor serioşi, potrivnici ori imuni la ameninţarea afuriseniei provocate de opinii istoriografice. Imediat de la a doua introducere („Simpozionul naţional …”), s-au strecurat „nevinovate neînţelegeri de concepţie”. La p. 10 se tipăreşte „subsemnatul, pr. lect. dr. Jan Nicolae”, în pagina următoare acelaşi se prezintă la persoana a treia, iar la final, nimeni nu se semnează. Dar, surprinzător, „editorii” cei reali nu au învăţat încă cum să-l grafieze unitar pe sfântul cel nou. Îi spun „Ierotei”, dar şi „Hierotheosz” (p.18), „Hierotheos” (p. 26, 96 etc. – chiar unul dintre editori). După ce am văzut cum s-au purtat cu numele autorilor, tragem concluzia că onomastica nu le-a stat în atenţie. 

În acest volum este o falie monumentală între opiniile laicilor şi cele ale clericilor. Ultimii sunt aliniaţi cuminţi la eveniment, „aplaudă puternic”, „plusează”, se citează reciproc ori aleg să citeze doar ce le convine, fără să producă în fapt decât nişte texte conformiste şi fără vreo şansă de a fi ţinute minte. De aceea nici măcar nu vom face diligenţa de a-i cita pe acei autori. Par a fi „lupii tineri” ai istoriei bisericeşti naţionale. Chiar ei o scriu „în contra” autorităţilor din propria ogradă, care deţin totuşi o oarecare sonoritate şi au scris temeinic: Milan Şesan, Ion Rămureanu, Mircea Păcurariu, Nicolae Dănilă (citarea lor ca adversari ai localizării la Alba Iulia, la p. 176). Sub regula ascultării din biserica ortodoxă, dacă ierarhul locului „vrea” ca adevărul să fie exprimat după propria sa judecată ori inspiraţie, atunci, toţi ceilalţi sunt chemaţi să facă corul pentru vocea solistului. Şi tabla cuprinsului o arată fără greş: „coriştii” sunt aproape toţi de lângă centrul eparhial. Unul dintre ei este plagiator notoriu, dar bine „orientat” în mediul juridic local şi rămas nedespărţit în funcţii de responsabilitate intelectuală. Dintre glasurile celelalte, doar unul singur mai are oarecare ţinută şi originalitate. Este acelaşi care bănuieşte ori i-ar conveni, pentru concilierea opiniilor, o translaţie de „scaun episcopal”, de la Alba Iulia, către Ungaria propriu-zisă. Li se asociază un glas de Bucureşti care îl duce efectiv, dar puţin, pe Ierotei în mănăstirea maicilor din Veszprém, pentru că nu este tocmai convins de rezidarea sa la Alba Iulia, şi un „economist, pasionat de istorie” care tropăie câmpii cu seninătatea şi inconştienţa unui scriitoraş obscur de la începutul secolului al XIX-lea.

Autorii laici de la muzeul local din Alba Iulia se remarcă prin prestaţia slabă în care ne-au obişnuit de decenii. Gheorghe Anghel se mai face odată de ruşine publicând un text scurt, care seamănă a amintiri directoriale şi nu conţine absolut nicio referinţă bibliografică. A-l capacita în volum nu este o înţelepciune, ci o dovadă de lipsă de discernământ aplecat în favoarea unui laic care deşi o viaţă întreagă a fost membru al Sfântului Sinod, a prăpădit cu senină inconştienţă şi complicitatea tuturor interesaţilor din loc ori de istoria românilor, urmele arheologice ale bisericii vechii episcopii româneşti de secol XVI-XVII. Deci a venit „să povestească” şi tot aşa i s-a imprimat „contribuţia”. Nici Mihai Blăjan nu trece dincolo de publicarea dezlânată a unor engolpioane, care au contextele valabile pentru orice fel de interpretare şi, în fapt, pentru nici una. Şi un pigmeu african ar purta o cruce episcopală pe pieptul gol, dacă cineva i-ar da-o. În alt context al volumului, decât propriul său text, rezultă că Mihai Blăjan afirmase la un moment imprecis că ar fi dat chiar de mormântul lui Ierotei (p. 37). Noroc că nici măcar preoţii atât de bine intenţionaţi în fixarea cultului de sfânt nou la Mureşul Mijlociu nu l-au luat în serios.

Să mai adăugăm că există contribuţii care nu exprimă nimic la temă. Ele scriu despre o Albă Iulie integrată istoric, în care prea puţini istorici ori arheologi pot să-i găsească pe „turcii” ţintiţi de misionarismul bizantin, în care păgânii sunt predominanţi, iar dintre etnici, românii sunt cel mai dificil de identificat. Marea biserică a Constantinopolelui cel înfloritor al cezarilor Macedoneni nu punea niciun preţ pe micuţii valahi creştini care se strecurau printre picioarele cailor triburilor de războinici. Culmea este că şi acum moştenitoarea Bizanţului, patriarhia ecumenică, nu inserează nici măcar în hagiografia lui Ierotei vreun scenariu ori vreo aluzie la creştini înmulţiţi pe loc de la Constantin cel Mare. O fi oarbă cu totul? O fi fost cumpărată de inamicii noştri (ştim noi cine!)? Nicio biserică parohială ori vreo zecime dintre „sutele” de mănăstiri ortodoxe (destinate „monahismului ungro-grecesc” – cum nu zice exegetul Delidimos, ci cum se traduce în româneşte, la p. 322; vezi p. 313 „görög ajkú szerzetesség”) atât de repetitiv promovate la noi (dar care în exegeză poartă nume ca Tihany, Pentele, Somogyvár etc.), nu se află prin jur. Ierotei cel sfânt le-a făcut probabil numai pe toate cele din Transilvania din lemn ori după moartea sa majoritatea călugărilor s-au mutat, iar convertiţii au mai savurat odată din deliciile politeismului, înainte ca religia creştină să triumfe definitiv, impusă cu armele ungureşti ale regilor Arpadieni.   

Să mai remarcăm că reluarea unor pagini din alte părţi publicate îngroaşă această încropire istoriografică. Textele lui Răzvan Theodorescu, Ioan Aurel Pop, Alexandru Madgearu, Nicolae Dănilă, Daniela Marcu Istrate, Aurel Dragotă şi Irineos Delidimos au fost transferate din alte lucrări. Contabil aceasta înseamnă 40% din întregimea volumului. Iarăşi o greşeală de concepţie: „strânsura” nu a înnobilat cartea, nici nu a făcut-o mai convingătoare. Dimpotrivă a făcut-o mai contradictorie, tăindu-i şi din originalitate.

Între laici, opiniile sunt împărţite între cei care afirmă pur şi simplu că cred în Ierotei de Alba Iulia, fără să aibă niciun fel de argumentări, ci, eventual, doar speculaţii deloc inedite, alţii care citează opinii contrarii şi nu se raliază niciuneia, şi în final cei care o exprimă clar şi foarte argumentat că nu cred în Ierotei de Alba Iulia. Se întâmplă ca şi cu manevrarea lui „Iancu de Hunedoara”: majorităţii nu le pasă, alţii sunt comozi, şi trec peste subiect, ocupându-se de alte subiecte, alţii refuză să aibă vreo gândire proprie, încăpăţânându-se să creadă că dacă alţii mai vechi au spus-o într-un anume fel, este ireverenţios să nu accepţi asta. Cele mai sănătoase opinii vin de la Răzvan Theodorescu şi Alexandru Madgearu (la unison cu decedatul preot Nicolae Dănilă). Primul îşi contrazice direct colegul de Academie, atunci când i se cere opinia despre episcopia lui Ierotei la Alba Iulia (p. 33), dar, paradoxal, mai departe, socoate că episcopul era totuşi la Alba (p. 36). Încurcătura provine din faptul că a fost prea „înconjurat” într-un interviu, fără să aibă şansa ulterioară de a se pune de acord cu sine însuşi. Dar, ce minunată şansă pentru noii exegeţi: „uite, până şi academicianul Răzvan Theodorescu, crede!”

În fapt, singurul care dezvoltă subiectul în toată regula, cu întregul arsenal presupus de un text de istorie reconstituită este cel de-al doilea autor. Este interesant însă câte manevre se fac pentru a-l ocoli, pentru a-i folosi parţial concluziile. Dar, până la urmă, nimeni nu îl combate sistematic, cu acelaşi „arme”. Şi totuşi, paratextual, istoricul Alexandru Madgearu nu este nici măcar ardelean să-l putem bănui de greco-catolicism ori de rude de alt neam, cum fuseseră înainte vreme eparhul (fost greco-catolic) ori Radu R. Heitel (evreu, moldovean). Deci nu un „antiromân” ori „antiortodox” spune alte adevăruri, ci un profesionist al meseriei de istoric, cu foarte bune apropieri la scriitura şi limba izvoarelor. Să cumpănim doar dacă „economistul pasionat de istorie” ori chiar Irineos Delidimos, pot avea păreri echivalente ca valoare. Părerea noastră este că nici pe departe!   

Deşi este absolut limpede că nu avem a aştepta minuni de izvoare scrise noi, arheologiei i se rezervă un rost ambiguu. Să o recunoaştem cu sinceritate că o mare parte dintre încâlcelile şi bâlbâielile de astăzi se datorează prestaţiilor arheologului Radu R. Heitel. El nu ar trebui venerat simplu, ca orice decedat, ci ar trebui pus la colţ din singulare motive istoriografice. Arheologul, în loc să ofere vreo demonstraţie solidă despre succesiunea catedralelor de la Alba Iulia, în baza săpăturilor efectuate direct, a ameţit o istoriografie întreagă, prin datările oscilante ale rotondei, prin socotirea lor ba turn roman refolosit, ba construcţie medievală nouă, inventând o altă catedrală, în faţa celei actuale. Nimeni nu l-a pus la punct tranşant şi punctual. Acum non-combatul istoriografic de atunci se răzbună aspru. Opiniile sale incorecte şi nedemonstrate sunt citate încontinuu ca şi când sunt câştiguri istoriografice sigure. La fel cum se va face şi dacă povestea lui Ierotei la Alba Iulia va ieşi din paginile lucrărilor de istorie şi va deveni prapure religios ori armă naţionalistă. Se trece uşor peste felul solid în care Alexandru Madgearu demonstrează cu arheologia că nu Alba Iulia este pământul de misiune creştină în care trebuie căutat Ierotei. Nu mai este loc de speculaţie de altă natură. Doar arheologia va aduce noi elemente. Dar, în niciun caz, moaşte ale sfântului Ierotei!

Dacă cineva ar folosi un cântar, ar observa de departe că cei care nu cred în „Ierotei de Alba Iulia” sunt mai numeroşi şi cu pagini mai bine construite. Procentual, statistica ar fi şi mai catastrofală, dacă s-ar asocia şi alte opinii, din afara volumului. Dacă am fi fost mai scrupuloşi cu numărătoarea partizanilor de localizare care depăşesc starea de simpli citanţi de bibliografie, ar fi rezultat că am avea o proporţie egală de pro şi contra. Atunci de ce titlul şi introducerea spun că dreptatea este doar a unei jumătăţi? Ce fel de metodologie se cheamă a fi aceasta?  

Judecata cea dreaptă ar fi aceea că opusculul vrea să inducă, dacă nu de-a dreptul, un fals istoric, măcar cimentarea unei simple ipoteze, acoperindu-o prin titlul care sugerează o certitudine. Doar că, aşa cum se indică în această recenzie, anume declaraţii tranşante contrazic acest concept istorico-bisericesc chiar prin părţi din propriul său volum dedicat.

Nodul interpretativ conţine elemente care amestecă câteva date întru-totul nesigure. Deci este o construcţie ce nu se bazează pe nimic temeinic. Să vedem pe scurt care ar fi esenţa problemei:

„Gyula” a fost un principe electiv-ereditar, care avea, probabil un alt nume de purtat, fiind ceva de felul „gyula X” ori „gyula Y”. Absolut nici unul dintre şefii unguri din secolul al X-lea, nu avea ceea ce se repetă la saţietate a fi o „reşedinţă” de adus, pus ori întreţinut vreun ierarh creştin. Nu stăteau în palate, nici în oraşe, ci eventual, pe lângă ruine romane, în iurte. Până târziu, către secolele XIII-XIV, chiar nici regii nu aveau vreo „capitală”. Centrele religioase se dezvoltau independent şi nu se mişcau după principii seminomazi care erau legaţi zdravăn de creşterea animalelor ori incursiuni de pradă.

Cazul lui Ierotei este însă clar numit de izvorul cronicăresc şi consfinţit de teologii greci contemporani: el fusese trimis în misiune, nu să ocupe un scaun anume (vezi şi opiniile preotului Nicolae Dănilă). Teritoriul de activitate nu poate deveni din „Turkia”, Transilvania.

Rotonda de la Alba Iulia este o construcţie improprie pentru un episcop. Orice slujbă de acolo ar fi fost fatal condamnată la ascultarea unui număr de mai puţin de 20 de credincioşi. Ruinele aceleiaşi rotonde sunt astăzi deplin vizibile şi tangibile, desigur doar pentru cei care „îndrăznesc” să păşească într-o catedrală catolică. Îi invităm pe cei care mai doresc scenarii cu rotonde să călătorească scurt, în judeţul învecinat, al Hunedoarei, şi să observe cum ar putea rotonda de la Geoagiu (aflată în picioare, din secolul al XII-lea) deservi exigenţe episcopale. Dacă detaliul nu ajunge, să o mai scriem că datarea rotondei bălgrădene nu se poate asocia cu secolul al X-lea. Pentru că în jurul ei, pe teren, nu există decât morminte păgâne, pentru că ea era o realitate vie, de care catedrala de secol XI-XII (prima dintre cele catolice), a ţinut seama. Că mai a prins-o în picioare (post quem) şi a integrat-o în zidul ei de sud (contemporane) este o chestiune ce nu se poate prelungi pe lungimea a două secole. Aşa se face că până şi datarea sa în secolul al XI-lea este destul de incertă. De aici şi necesitatea de a o încadra tot în secolele XI-XII.

Ea nu a fost nici „turn roman”, cum mai cred unii contributori la volum, pentru că o astfel de construcţie în miezul unui castru roman de legiune ar fi unică şi în afara oricăror practici romane de arhitectură militară.

Singurul lucru insolit pe care cartea îl aduce la lumină este felul în care Răzvan Theodorescu a aflat că rotonda îi fusese dedicată Sfântului Ioan Botezătorul (instructiv de citit, la p. 29). Dacă documentarea celor atât de dispuşi a răstălmăci ar fi mai serioasă, fenomenele de „uimire” presărate prin volum ar fi mai rare şi ar demonstra că trebuie să luăm seama la mesajul concluziilor deja formulate.

Într-o logică elementară, pe care o refuză cei ce fals socotesc că raţiunea nu face parte dintre instrumentele de folos teologic, când deţii două teorii nesigure (un „sfânt” ne convingător şi o „Turkie” de transfer), nu poţi ridica o a treia construcţie, clădită pe cele dinainte, fără ca ea să nu fie „dublu-nesigură”.

Nu putem încheia cu vreo distincţie acordată acestei noi publicaţii. Dimpotrivă, ea trebuie evitată ori arătată ca exemplu negativ de istorie care se manevrează către ţinte deloc productive. În acest caz, se dovedeşte că cel puţin o parte dintre istoricii bisericii îşi doresc o istorie „a lor”, fără să pună preţ real pe ceea ce spun istorii profesionişti laici. Or, şi mai simplu, istoria trebuie redusă la o simplă „coajă” de ambalat ce şi cum ne convine, în maniera cu care comunismul a dat cu bidineaua spoitoare peste întreaga istorie a românilor. Cei din urmă, adică istoricii din afara bisericii, le-au lăsat prea multă libertate de mişcare celor dintâi, fără să le reamintească constant că profesionalismul nu poate fi cenzurat prin interese de altă natură. Rezultatul va evolua în timp: se vor construi istorii paralele, din care cel puţin una dintre părţile implicate se va face de râs. În cazul lui Ieorotei se va râde pe-nfundate în toate vecinătăţile geografice, ajungându-se până la patriarhia ecumenică, iar diplomatic, „episodul” va ajunge sub un preş.   

 

Adrian Andrei Rusu