Viziuni istoriografice romano-catolice și maghiare privitoare la Transilvania

(un fel de recenzie)


 

Nu citesc în limba maghiară. Din acest motiv, tot ce am citit despre disputele istoriografice româno-maghiare mi-a venit dinspre partea românească. Știind cine și cum se comanda istoria, am fost, cel mai des, prudent în a marșa la texte prea grele în invinuiri.

            Ei bine, acum literatura istorică maghiară mi se oferă gata tradusă, în așa fel încât, eu neștiutorul, să pot pricepe direct mesajele ei. Dacă lucru se face, mi se pare că ar fi politicos să dau semn că am recepționat mesajul și, mai apoi, cum fac acum, să pun la bătaie ceva reacții.

Nu-i cunosc pe autorii cărțulicii[1] care s-a destinat „poporului larg” român care trece la vânzare pe la monumente ale cultului romano-catolic ori rețeaua de librării cu patroni maghiari. Poate sunt niște distinși preoți, poate chiar se doresc a fi istorici „generaliști”, capabili să sintetizeze istoria „aproape milenar㔠a diecezei de Alba Iulia (Transilvania). Doar numele traducătorului și corectorului îmi pare ceva mai familiar. Dacă, într-adevăr ar fi aceiași persoană la care mă gândesc, atunci felicit colaborarea cu un membru al cultului mozaic, bun numismat în același timp.

Ca să se înțeleagă ce doresc să urmăresc voi cita des, voi comenta sumar, acolo unde mă pricep.

În prefață se scrie despre „spectacolul lipsit de părtinire”, „depănarea de părți înguste”, despre dispoziția către „obișnuințe curioase, grație cărora suntem înclinați să reținem date ce se leagă de evenimente lipsite de glorie” (p. 7). Alineate cu text la fel de „curios”, care nu este nici metaforic, nici subtil: pur și simplu o frazeologie goală.

Obișnuit să citesc până la sațietate echivalarea dintre poporul român și ortodoxie (eu, greco-catolicul sau eu, baptistul de cel puțin trei generații!), mă consolez văzând c㠄biserica noastr㔠este echivalată cu „poporul nostru”! Bănuiesc doar că ar fi vorba despre biserica catolică și de poporul maghiar. Autorii ar trebui întrebați de care popor ar ține acela care este credincios calvin, unitarian ori evanghelic. De al doilea, al treilea și al patrulea popor maghiar? Declarația tipărită mă lămurește: autorii catolici nu doresc să fie membrii ai bisericii catolice universale, adică de un ecumenism catolic corect, ci doar catolici maghiari. Regret, dar formula este la fel de îngustă și păguboasă ca la echivalarea români-ortodocși! Ba aici este mult mai grav, pentru că statisticile arată cum că poporul maghiar este mai reformat decât catolic. În această optică mult prea modernă sau contemporană, sunt simpatici doar catolicii maghiari.

Prin provincie au călcat „oști de dimensiunea goților, ale gepizilor ...” Aceiași goți, despre care orice manual scrie că erau și vizigoți și ostrogoți, sunt succedați, nu de huni, ci de gepizi (p. 9). Apoi vin hunii și ... iar gepizii! (p. 10). Avarii „de bună seam㔠au avut centrul în Alba Iulia. Unde mai scrie așa-ceva?

După Ștefan I, în cursul secolului al XI-lea, autorii cunosc doi episcopi de Alba Iulia. Unul dintre ei, își scria numele, în mod miraculos, cu „ö”. Mai aflu că din secolul numit, se păstrează o „poartă de sud” la catedrală, pe care eu aș socoti-o „portal”, după o consultare rapidă cu un tratat de istoria artei aș plasa-o cel mai devreme în a doua jumătate a secolului al XII-lea, iar la „inscripția” cu Maiestas Domini, i-aș spune, sută la sută mai corect, „relief sculptat” (p. 11).

Prima biserică de la Alba Iulia o fi fost ea bazilică, dar aș fi dorit un crâmpei de opinie și despre rotonda care se ițește din podelele actualei catedrale, mai precis în colaterala ei sudică. Întregul episcopat de secol XI funcționează, dacă citești bine rândurile, fără vreo catedrală sau vreo biserică parohială sigur datată. Ceea ce este citat ca fiind „construcție bisericeasc㔠străveche, nu prea are bibliografie sau este mai nouă (p. 12). Iar mai departe, faptele Sf. Ladislau sunt amestecate cu cultul aceluiași sfânt, care se oglindește în bisericile de secol XIV-XV date ca exemple.

Aș dori să înțeleg care ar fi diferența dintre „jupanate și comitate” organizate de Ștefan I, pentru că un dicționar etimologic, aflat sigur la îndemâna vreunuia dintre autori, precum a mea, glosatorul, îi lămurește pe curioși c㠄ispansag” este echivalent cu „comitat” și provine dintr-un cuvânt slav.

Printre lucrurile noi, despre care am citit aici prima dată, din care motiv ori mă mir ori sunt foarte prudent a le lua ca atare, ar fi prezența unui vicariar al episcopiei la Tășnad, întemeierea de capitluri la sfârșitul secolului al XI-lea, numărul de 1180 de biserici medievale, din care 885 (!) sunt păstrate (p. 14).

Aș dori să cred că Herina nu poate avea „piloni octogonali” care „se păstrează în șirul de coloane”.

Mănăstirea de la Mureș a lui Alums nu este identificată (p. 14). Nu o fi cumva cea de la Meseș?

Mai citesc, dar nu românește, „că comunitățile” de benedictini s-au „atacat cu armați” (p. 15).

În fieful de la Câlnic al d-lui academician Marius Porumb, autorii au văzut două turnuri de locuit (p. 16). Regret, dar nu a fost loc decât pentru unul singur.

Din lectura unor surse dubioase, se știe că în cetatea Codlea, tătarii au ucis 30.000 de oameni (p. 17).

Naționalismul timpuriu se manifestă între sași și unguri deja în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Iar răii de sași un format o „uniune centrală împotriva Albei Iulii și a regelui maghiar” (p. 18). Cum se poate crede o asemenea gogoașă, din moment ce prepozitura Sibiului era închinată regelui maghiar Ladislau I cel Sfânt? Mai departe, este și mai frumos „Distrugerile tătărești și săsești au decimat în primul rând populația, ceea ce a atins sensibil, firește, forța gospodăriilor ecleziastice”. Cei nenumiți ar putea fi, eventual, doar creștini de altă coloratură. Unguri? Dar de ce nu și secui, pe vremea aceea la fel de pustiiți de tătari și la fel de catolici?

Frumusețea construcției urmează, pentru că românii care s-au instalat în provincie după aceia, trebuie să le cânte imnuri de slavă nu numai tătarilor, dar, iată noutatea, și sașilor care le-au făcut loc pustiindu-i pe alții, vechi și catolici la fel ca ei! Cât este, cu adevărat, simplă prostie ori rea intenție în aceste afirmații?

Ca să încheiem cu românii, care ­– nu mai este lucru nou – au fost coloniști târzii, mai primim nuanța că ar fi fost popor „colonizat în mod planificat” în timpul regelui Ludovic I (p. 18). Logic, anterior, cei aduși, infiltrați ori, poate și chiar băștinași, fuseser㠄neplanificați”.

Mai citim c㠄cisterciții” au fost „răspânditori ai culturii franceze”, aducându-ne la Cârța „goticul clasic din împrejurimile Parisului” (p. 18-19). Sincer, concluzia este atât de insolită pentru mine încât îmi voi aminti la următoarea vizită din Făgăraș, voi închide ochii și „voi vedea Parisul”!

Ioaniții au fost stăpânii cetății de la Feldioara, de lângă Brașov. Nu se știe din ce motiv, dat fiind faptul că ei au trăit în multe locuri din Transilvania, cetatea le-a fost luată și dat㠄cisterciților” (p. 19). Dacă nu am știut unde au fost ridicate cetățile teutonilor, iată că acum ne înzestrăm cu o sigură cetate ioanită!

Dominicanii, deși majoritari italieni și spanioli, au fost preferați de către germani (p. 19). Franciscanii par ceva mai simpatici autorilor, dar au rămas cu mănăstirea ridicată de regele Matia Corvin în Cluj, nemenționată.

O șocantă judecată istorică urmează: „primejdia... (otomană), poate fi considerată o împrejurare favorizantă pentru nobilimea transilvăneană în privința drepturilor ce puteau veni din partea regelui și a bisericii”. Tot ea „s-a lansat ca o „universitate” în tratativele duse cu episcopul” (p. 21). Un mental social elitar, dezvăluit prin ochi catolici!

Registrul dijmelor papale sunt „conscripțiile pe atunci dureroase pentru diecez㔠(p. 22). Din manualul meu școlar de istorie universală medie știu că ele se plăteau în toată Europa catolică. Nimeni nu mi-a explicat vreodată de ce nu s-au instaurat temeinic și în regatul Ungariei. Dacă nu s-au impus, nu a fost vorba, mai curând, de o favoare acordată regatului?

Urmează o încercare de „spălare de păcate” a episcopului Gheorghe Lepes, unul dintre principalii responsabili ai răscoalei de la Bobâlna. Explicațiile „apreciate în mod obiectiv”, printr-o responsabilitate a sa asupra tuturor fortărețelor transilvănene (p. 22), este trasă de păr și într-atât de nouă, încât o suspectez de incorectitudine.

Dacă eu știu ceva despre Unio Trium Nationum, atunci pot să urmăresc paginile pentru a ajunge la apoteoza de la 1486 care „a dat viață unității naționale săsești, care constituie în întreaga Europă prima organizație autonomă națională minoritar㔠(p. 24). Stimați autori, vă invit să mai citiți, doar puțin, înainte de a vă afișa cu asemenea balon. Dacă ați fi apreciat că ar fi vorba despre construcția unor autonomii de stări, conjugată parțial cu teritorii anume, atunci și „maghiarii” de la 1437 ar fi devenit, ceea ce au fost în mod real, adic㠄nobili”. Păstrându-vă concepțiile privind „autonomia națională minoritară”, cea secuiască era mai veche, din moment ce la 1437 secuii erau priviți separat de unguri și se aliau cu ei, alături de sași.

Dacă atât s-a înțeles din viața culturală a centrului episcopal de la Alba Iulia, eu vă pot împărtăși cu sinceritate că citind din cartea universitarului clujean Karol Vekov, aș fi făcut din ea, pentru domniile voastre, un rezumat mai bun.

Mi-a plăcut și neologismul de „academiți” pe care îl oferiți limbii române, atât doar că seamănă prea mult cu numele unei secte.

„Fragment de reconstrucție de pe fresc㔠(p. 27) este cu totul altceva decât înfățișează ilustrația.

Mi-a venit greu să înțeleg ce ar fi „preamărirea atribuită sacramentului” (p. 27). De asemenea, mi s-a părut mirosind a naftalină punerea realizărilor madonelor din Secuime pe seama „sufletului popular secuiesc”. Vestigiile cele „multe” despre care se scrie, se restrâng la potirul Suky, care nu se află la Alba Iulia, ci la Esztergom (vezi http://www.katolikus.hu/hungariae/katal3-ita.html). Măcar un cuvânt se cuvenea informării românilor că ceea ce a mai rămas din tezaurul catedralei de la Alba Iulia a fost transferat la Györ, la începutul secolului al XVII-lea, de către episcopul Dumitru Naprágy.  

Pentru că mă adresez Medievisticii, nu mai continui urmărirea paginilor din volum.

Dacă publicarea pare să fi însoțită de nobila intenție de a informa pe români despre trecutul catolicismului din Transilvania, cred că s-ar fi cuvenit respecta câteva lucruri elementare:

-          a se oferi un text corect literar în limba română;

-          a nu socoti cititorul român foarte prost informat;

-          a pomeni fie și câteva rânduri despre raporturile românilor medievali cu catolicismul;

-          textul istoric ar fi trebuit concordat măcar cu textele generale privitoare la istoria Transilvaniei și Ungariei medievale;

-          interpretările mai judicioase cer ca partizanatul catolic să nu se contamineze cu naționalism simplist și, în acest caz, cuminte;

-          selecția exemplificărilor trebuie revizuită și mult mai corect manevrată.

 

M-aș amuza mult dacă, în sfârșit, după ani de tăceri, și românii ar oferii aceleași tipuri de cărți, noilor lor prieteni de comunitate europeană, maghiarii. Ar fi o compensație sau un mesaj de felul: „hai să ne întrecem care scrie mai anemic pentru celălalt”!

 

Gelu Munteanu


 

[1] József Marton – Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean. O istorie a diecezei în imagini. Traducere din limba maghiară de Ferenc Pap. Corector: Ferenc Pap. Cluj-Napoca, Asociația Culturală Creștină Verbum, 2007.