"Istorie bisericească" şi "Istorie a bisericii"

 


 

Deşi la prima vedere asemănătoare, cele două sintagme enunţate mai sus se adresează la două modalităţi de a face istorie şi, implicit, de a scrie despre trecutul creştinismului sau a uneia dintre confesiunile creştine. Pentru a fi mai explicit, înţeleg prin “Istorie a Bisericii” demersul istoric făcut de către ne-teologi, iar prin “Istorie Bisericească” ceea ce se scrie despre acest subiect de către teologi. Faptul de a cataloga atât de tranşant pe cei care scriu istoria Bisericii sau Bisericească în teologi şi ne-teologi răspunde unor anumite modalităţi de a privi şi înţelege fenomenul istoric.

Farmecul istoriei constă tocmai în multitudinea de interpretări care, bazate fiind pe evenimente şi date considerate universal reale, pot fi aduse pentru a explica faptul istoric. Clasificarea propusă nu exclude nici notele originale (necesare de altfel pentru justificarea profesionalismului istoric), nici pe cele personale. Una dintre probleme reiese din modul în care este percepută istoria Bisericii de către cele două istoriografii. Consider însă că nu este totuna a scrie istorie a Bisericii sau istorie Bisericească deoarece istoricii ne-teologi nu sunt confruntaţi cu o realitate care pentru istoricii de formaţie teologică este insurmontabilă, respectiv prezenţa providenţei divine în istorie. Departe de mine gândul de a prezenta istoria Bisericii drept un obiect de studiu rezervat misticilor sau mistificărilor, ori care foloseşte categorii neaccesibile ne-teologilor. Trebuie însă spus că teologul lucrează în cadrul unei filosofii a istoriei, nedisociindu-se de aceasta. Pentru istoricul teolog istoria are un sens şi o finalitate. Istoricul ne-teolog nu ia în considerare acest lucru de aceea apar în numeroase cazuri confuzii şi neînţelegeri. Istoricul laic este “independent” faţă de structura doctrinară şi de aspectul misionar al istoriei bisericeşti, în timp ce teologul priveşte dincolo de evenimente şi aplică categorii considerate “neştiinţifice”.

Nu trebuie să ne mirăm că istoria Bisericească nu prezintă întotdeauna credibilitate, ea fiind adeseori citată sau amintită ironic, cu un zâmbet în colţul gurii. Există mai multe cauze pentru o astfel de abordare. Voi încerca să le amintesc aici pe cele care au legătură cu demersul ştiinţific. E vorba în primul rând de constatarea unei reticenţe şi din partea celor care scriu istorie Bisericească faţă de noile interpretări propuse de istorici ai Bisericii (de exemplu, problema ierarhiei ortodoxe în spaţiul catolic în secolele XIII-XV sau modul în care ortodocşi şi reformaţi au interacţionat în Transilvania secolelor XV-XVI). Reticenţa ar fi uşor de explicat dacă ar fi justificată cum se cuvine, dar există cazuri când această atitudine este rezultatul unei prejudecăţi. Acest lucru mă duce cu gândul la o tratare a istoriei pe baza unei sintagme de genul: ce s-a scris până acum e bine , iar concluziile respective sunt adevăruri absolute. O astfel de abordare denotă, cel puţin, lipsa unei specializări serioase pe o anumită perioadă istorică. Aceasta constituie o altă problemă a istoricului Bisericesc. Chemat să fie specialist în Istorie Bisericească acesta este pus în faţa unei bibliografii imense care acoperă două milenii de creştinism. Pe scurt: o misiune imposibilă. Astfel, deşi având o anumită specializare, istoricul Bisericesc se vede pus în faţa unei situaţii dificile în care trebuie să facă faţă unei problematici ce depăşeşte cu mult graniţele temporale şi de conţinut ale specializării sale. Prin urmare, va face apel la soluţii istoriografice de multe ori depăşite pentru a răspunde ,,provocărilor” istoricilor Bisericii care au norocul de a se specializa şi de a lucra pe teme mai restrânse. Aşadar, una dintre premisele ca istoria Bisericească să primească o mai mare valoare istoriografică este crearea de specialişti şi printre teologi, în cadrul unor centre de cercetare teologică (de exemplu, specialist în arheologie creştină, artă creştină, teologie medievală, istoriografie Bisericească catolică sau protestantă etc.). Dacă nu, dialogul surzilor va continua cu efecte nefaste, în special pentru Istoria Bisericească.

După cum aminteam şi mai sus, a scrie istorie înseamnă şi a aduce o interpretare personală (cu speranţa nemărturisită că va fi acceptată ca adevăr istoric). Orice pas spre o mai bună înţelegere a faptelor istorice este condiţionat însă de un dialog critic al ideilor şi interpretărilor. Oricât de dragă ne-ar fi o interpretare şi indiferent cât de mult am interiorizat-o critica trebuie acceptată nu ca un atac la persoană ci ca o invitaţie la reflecţie şi reconsiderare. Cât timp critica va determina doar animozităţi inter-personale, orice discuţie academică îşi pierde din valoare nemaifiind dominată de interesul pur ştiinţific, ci de meschinăriile proprii persoanei umane.

Fundalul confesional în care se face istorie Bisericească duce la adoptarea unor poziţii aproape ideologice dar şi selective, de genul: fiecare ia din istorie doar ceea ce îl interesează şi favorizează. Specializarea de care vorbeam înainte ar ajuta la o mai bună contextualizare a faptului istoric şi prin urmare, din nou, la depăşirea unor prejudecăţi. O soluţie ar fi colaborarea între catedrele de Istorie Bisericească a diferitelor facultăţi confesionale, colaborare în care ar trebui incluşi şi istorici ai Bisericii.

În sfârşit, pentru ca Istoria Bisericească să îşi valideze rezultatele ar trebui ca accesul la surse şi bibliografie să fie îmbunătăţit simţitor, ca să nu mai vorbim de specializări în centre cu tradiţie. Acest lucru implică şi un efort de adaptare la metodologia contemporană, precum şi definirea unor direcţii clare de cercetare.

Cristian Daniel

7.05.2005