Trei sfinți Ștefani

 


 

 

În vremurile mele, de viaţă pământeană adică, sfinţii încetaseră demult să umble pe pământ. Numai că, între timp, lucrurile s-au schimbat… Aşa e treaba cu Ştefanii. O să vi-i socotesc îndată.

Cel mai vechi, a fost Cel Lapidat şi Primul Martir al lui Hristos. Nu am nimic de glosat aci !

Al doilea s-a născut cu numele de Vajk şi şi-a binemeritat sfinţirea pentru că, imediat ce-a încolţit a doua mie de ani a creştinilor, i-a tras, cu vorba şi spada, pe toţi ungurii lui în ceata celor mântuibili. Au trecut vreo două veacuri până urmaşii celor convinşi au dovedit că regele lor a fost un sfânt. Dar, spre deosebire de primul Ştefan, cel de-al doilea i-a convins, mai întâi, doar pe papistaşi.

De acum, încep lucrurile de mirare. Simţind ei, românii ardeleni adică, că ceva se va repara pentru memoria lui Ştefan cel Sfânt al II-lea, cam pe vremurile când mă ridicam copil la curtea lu’ tătâne-miu, or început, nici mai mult, nici mai puţin, decât să-l pună pictat între icoanele lor. Un deştept din vremea voastră i-ar zice că asta s-ar numi măcar “premoniţie” ori, mult mai simplu, “pregătirea terenului” la ce avea să se întâmple mai apoi. Căci, Sfântul Ştefan al II-lea se vede mândru şi nestrămutat, pentru oricine nu m-o crede, la Ribiţa, Crişciorul Zarandului, ori Remetea Bihorului şi Chimindia Albei, cu tot ce-i trebuie lui să fie, ba şi cu câte un înscris desluşitor, cu chirilice, alături.

Cucernicia cnezilor valahi o fi avut şi ea un rost atunci când, la mia de ani de la cea mai mare faptă a lui Ştefan (fostul Vajk), o fi convins pe Ortodocşii cei Mari din Patriarhia Constantinopolei, că este sfânt pentru toată lumea. Şi uite aşa, Bartolomeu I, patriarh ecumenic al celei de-a doua Rome îl făcu, pe numitul rege Ştefan, sfânt al ortodocşilor. Nu vă grăbiţi să aflaţi asta de la păstorii cei aproape pe turmă, ai românilor ! Lucrul s-o tăinuit atât de tare, ca şi când nici nu s-o petrecut ori, poate, ca şi cum, ortodocşii de la Constantinopol trebuiau să se închine la alţi sfinţi ortodocşi, decât cei din ocolul carpato-şi-cum-i-o-mai-fi-zicând truditorii de condeie cei noi. Ca să mă credeţi pe cuvânt, păşiţi sfioşi, în chip de turişti neutri, către miezul catedralei celei mari a Strigoniului, unde dovada este scrisă şi în limba Engliterei, iar icoana Sfântului Ştefan regele stă la vedere, cu înscrisuri greceşti, dăruită fiind de patriarhul de care tocmai vă scriam.

Şi uite aşa am ajuns la ultimul Ştefan. Orice v-aş scrie, cum îl cunoscui la vremea mea, nu m-aţi crede. Atât doar că ceata de copii din flori ori cuvântul care scria la Cronică c㠓degrab vărsător de sânge nevinovat” fusese, nu le mai pot dosi careva vreodată. Păcate lumeşti (preacurvie şi omor) am scrie, dar de când trecătoare cu vederea la unul care trebuia să stea la dreapta Tatălui ?

De-aia stau şi mă întreb, cum o fi ajuns Ştefan al lui Bogdan Muşat, sfânt ? Or fi ştiut feţele bisericeşti că există un Ştefan ungur şi o fi vrut să-i facă tiz compensativ, român ? Asta ar fi doar praf în ochii naivilor !

Ştefan Vodă cel Sfânt (al III-lea) s-a născut pentru că erau prea pătate sutanele vlădicilor-păstori şi cum nici o sodă nu le putea scoate, or încercat cu surogat de nimb de sfinţi. Mă întreb cum au crezut cu adevărat că pot prosti o lume, care numai talibană nu e, că ei, mult păcătoşii, pot meşterii sfinţi adevăraţi ?

Învăţătura ar fi că, mai aveţi de urcat o treaptă pentru mântuire; până la sfinţi, nepoţii mei, vă mănâncă făcătorii de sfinţi ! Atunci să credeţi în sfinţenia lui Ştefan Voievodul, care Mare a fost cu adevărat, când urmaşii răposatului Ioan Paul al II-lea vor aşeza, cu slujbe anume, icoana lui în locul unde s-a aşezat Piatra Sfântului Petru. Poate primul pas către recunoaşterea internaţională îl vor face ceangăii catolici ai Moldovei. Între timp, vă rog obţineţi şi icoana patriarhului Bartolomeu I ori a urmaşilor săi.

  Ţepeş Hagiograful

30.04.2005