Să dăm sau să nu dăm importanță literaturii de popularizare?

Cazul unui album dedicat (prin titlu) bisericilor Țării Hațegului

 


    Istoricii nu scriu pentru sine, rezultatele muncii lor ar trebui să ajungă sub diferite forme și la publicul larg. Și tot ajung, deformându-se până la ultima consecință… E un fenomen față de care se pare că nu prea ai ce face. Oameni pasionați, cu pregătiri de toate felurile, se apucă de scris. Citesc, compilează, răstălmăcesc, inventează..., asta e. Printre ei, și „specialiștii”. Așa se face că manualul școlar cu Țeparul „denigrat” a trebuit topit, Ștefan cel „degrab vărsătoriu de sânge nevinovat” și adulat de legionari a fost făcut Sfânt și exemplele notorii pot continua la nesfârșit. Dai doar un motor de căutare pe net, după un subiect mai cunoscut, și te lămurești imediat. Și totuși, nu ar trebui să funcționeze niște limite, iar popularizarea să fie de o anumită calitate?

Ceea ce vom discuta aici este o „form㔠destinată publicului de tot felul și ar trebui să fie consecință a istoriografiei noastre. Mai ales că s-a apelat pentru realizarea lui la un om cu pregătire de specialitate. Este vorba despre Hațeg. Țara bisericilor de piatră. Fotografii Șerban Bonciocat, text Mădălina Mirea, trad. Domnica Macri. Edit. Igloo, București, 2007, 191 p. Ne-a atras de la început atenția titlul său, scopul enunțat, ilustrația bogată și faptul că are ca autor al textelor un „istoric de artă”; de asemenea, faptul că s-a bucurat de o intensă mediatizare în capitala în care se hotărăște soarta monumentelor istorice.

Lansat la 30 ianuarie 2008, ca al treilea exemplar al seriei „Patrimoniu” de la Igloo Media, volumul a fost prezentat ca „un semnal de alarmă asupra necesității restaurării unor monumente religioase de valoare patrimonială incontestabilă”. Evenimentul s-a petrecut la „Peasant’s Club” (Romanian Peasant’s Museum, 3, Kiseleff Highway – cum a scris presa de limbă anglo-saxonă cu rotative pe Dâmbovița), pentru toată lumea mondenă, urmând a fi gestionat la vânzare de spuma librăriilor românești: „Cărturești”, „Noi”, „Humanitas”, „Diverta”. Mai rar s-a văzut o asemenea desfășurare mediatică (salutară, dealtfel) pentru evenimente legate de monumentele istorice – o carte și o expoziție.
Corect și nu degeaba, chiar de la descrierea oferită publicului și bibliotecilor, s-a enunțat că accentul a fost pus pe imagine, și nu pe text. Bine culese și realizate, acestea vorbesc mult de la sine. Dar totuși, în loc să fie lăsate să transmită singure un mesaj, a trebuit să intervină și un text, cel al Mădălinei Mirea („analist - istoric de art㔠– aflăm, de la Institutul Național de Memorie Culturală, București) care să maculeze toată inițiativa. Probabil că și organizarea cuprinsului ar trebui să o imputăm tot autoarei textelor, pentru c㠖 nu-i așa? – teoretic cel puțin, un istoric de artă care lucrează la o instituție ce organizează și arhivează vechea cultură românească ar trebui să știe unde se află și cât se întinde Țara Hațegului, și ar fi trebuit să intervină în conceperea lui.

Cu acest volum, „Țara Hațegului” depășește cele mai largi și mai optimiste limite geografice acceptate până acum. Dacă s-ar merge pe viziunea lui Radu Popa asupra districtului, cu extensia primară a Hațegului până la râul Mureș, tot nu s-ar putea motiva prezența bisericilor din Țara Zarandului (Crișcior, Hălmagiu și Ribița). Dacă s-ar măsura Hațegul cu stânjenul ardelean, nu cu prăjina ilfoveană, atunci ne-am despărți rapid și de Gurasada, Leșnic, Roșcani, Hunedoara. Dar perspectiva foarte generoasă asupra Hațegului, trecută în cu totul alte teritorii, nu cuprinde, din păcate, biserici valoroase istoric și artistic aflate tocmai în zona anunțată. De ce oare o biserică precum cea de la Baru Mare, cu adevărat minunată și aflată în pericol, nu a fost inclusă în acest volum?

Introducerea (sub numele de „Hațeg”) face notă discordantă față de cuprinsul albumului ocupându-se doar de districtul propriu-zis. Nici nu se putea amesteca Zarandul cu Hunedoara și Hațegul. Fiecare frază conține însă erori din cele mai grosolane. „Vreme de două secole, orașul Hațeg a fost reședință a cnejilor români… a renumitei familii Cândea” (p. 8). Nimic mai greșit: un oraș medieval, având acest nume, nu a existat niciodată. Așezarea, care deținea cetate, curte regală și mănăstire franciscană, a fost de la începutul atestărilor documentare un domeniu regal. Abia după mijlocul secolului al XV-lea, Cândeștii s-au înstăpânit la cetate, nu și în târg. Apoi se dă impresia (falsă) că eroarea este corijată la începutul frazei următoare. Aflăm că în cetate, la 1457, erau „principi ardeleni”. În continuare, fără nici o logică, se revine la începutul secolului al XIII-lea, pentru a ni se pune pe tapet una dintre cele mai insolite interpretări ale unei scrisori papale. Se folosește pentru a argumenta c㠄nepăsarea nu s-a născut în zilele noastre”(!). Povestea cu mulți preoți, călugări, egumeni, dar și episcopi prigoniți de către catolici, face parte deja din schema de martirizare a românilor ardeleni pe care însă opiniile de bun simț au nuanțat-o ori au abandonat-o în zilele noastre. Să mai fie ea bună de vândut lumii cititorilor de Humanitas și Cărturești?

Apoi natura informației se schimbă, conținutul i se diluează și se umple de inconsecvențe în exemplificări. La Crișcior se povestește ceva despre Marina, cea care bătea diavolul cu ciocanul. Foarte frumos, dar scena apare și la Densuș. „Ziua cea mare a jupâniței Vișe” și a soțului ei jupan, cum va fi fost ea serbată în altă parte? În mod cu totul inexplicabil, doar la Crișcior a fost pomenită și biserica reformată, foarte târzie, dar tristă ca stare. Deși se spune c㠄turla acestui turn a fost distrusă în totalitate”, pe imaginea alăturată se disting foarte toate bârnele șarpantei și globul din vârful coifului (p. 21).

Pentru autoarea textelor, cu formație de istoric, deținând un job în care se lucrează cu surse istorice, în mod paradoxal, Densușul este un fost templu păgân (p. 22). Iar iconostasul de lemn se datează în secolul al XV-lea. Ca și când ar fi ceva normal să atribui secolului al XV-lea, în istoria artei medievale de la noi, un iconostas de lemn! Ca să fie și mai mare încurcătura, stâlpii interiori ai Densușului, pictați cu Sf. Treime și Bartolomeu cu pielea-n băț ar fi creații ale secolului al XVIII-lea.

Gurasada este rotunjit㠄ca trifoiul”(!) (p. 38) și textul curge în același stil. Dacă cineva nu va pricepe nimic, îl vom ajuta spunându-i că se descriu unele scene ale picturii de secol XVIII. Aprecieri pozitive merită doar sublinierea stării deplorabile a aranjamentelor interioare (vezi, în acest sens, și www.medievistica.ro) fără ca vreun obraz de administrator al monumentului să crape de rușine.

„Cetatea” Hălmagiului (atenție, inexistentă!) ar fi aceeași cu o curte nobiliară dispărută acolo. Apoi aflăm, spre stupoarea generală, că Maria Terezia de Habsburg, împărăteasă a Sfântului Imperiu Romano-German, a fost ctitoră aici. În dreptul Leșnicului ni se oferă ideea personală despre felul în care trebuie să fi funcționat o școală medievală de meșteri zugravi (p. 60).

Despre Nucșoara autoarea nu știe că biserica nu este medievală, iar ancadramentul ușii sale de vest nu este de piatră, ci din lemn (p. 72). Iar limbajul sfătos, voit popular, are probleme să transmită ce este aia „orant㔠sau „filacteră”. La Ostrov, alte erori sau orori: nu există nici un fel de boltă semicilindrică, totul este tăvănit. Aflăm și că pictura provine de la 1365. Am dori cu nesaț să aflăm sursa acestei datări.

Cu perplexitate citim la Peșteana: „Și au mai fost și un mitropolit, Ioan, care … de s-au călugărit, mai apoi la mănăstirea Prislop”. Biserica reformaților „pare a fi ruină de cetate”, care pe vremea lui „Iancu” (= Ioan de Hunedoara), i-a proteguit pe castelani sau enoriași (cine mai este sigur de ceva?) împotriva turcilor (p. 92). Dar, tot în dreptul ei se spune că s-a făcut în secolul al XVI-lea (p. 99). Și atunci unde a avut loc episodul eroic din vremea Hunedoreanului? Cu informație de la baba Rada, se știe că biserica reformată a fost mai întâi a grănicerilor nobili români și luată cu japca de hapsânii reformați!

Legat de întemeierea Prislopului, de către Sf. Nicodim (p. 100), nu ne mai sesizăm la fel. Există o așa bogată literatură de popularizare în acest sens, care nu ține seama de faptul că nu avem nici o dovadă certă despre vreo ctitorire a sa aici, încât putem admite că este molipsitoare. Doar de mirare ar fi că un „analist – istoric de artă”, trecut printr-o facultate, nu-și ia măcar niște precauții minimale față de sursele folosite.

La Ribița s-a pus „din loc în loc lucru nemțesc” (p. 108). Ne vom frământa ceva vreme să pricepem la ce se referă. Acolo, iarăși se vorbește despre bolți care nu au existat.

Pentru biserica din Roșcani cea mai bună informație este trucul legat de afumarea icoanelor refăcute pentru a nu fi recunoscute de pedepsitori (p. 118). Care vor fi fost zbirii cei cumpliți: securiștii, muzeografii veniți la inventarieri, oamenii vlădicului cel blând de la Arad?

Sântămărie Orlea deține „biserică nalt㔠a Cândeștilor, cu „absida dreapt㔠(p. 134). Hotărât, și aici bolta navei (în realitate, tavan!) este menționată, dovadă că a devenit componentă bună de semnalat în general, și fără legătură cu realitatea. Că pictura datează de la 1311 sau că există și scene cu inscripții chirilice, nu s-a considerat important de semnalat.

Sf. Nicolae din Hunedoara „renaște” cu o istorie nou inventată: construită de „Mateiaș” Corvin, sfințită de către vlădica Ioan de Caffa (p. 146). Ce mai contează dacă fusese, de fapt, fratele lui Matia, Ladislau, ce relevanță are că vlădica Ioan era demult plimbat în afara ținuturilor… Sau că are o cercetare arheologică ale căror rezultate indică altă datare?

Biserica – monument de la Streisângeorgiu are o altă istorie învârtită în jurul lui Ioan de Hunedoara, făcut contemporan cu un „cneaz” (rusofonic!) trăitor la începutul secolului al XV-lea (p. 172). Nobilașii de aici sunt aduși în postura strămoșilor lui Izrael: de la ei s-a împărțit țara și s-au prăsit neamurile stăpânitoare. Cândeștii tot de aici se trag (după ce i-am mai văzut „trași” din alte două locuri, din Sântămărie Orlea și de la Colți). Nu au absolut nimic cu Streisângiorgiu, dar în carte s-a găsit cu cale să se spună că descendenții lor, Kendeffy, mai hălăduiesc prin anglofonie. Toată istoria perlei bisericilor hațegane – bisericuța de la Streisângiorgiu – este transformată într-un ghiveci. Ba s-a construit la 1408, ba la 1313, ba și la 1743 s-a tot pictat. Ce și cum? S-a mizat pe faptul că nu are nici un rost pentru privitorul de imagini frumoase?

Deși nu exist㠄pretenții de studiu științific”, puținele alineate ar fi trebuit să conțină măcar niște date istorice corecte, atât cât ne permite istoria noastră plină de lucruri relative. Apare o bibliografie la final, și la prima vedere s-ar putea înțelege că erorile sau colportat de acolo. Nu este acesta adevărul. Niciunul dintre păcatele remarcate de către noi nu se află în titlurile citate. Ca unul dintre cei invocați în lista de la final sunt de-a dreptul revoltat de o asemenea asociere. Drept urmare, trag concluzia simplă că, ignorând deplin literatura istorică, autoarea scoate propriile „povești” pe seama edificiilor de cult. Ceea ce ne face să spunem că textul cărții („făcută cu mult drag”, se zice) nu trebuie citit decât pentru a servi drept contramodel. Acesta ar putea fi un semnal către eventuali cititori: neglijați textele, dacă nu vreți să vă dobândiți o imagine deformată despre Hațeg.

Oricum este foarte nedrept. Asemenea frumuseți de biserici nu se rușinează cu prezentări de asemenea factură. Ansamblurile sau doar unghiurile și detaliile fotografice plâng după texte care să incrimineze starea în care zac monumentele, să arate spre fisuri și goluri din acoperiș, spre kitsch-ul din strane, spre culorile țipătoare aduse direct din piață, dar socotite ornate de enoriașii rămași neinstruiți și lipsiți de bun gust, spre icoanele de hârtie care se prind în cuie bătute în fresce medievale, spre educația găunoasă și insensibilitatea estetică a îmbrăcaților în sutane, spre lipsa de respect pentru un spațiu considerat în genere sacru, spre irosirea de bani pe canale care numai patriotice nu se pot numi. Unde este cu adevărat viața prin care au trecut aceste edificii, adevărate bijuterii de artă, ciudățenii rezultate din coabitări religioase, din drama mutațiilor etnice, ajunse simboluri ale discursului naționalist sforăitor, dar cu siguranță (nerecunoscute încă) jaloane ale unei microistorii de restaurarea monumentelor din România?

Bruno Andreșoiu (autorul Prefeței), coordonatorul proiectului și principalul vinovat pentru calitatea produsului, pare că are dreptate când regretă că nu i-a dat volumului titlul „Povești cu biserici de piatră din Țara Hațegului”. Numai că, toate poveștile sunt total nerecomandabile.

Dacă Igloo Media dorește să persevereze în publicarea unei serii de albume despre patrimoniul României, am dori să-i recomandăm să nu mai mizeze pe colaboratori care nu sunt capabili să citească bibliografia ori nu reușesc să-i înțeleagă și să-i respecte informațiile, stârnind ilaritate și stupoare, ba chiar jignind cititorii avizați, printre care unii sunt chiar cei care te așteaptă să-ți deschidă ușa bisericii.

Literatura de popularizare pe care Igloo Media dorește să o propună cititorilor trebuie să aibă și ea niște exigențe, în primul rând să arate cu adevărat respect obiectivelor, nu doar să-și asume formal acest lucru, doar la nivel de discurs bun pentru comunicate de presă. Iar respectul față de monumentele tratate se arată și prin respectul față de cititorul, vizitatorul și, nu în ultimul rând, cercetătorul lor. Țara Hațegului este una dintre cele mai cercetate microzone ale României, și atunci, tu istoric de artă fiind, cum poți să faci abstracție de date istorice care se învață în manualele din gimnaziu, de terminologie elementară în cursurile facultății (care trebuia oricum să se afle deja în vocabularul activ) și de munca întinsă pe decenii, publicată și disponibilă în rafturi de biblioteci și anticariate, a unor istorici care te-au precedat?

 

Adrian Andrei Rusu