Heredibus

Rar mi-a fost dat să contemplu o mai mare ciudăţenie publicistică[1].

De la pagina de gardă am primit prima măciucă. Venea din următorul subtitlu: „Anuarul sesiunii de comunicări ştiinţifice al cetăţii Oradea”. Deci, cu şi prin acest volum o sesiune are un „anuar”!

Fără să pot pricepe decât că Primăria Oradea a dat banii, iar nu pot să-mi revin din derută când citesc că a fost nevoie de un director în fruntea Colegiului redacţional.

Merg mai departe şi descopăr o a doua pagină de gardă, care copiază în alb-negru coperta exterioară. Dacă nu ar fi o simplă prostie, ar putea trece drept „inovaţie”.

În interior, tehnoredactarea (zisă „machetare”) a fost mereu în degringoladă. Fonturi peste fonturi, dimensiuni de fonturi diferite de la un articol la altul, pauze parazitare, text la un rând, urmat de texte la două rânduri, pe alocuri „la centru”, nu „stânga-dreapta”, aliniate adunate sau distanţate, spaţii de tabulare, fără spaţii de tabulare, notele de subsol cu numărătoarea continuată de la un articol la altul, bibliografie finală cum a dat Blajul, rezumate, fără rezumate, ilustraţia la fel, într-o gamă de salată bulgărească, la final un grup de file albe, ca pentru un book-notes. După un asemenea „regal tipografic”, oricine are dreptul să jure că a dat peste un rebut monstruos.

Ajung la conţinut. Constat mai întâi dublarea mai multor autori. Redactorii nu ştiu că o astfel de practică, într-un singur număr de revistă, demonstrează că: 1. nu ai cu ce ori cine compune sumarul; 2. autorii dublaţi nu găsesc alt loc de publicare a paginilor lor.

Integritatea interiorul mă preocupă mai puţin. Nici nu voi ambiţiona să-l comentez tot. Unde nu se pricepe, nimeni nu poate pretinde să se lase ascultat.

Mi-a reţinut ceva mai mult atenţia primul material, despre „cazuistica” Registrului de la Oradea. Iarăşi, prima impresie, este viciată de ilustraţia asociată. Dintre cele 17 ilustraţii, cel mai mic număr este potrivit subiectului. În rest, fără lectură, s-ar putea insinua că la Oradea a fost un fel de pol al torturii. Ilustratorul a fost într-atât de obsedat de ceea ce i se poate face unui corp uman, încât a supralicitat. „Execuţia” (nu tortura! p. 20, 23, 42, 49) şi „catalogul rănilor de luptă care pot fi vindecate” (nu tortura! p. 10) s-au făcut bune de lipit alături (citez la întâmplare) de „sătenii din Kenesi [care] au deschis proces împotriva celor din satul Pelenka”.

Cu o seninătate de inocent (în general, şi într-ale subiectului, în particular) sunt atacate cazurile de judecată. Pare că nimeni nu a mai făcut-o anterior. Ori nu se ştie nimic despre studiile speciale dedicate Registrului de la Oradea ori, deliberat, toate au fost ignorate. Dar, până şi sursa după care a pornit articolul este lăsat criptată şi fără datele bibliografice de identificare („DIR”, la p. 7, nota 9, că doar nu este „DEX”-ul; după care totul a devenit „ibidem”). Se uită repede că există un titlu („practica ordalică”) care pretinde un subiect pe măsură, şi se tot dă înainte cu procesele. Apropierea de terminologia şi practicile juridice contemporane sunt forţate încontinuu (ex. „excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei de fond”, p. 18, „angajată răspunderea civilă delictuală sau contractuală a subiectelor”, p. 27). Cred că nu s-a priceput ceea ce a însemnat „dreptul de patronat” (p. 12) (asupra bisericii, nu asupra oricărui pământ!), dreptul femeilor în justiţia maghiară medievală (p. 14-15), problematica stăpânirii pământului („au pământ cam de trei pluguri” ceea ce dovedea faptul că sunt băştinaşi, veneticilor nepermiţându-li-se să deţină proprietăţi”, p. 23), se confundă iobăgia cu servajul (p. 25), dar se compătimeşte un „amărât de iobag” (p. 26, în condiţiile în care „iobagii” arpadieni sunt o stare mijlocie sau chiar sus-pusă), identificările geografice sunt, cel mai des, nerezolvate sau, uneori, greşite („Bursud”, nu e „Bö”, p. 30, ci „Borsod” – cetate şi comitat). Nici un „judecător profesionist, specializat în materie penală” (p. 37), nu există în Evul Mediu clasic, chiar dacă ar putea fi suspectat bilotul de aşa-ceva. Pentru că, separaţia justiţiei de administraţie sau politică este rodul strădaniilor vremurilor precapitaliste (epoca premodernă şi modernă). Oare „carne din belşug” (p. 39), nu este „corp delict” pentru tăiere de animale furate? Dacă femeile „se ard” cu fierul roşu, numaidecât gândul trebuie să zboare la arderea pe rug (p. 48 şi următoarele)!

Autorii ştiu că „ucrainienii” erau în Muncaci la începutul secolului al XIII-lea (p. 5 – sunt buni de medaliat de naţionaliştii actuali), „profesori” sunt doar Pascu şi Hanga, restul (Gh. Firoiu, A. Bejan etc.) simplii „tălpaşi” de rând (p. 6), există „arhi-episcopi” (p. 7), era „Capitlul catolic” (o fi şi vreunul „ortodox”?), neamul „Chenad” (p. 8), „Clemente” Borşa aparţine unei familii nobiliare româneşti (p. 9), regele este „monarh apostolic al Bisericii Catolice” (p. 15), apare un „bunic vitreg” (p. 16), „Sfânt Protomartie” (p. 18), „ordalia prescurei” (p. 19), „vice-comite” (p. 20), apoi „segregarea pe clase” (p. 21 – nu au auzit oare despre „stări”? numai lecturile marxiste i-au călăuzit?), „instituţia statului persoanei” (p. 21) „dregătorii cetăţii”, în loc de „iobagii cetăţii” (p. 21), „cetatea Cornust” (p. 22 – unde o fi?), „aşa-dar” (p. 28), „abatele de la Curu” (p. 29, de ce le-a plăcut să redea astfel, când textul scria „Kurumonostora”?), „crainicul principal” (p. 31, de fapt, „mai marele crainicilor”, „şeful” lor), „relaţia de cuzalitate” (p. 39), „oamenii cetăţii” adică soldaţi” (p. 46), „expulzare din sat”, „omor conjugal”, „au preferat compoziţia, împăcându-se” (p. 47), „cât pe aici” (p. 48).

Mai departe, se reia, se pare a treia oară (sunt notele 306 şi 307, 308 şi 309, 311-312, aşezate riguros una lângă cealaltă, într-o manieră în care nu am văzut niciodată, dovedind că nu se cunoaşte regula de a cumula trimiterile) informaţia despre o farmacie a cetăţii, de la 1598.

Este foarte dens, dar scurt, materialul despre refacerea cetăţii Oradea în primul secol de stăpânire habsburgică. Mi se pare imposibil: doar atât? Sigur mai trebuie căutat. Sunt şi aici lucruri mici de corijat („cazarme”, „Von”, „cartierul ofiţerilor” – p. 65).

Nostimă este justificarea: „ideea realizării acestui muzeu [al supliciului] a venit firesc pe fondul deosebitei zestre culturale de care se bucură oraşul Oradea” (p. 90). Ea, ideea adică, se remarcă chiar prin „genialitatea sa” (p. 91), mai ales că exponatele „toate vor putea fi „simţite” şi „încercate” pe propria piele” (p. 92). Dacă orădenii îşi pot face un titlu de mândrie în a avea sau reface tradiţii de torţionari…

Grafia şi formele literare particulare nu sunt terminate („al-XX-lea” etc. p. 73, „firul, cuprul”, p. 117, „cetate ţărănească fortificată”, p. 166, „galeria de straje”, p. 170). Complet aliterare sunt paginile semnate de către cadre didactice universitare de la Facultatea locală de arhitectură (unul nu este cumva chiar membru în Colegiul de redacţie?). Ca să facă şi mai accesibil textul englez cu multe liniuţe, s-a asezonat şi cu un „abstract” de caricatură.

Şi textul meu are nevoie de un final; o încheiere, o concluzie, ceva… Nu pot scrie decât că ceea ce am avut în mână este greu de banii irosiţi şi mult jenant pentru cei care şi-au închipuit că vor clădi prin el vreun act de cultură sau de utilitate istoriografică. Indiferent de ce urmări administrative vor fi după vol. I-II, va fi problematic pentru orice redactor să convingă vreun colaborator cunoscător de reguli elementare de publicare, să-şi lege numele de o continuare. Poate doar fără „creatorii” acestui op, poate luând totul de la capăt…

Solomon Ţiglaru