Heredibus


    

Rar mi-a fost dat să contemplu o mai mare ciudățenie publicistică[1].

De la pagina de gardă am primit prima măciucă. Venea din următorul subtitlu: „Anuarul sesiunii de comunicări științifice al cetății Oradea”. Deci, cu și prin acest volum o sesiune are un „anuar”!

Fără să pot pricepe decât că Primăria Oradea a dat banii, iar nu pot să-mi revin din derută când citesc că a fost nevoie de un director în fruntea Colegiului redacțional.

Merg mai departe și descopăr o a doua pagină de gardă, care copiază în alb-negru coperta exterioară. Dacă nu ar fi o simplă prostie, ar putea trece drept „inovație”.

În interior, tehnoredactarea (zis㠄machetare”) a fost mereu în degringoladă. Fonturi peste fonturi, dimensiuni de fonturi diferite de la un articol la altul, pauze parazitare, text la un rând, urmat de texte la două rânduri, pe alocuri „la centru”, nu „stânga-dreapta”, aliniate adunate sau distanțate, spații de tabulare, fără spații de tabulare, notele de subsol cu numărătoarea continuată de la un articol la altul, bibliografie finală cum a dat Blajul, rezumate, fără rezumate, ilustrația la fel, într-o gamă de salată bulgărească, la final un grup de file albe, ca pentru un book-notes. După un asemenea „regal tipografic”, oricine are dreptul să jure că a dat peste un rebut monstruos.

Ajung la conținut. Constat mai întâi dublarea mai multor autori. Redactorii nu știu că o astfel de practică, într-un singur număr de revistă, demonstrează că: 1. nu ai cu ce ori cine compune sumarul; 2. autorii dublați nu găsesc alt loc de publicare a paginilor lor.

Integritatea interiorul mă preocupă mai puțin. Nici nu voi ambiționa să-l comentez tot. Unde nu se pricepe, nimeni nu poate pretinde să se lase ascultat.

Mi-a reținut ceva mai mult atenția primul material, despre „cazuistica” Registrului de la Oradea. Iarăși, prima impresie, este viciată de ilustrația asociată. Dintre cele 17 ilustrații, cel mai mic număr este potrivit subiectului. În rest, fără lectură, s-ar putea insinua că la Oradea a fost un fel de pol al torturii. Ilustratorul a fost într-atât de obsedat de ceea ce i se poate face unui corp uman, încât a supralicitat. „Execuția” (nu tortura! p. 20, 23, 42, 49) și „catalogul rănilor de luptă care pot fi vindecate” (nu tortura! p. 10) s-au făcut bune de lipit alături (citez la întâmplare) de „sătenii din Kenesi [care] au deschis proces împotriva celor din satul Pelenka”.

Cu o seninătate de inocent (în general, și într-ale subiectului, în particular) sunt atacate cazurile de judecată. Pare că nimeni nu a mai făcut-o anterior. Ori nu se știe nimic despre studiile speciale dedicate Registrului de la Oradea ori, deliberat, toate au fost ignorate. Dar, până și sursa după care a pornit articolul este lăsat criptată și fără datele bibliografice de identificare („DIR”, la p. 7, nota 9, că doar nu este „DEX”-ul; după care totul a devenit „ibidem”). Se uită repede că există un titlu („practica ordalică”) care pretinde un subiect pe măsură, și se tot dă înainte cu procesele. Apropierea de terminologia și practicile juridice contemporane sunt forțate încontinuu (ex. „excepția de necompetență teritorială a instanței de fond”, p. 18, „angajată răspunderea civilă delictuală sau contractuală a subiectelor”, p. 27). Cred că nu s-a priceput ceea ce a însemnat „dreptul de patronat” (p. 12) (asupra bisericii, nu asupra oricărui pământ!), dreptul femeilor în justiția maghiară medievală (p. 14-15), problematica stăpânirii pământului („au pământ cam de trei pluguri” ceea ce dovedea faptul că sunt băștinași, veneticilor nepermițându-li-se să dețină proprietăți”, p. 23), se confundă iobăgia cu servajul (p. 25), dar se compătimește un „amărât de iobag” (p. 26, în condițiile în care „iobagii” arpadieni sunt o stare mijlocie sau chiar sus-pusă), identificările geografice sunt, cel mai des, nerezolvate sau, uneori, greșite („Bursud”, nu e „Bö”, p. 30, ci „Borsod” – cetate și comitat). Nici un „judecător profesionist, specializat în materie penal㔠(p. 37), nu există în Evul Mediu clasic, chiar dacă ar putea fi suspectat bilotul de așa-ceva. Pentru că, separația justiției de administrație sau politică este rodul strădaniilor vremurilor precapitaliste (epoca premodernă și modernă). Oare „carne din belșug” (p. 39), nu este „corp delict” pentru tăiere de animale furate? Dacă femeile „se ard” cu fierul roșu, numaidecât gândul trebuie să zboare la arderea pe rug (p. 48 și următoarele)!

Autorii știu c㠄ucrainienii” erau în Muncaci la începutul secolului al XIII-lea (p. 5 – sunt buni de medaliat de naționaliștii actuali), „profesori” sunt doar Pascu și Hanga, restul (Gh. Firoiu, A. Bejan etc.) simplii „tălpași” de rând (p. 6), exist㠄arhi-episcopi” (p. 7), era „Capitlul catolic” (o fi și vreunul „ortodox”?), neamul „Chenad” (p. 8), „Clemente” Borșa aparține unei familii nobiliare românești (p. 9), regele este „monarh apostolic al Bisericii Catolice” (p. 15), apare un „bunic vitreg” (p. 16), „Sfânt Protomartie” (p. 18), „ordalia prescurei” (p. 19), „vice-comite” (p. 20), apoi „segregarea pe clase” (p. 21 – nu au auzit oare despre „stări”? numai lecturile marxiste i-au călăuzit?), „instituția statului persoanei” (p. 21) „dregătorii cetății”, în loc de „iobagii cetății” (p. 21), „cetatea Cornust” (p. 22 – unde o fi?), „așa-dar” (p. 28), „abatele de la Curu” (p. 29, de ce le-a plăcut să redea astfel, când textul scria „Kurumonostora”?), „crainicul principal” (p. 31, de fapt, „mai marele crainicilor”, „șeful” lor), „relația de cuzalitate” (p. 39), „oamenii cetății” adică soldați” (p. 46), „expulzare din sat”, „omor conjugal”, „au preferat compoziția, împăcându-se” (p. 47), „cât pe aici” (p. 48).

Mai departe, se reia, se pare a treia oară (sunt notele 306 și 307, 308 și 309, 311-312, așezate riguros una lângă cealaltă, într-o manieră în care nu am văzut niciodată, dovedind că nu se cunoaște regula de a cumula trimiterile) informația despre o farmacie a cetății, de la 1598.

Este foarte dens, dar scurt, materialul despre refacerea cetății Oradea în primul secol de stăpânire habsburgică. Mi se pare imposibil: doar atât? Sigur mai trebuie căutat. Sunt și aici lucruri mici de corijat („cazarme”, „Von”, „cartierul ofițerilor” – p. 65).

Nostimă este justificarea: „ideea realizării acestui muzeu [al supliciului] a venit firesc pe fondul deosebitei zestre culturale de care se bucură orașul Oradea” (p. 90). Ea, ideea adică, se remarcă chiar prin „genialitatea sa” (p. 91), mai ales că exponatele „toate vor putea fi „simțite” și „încercate” pe propria piele” (p. 92). Dacă orădenii își pot face un titlu de mândrie în a avea sau reface tradiții de torționari…

Grafia și formele literare particulare nu sunt terminate („al-XX-lea” etc. p. 73, „firul, cuprul”, p. 117, „cetate țărănească fortificată”, p. 166, „galeria de straje”, p. 170). Complet aliterare sunt paginile semnate de către cadre didactice universitare de la Facultatea locală de arhitectură (unul nu este cumva chiar membru în Colegiul de redacție?). Ca să facă și mai accesibil textul englez cu multe liniuțe, s-a asezonat și cu un „abstract” de caricatură.

Și textul meu are nevoie de un final; o încheiere, o concluzie, ceva… Nu pot scrie decât că ceea ce am avut în mână este greu de banii irosiți și mult jenant pentru cei care și-au închipuit că vor clădi prin el vreun act de cultură sau de utilitate istoriografică. Indiferent de ce urmări administrative vor fi după vol. I-II, va fi problematic pentru orice redactor să convingă vreun colaborator cunoscător de reguli elementare de publicare, să-și lege numele de o continuare. Poate doar făr㠄creatorii” acestui op, poate luând totul de la capăt…

 

Solomon Țiglaru


 

[1] Anuarul Heredibus. Oradea. I-II, 2005/2006, 234 p.