Portretul filologului medievist român


 

       Îmi asum dintru bun început caracterul tineresc, dacă nu chiar juvenil, al textului de față: peste ani mă voi scuza admirându-mă în oglindă îmbrăcat în prețiozitățile acestui prim alineat. Cei pe care îi critic aici sunt tineri, din generația mea sau puțin mai vârstnici, și se vor admira la rându-le, peste ani, în oglinda altor cuvinte. Pe de altă parte eu dezbat probabil o problemă inutilă, la fel ca în cazul altor două demersuri, pentru care am primit numai reacții laudative ori aprobatoare. Ceea ce înseamnă că nu am primit nimic, atât timp cât nimeni nu a nuanțat sau criticat demersul meu. Dacă și de această a treia dată primesc aceleași laude și dări pozitive din cap, un al patrulea demers este inutil. Prefer să-l trag singur, în culise.

Înainte de toate, să circumscriu subiectul: mă voi ocupa cu prisosință de „filolog”, iubitorul de vorbărie, în ipostaza sa izolată de medievist. Filologul lucrează cu texte, iar acei filologi care lucrează cu limbile străine lucrează cu texte străine. Eu însumi sunt cică filolog, așa că ar trebui să știu destul de bine cu cine am de a face. Și mă ocup cu texte scrise în limbi străine. Mă consider așadar unul dintre cei pe care îi critic, numai că în acest text încerc să nuanțez diferențele dintre „noi” și „ei”. Iată așadar care ar fi hiba. Filologi medieviști sunt în multe specializări: cei mai mulți în catedre de franceză, încă câțiva la spaniolă, italiană, engleză, ba unii la latină și alții la română. Ce îi unește pe acești oameni? Pasiunea pentru Evul Mediu, dar sub care formă se manifestă ea? Am întrebat, spre propriul amuzament, pe câțiva dintre acești filologi, din generațiile mai tinere, dacă știu când au venit tătarii. Sau cine a fost bunicul lui Ștefan cel Mare. Sau ce părere au despre scandalul iscat de cartea de anul trecut a lui Djuvara. Răspunsurile primite au variat de la „nu știu / nu mă intereseaz㔠până la greșeli grave de logică și cultură. Evident, ce rost poate să aibă pentru un medievist care citește Cidul sau Tristan-ul lui Béroul masacrul din Europa de est a anilor 1241-1242? Ce contează că faptele respective riscă să aibă ecouri în texte literare occidentale de secol XIII-XIV, pe care ar fi tentați să le interpreteze numai în funcție de cele două titluri deja amintite? Oamenii își văd liniștiți de treabă, citesc, analizează, scriu și publică, preocupându-se de bucățica lor. Dar care e bucățica lor? Literatura, în care manevrează concepte și teorii de împrumut, căci nu există o școală de filologie medievală românească capabilă să producă direcții de cercetare. Fiecare dintre acești filologi se lipesc care pe unde prind de niște teorii occidentale, câte ajung în țară prin cărți sporadic cumpărate sau împrumutate, și scriu ce înțeleg. Dar cum în țară nu ajunge mare lucru, demersul lor este asemănător unui telefon fără fir. Când își trimit lucrările în Occident, cei mai mulți stârnesc compasiune, un râs homeric sau întăresc dezgustul deja format pentru „fratele sărman de la răsărit”...

Aceștia sunt însă filologii care cunosc măcar stadiile vechi ale limbilor cu care lucrează. Numele câtorva dintre ei circulă în Occident sub stereotipul: „trăiesc unii prin părțile rușilor, aproape de barbarii din pustie, care vorbesc o limbă asemănătoare cu a noastră”. Mai există însă o categorie, cea a medievistului filolog declarat dar nepatalamat, vizionarul amator de frumuseți infantile. Cei mai mulți dintre aceștia, la care se adaugă o mare parte a generației tinere de medieviști patalamați, sunt admiratori ai Evului Mediu prin prisma încrucișărilor de motive literare între feți-frumoși și ilene-cosânzene. Care va să zică, avem de a face cu oameni care scriu poezii și proze (sunt ei înșiși creatori de frumos), aplicând „frumosului” medieval categoriile lor estetice. Unii dintre acești medieviști sunt rafinați. Ei totodată deplâng jalea lui Tristan în codru, departe de iubita-i Izoldă, și se revoltă la ticăloșiile lui Ganelon, marele... „félon”. Pe urmă iau teorii din Bahtin, din Propp, din Lukács și le îmbârligă care cum găsește de cuviință, doar doar va să scoată o nouă estetică a corpusului de texte cu care lucrează. Astă vară am fost contactat de un asemenea amator de Ev Mediu, deși nu am înțeles cu ce scop precis, poate pentru că mă aventurasem mai demult în traducerea unor texte și amatorul în cauză voia să le traducă și el. Când am intrat în rafinamente bibliografice, când i-am explicat motivul renunțării mele și când încercam a-i atrage atenția că pe oricare mal al Dâmboviței ne-am afla o carte publicată trebuie să ofere publicului un volum coerent de informații, am înțeles repede că interlocutorul meu nu avea nevoie de o traducere cu note explicative și de un studiu introductiv adus la zi. Ideea era: luăm un text, de preferință deja tradus în franceză contemporană, tragem o proză românească după el și gata, l-am publicat!

Cât de folositoare mă socot că sunt aceste „experimente” literare „medievale” am însumat îndeajuns. Acum să vedem cât de folositoare ar putea fi alte experimente. Acum un an, când conversam la o cafeluță cu un medievist filolog, ascultând critici și disperări legate de „teme de cercetare”, am zis într-o doară: „De ce nu faceți o ediție serioasă, cu traducere, după cronicile franțuzești ale Cruciadei a IV-a, că tot nu avem unele aduse la zi și chiar sunt necesare?” „Aaaa, nu ne pricepem, nu e nimeni care să se priceapă. Asta e treabă de istoric!” „Păi bine, dar nu e numai treabă de istoric, e și treabă de filolog, cu manuscrise!” „Da, dar știi că pe la noi lumea nu umblă cu manuscrise!” Stând și gândindu-mă ulterior cât de mult depind editarea unui manuscris și traducerile dintr-o limbă veche de specializarea unui istoric, am ajuns la aceeași concluzie pe care o știam dinainte. Pentru un istoric a învăța franceză veche, a învăța diferențele dialectale, a parcurge indici lexicali, este un chin nespus. De ce? Pentru că toate astea îi mănâncă timpul și istoricul, oricât de mult și-ar dori, nu poate fi decât un filolog superficial. Scopul lui nu e editarea textului, ci utilizarea lui ca materie primă pentru istoriografie. Evident că o echipă care s-ar ocupa de așa ceva ar avea nevoie și de destui istorici, care să producă notele explicative și comentariul aferent, dar asta implică colaborare și interdisciplinaritate (obsesie contemporană, nu? condiție sine qua non a unui grant!). Cât de complicat poate fi să aduni o echipă de 15 oameni pe un text, să spunem cel al lui Robert de Clari, care se găsește într-un singur manuscris, la biblioteca de la Copenhaga, numărul 487? Cât de complicat poate să fie pentru un filolog să stăpânească particularitățile dialectului picard? Deloc complicat, atâta vreme cât zi de zi are de a face cu tot felul de probleme de gramatică ! Motivul este însă unul diferit. Dacă ar trebui să studieze textul lui Robert de Clari, filologul medievist român nu ar mai putea pleca cu bursă să afle cât de șatenă era blonda cosânzeană a lui Tristan. Ar trebui să se ducă la Paris, să ceară un microfilm și să se uite la el pe îndelete vreo 3 săptămâni, notând cu atenție toate detaliile și comparându-le în permanență cu edițiile vechi ale cronicii lui de Clari. Ar trebui să renunțe la Bahtin și la Propp, la îmbârligăturile favorite, și să facă muncă de... filolog. Stau atunci și mă întreb: este filologul medievist român un filolog? În măsura în care filologia înseamnă numai studiul literaturii da; altminteri, nu. Este filologul român medievist un medievist? Cică da, căci se ocupă cu texte medievale. Dar este filologul român medievist un român? Nu prea. El este mai mult un francez, un italian, un englez sau un spaniol.

Lăsând acestea la o parte, de ce să mă mir, când există și cazuri în care filologul medievist român poate să fie român, dar nu poate fi medievist!? Nu există oare pe site-ul Universității București, în rubrica Facultății de Litere, o pagină de „literatură română medievală”? Sunt oameni care publică adevărate antologii de poezie medievală... românească! Curat românesc, coane Fănică! Cât de curat medieval, asta rămâne de discutat, căci sânețele haiducilor nu-mi aduc aminte de vreun Ev Mediu motivat. Canonul a rămas la fel de marxist, întocmai ca-n vremurile geniului din Carpați!

Pe urmă, sunt convins că puțină lume din Ardeal sau din Moldova, ori din Banat, știe că la București se face centru de studii medievale. Adică s-a făcut. Există. Se cheamă CIXII. L-au făcut cei de la catedra de franceză și demersul este perfect onorabil, numai că stau ei între ei. Nu știați, nu? Nici n-aveți cum, pentru că centrul nu are nici măcar o pagină de internet valabilă, din care să afli cine face parte din el și cine nu...

Aflu tot recent că se plănuiește organizarea unui master de studii medievale, interdisciplinar, după modelul celui de la Poitiers, și mă întreb cu stupoare cine va acoperi minunatele și diversele domenii de studiu necesare. Nu e bai, cică vor fi și istorici! Asta e bine, căci cineva se va pricepe până la urmă la studii medievale pe bune; catedra de istorie a Universității București are destui oameni capabili și poate va fi corupt și vreun arheolog. Dar istorici de artă vor fi? Cine? Care? Nu se știe! Alte domenii, altcineva?

Ceea ce nu înțeleg filologii este că rolul lor este complet periferic și inutil. Îmi pare rău că trebuie să mă exprim astfel, dar ei nu aduc nici un folos cercetărilor din țară, iar pentru cele din Occident, unde lumea bună a filologiei medievale se învârte în ograda proprie, dezbate și discută, ei nu nu produc nimic. Nu am întâlnit citări în notele de subsol ale unor cărți de filologie publicate la Paris, Oxford și Baden-Baden către titluri publicate la București, Iași sau Cluj! Nu se uită nimeni la ele. Medievistul filolog român este o specie tolerată, ca un fel de rudă de la țară, așa, mai prostălău, care vine din când în când în vizită și îl culci pe canapea (burse ocazionale), pe care îl chemi la un parastas unde vin oricum și rudele mai sărace din același oraș cu tine (congrese de importanță minoră), care îți aduce uneori produse tradiționale (publicațiile lui) pe care nu le mănânci pentru că au un miros suspect și oricum ai frigiderul plin cu fantezii culinare, și a cărui existență o ascunzi când te întâlnești cu persoane oficioase. În afară de românii fugiți în Vest la studii și rămași acolo, nu am văzut să fie apreciați alții. Și aceia sunt oricum apreciați drept imigranți perfect naturalizați, nu ca reprezentanți ai școlii de medievistică românești.

Într-un fel, dat fiind acest scurt parcurs al spectrului filologiei medievale românești îmi dau seama de ce sunt nevoit să dialoghez constant, atunci când intru în medievistica românească, numai cu istorici, cu arheologi și cu istorici de artă. În aceste domenii există măcar școli de medievistică românești și oamenii fac măcar lucruri folositoare. Dar cum s-ar putea transforma filologia medievală românească într-o disciplină utilă? Care sunt soluțiile? Să ne unim cu alți medieviști, din alte domenii, să bem Milcovuri nesecate fiecare din domeniul celuilalt? Mira-m-aș să folosească la ceva! Poate mai degrabă ne-am respecializa frumos, fără a uita că întâi înveți ce e un text medieval și apoi te apuci să îl interpretezi. Iar după aceea, după aceea vom găsi și teme pe seama cărora să colaborăm.

 Acest text a fost citit între timp și de un filolog medievist român. Tânăr, ca și mine. Și mi s-a imputat că sunt foarte rău, mânios, o persoană de nesuportat, care dă exemple ironice fără a se face înțeles până la capăt. Discuția a durat o oră. La sfârșit am obținut aprobarea tacită a celuilalt asupra punctelor argumentației, dar o critică nu a ideilor, despre care mi s-a spus că nu au autoritate, ci a stilului și a egomaniei proprii. Date fiind acestea, se cuvine să rezum și să reformulez argumentația în câteva fraze finale, într-un stil sec. Iată ce imput filologiei medievale românești: lipsa de contact cu manuscrisul, lipsa unei bune pregătiri lingvistice, și spunând asta mă refer la limbile vechi, în stadiul lor vernacular, și un salt cu capul înainte către critica literară, folosind concepte împrumutate din întreaga istorie a literaturii, dar ignorând tradiția proprie disciplinei în care activează. Critica mea nu vizează, cum spuneam, acei cercetători ale căror nume le număr pe degetele unei mâini. Ea îi vizează pe grămăticii avizi de medievalitate, dar goi de știință.

 

Vladimir Agrigoroaei

Poitiers, aprilie 2008