Istorici nervoși

 

 


 

 

 

            Prea multă vreme, liniștita mare a istoriografiei românești a fost savurată de confortabili instalați dacă nu la cârma, atunci în scaunele clasei business. Cum sita valorilor a funcționat cu găuri neuniforme, prin ea s-au strecurat o cantitate apreciabilă de conjuncturiști. Numele lor elegant, recuperat din timpuri mai bine reglate, a devenit acela de „autorități științifice”. Sistemul nu deține nici forța, nici instrumentarul legal de a se descotorosi de ei.

Comunitatea de interese se consolidează mai ușor între cei ajunși și care sunt amenințați de contestări. S-au obișnuit adică a face exact cum le dictează nu vreo conștiință profesională elevată, ci mulțimea de interese, adesea dintre cele mai meschine. Au continuat a scrie mult sau puțin, adesea prost ori desuet, liniștiți că nu va conta decât registrul în care li se vor înregistra producțiile. Și aceasta nu pentru a face vreun serviciu meseriei, ci doar propriei lor persoane, spre promovare sau adulare. Producția merge înainte, cui îi pasă cum arată de dinăuntru? Precum scriu așa și glăsuiesc în public: cu solemnitate sterilă, păstrând crâncen clișeele sacrosante, mișcându-și cu greutate forestieră instrumentul producător de silabe.

            Amintiții sunt identificabili până la identitate cu deținătorii funcțiilor. Cred cu mare convingere că titlurile le asigură veșnicia și dreptatea. Fără să privească la boala generală a societății, care are exact aceiași racile și dureri, în a despărți profesioniștii de administratori și pe cei din urmă de instituțiile în fruntea cărora se află, ei se încrâncenează a-și închipui c㠄lumea” lor nu are a se schimba. Din acest motiv, nu pot să se desprindă nici de insuportabilitatea contestării scriiturii ori actelor lor. Ceea ce este remarcabil este faptul că ei nu sunt niște căutători într-ale mai binelui, ci doar niște conservatori ai fotoliilor și liniștei impuse de confortul acestora. Orice lucru nou, ițit din afara controlului lor, este periculos pentru că strică echilibrele, îi poate surprinde nepregătiți, scoate pete non-organice pe obrazele bine bărbierite, le știrbește veniturile grase sau ciupelile ferite de calificativele corupției.

            Dacă li se arată grozăviile sau simplele gafe, nu înțeleg să și le asume sau se le motiveze, ci apelează la instrumentarul pervers al unor vremuri bine antrenate în munci subterane. Vocea care îi atinge devine, doar în oralitate, a unui „frustrat”, unui „gelos”, unui „demolator”, unui „orice” anormal (am auzit și „șarpe la sân”). Dacă sentimentele se acutizează, atunci se trece la artileria grea, la fel de folclorică, atât de dragă patrioților de conjunctură: un „vândut străinilor”.

            De ce nu au tăria să apuce stiloul răspunsurilor? Pentru că nu le este proprie responsabilitatea. Pentru că știu că ar fi periculos să iasă din schema pe care o stăpânesc, adică aceea de a scrie numai pur și simplu, plat, anost, conformist, degeaba. „Autocritica” este comunistă, chiar dacă a fost mereu formală.

            Au găsit și motivația „non-intervenției”. Ea se numește dispreț suveran, după caz, invocarea academismului. Doar că disprețul este desconsiderație sau neputință mascată, iar academismul conține obligatoriu disputa, critica, multipla argumentare, însoțită de limbaj fără buruieni. Ei sunt cei care amestecă planurile: „dai în aliniatele mele, mă atingi la ficat!” Îmi contești ideile, îmi spulberi fardul obrazului!

            Categoria aici descrisă cârmuiește cohorte de „fani”, care se numesc doctoranzi, slujbași sau autside-ri în căutare de pâine albă sau loc de stat jos. Ei se modelează după chipul și asemănarea „maeștrilor”, începându-și avansul social prin exersarea calităților de yesman-i, aplaudaci, grija pentru a nu-și depăși în mod „jignitor” sau cantitativ profesorii. Toți își așteaptă răzbunările umilințelor în clipele în care vor urca trepte și poziții în statele de funcții. Bătrânii feudali speră, cu naivitate, ca asemenea urmași să continue relația cea veche prin recunoștință veșnică, cocoloșire socială și intangibilitatea creației istoriografice. Dar, vai câte dezamăgiri sunt deja înregistrate și câte vor mai urma!

            Și uite așa, încet, dar temeinic, medievistica moare, heraldica, diplomatica, numismatica, arheologia, arta și arhitectura medievală se sting. Istoricii nervoși ung la fel de temeinic toboganul, preocupându-se doar de propriul lor drum către pensii sau sperate medalii comemorative, pentru că de volume omagiale se îngrijesc ei singuri, chiar înainte de împlinirea celor 60 de ani care ar fi limita inferioară a restului de decență.

            În clipa în care, cei cu adevărat sinceri în aspirații, trec de hotarele României, ei primesc cu adevărat măciuca contrastului. Din păcate devin doar cumplit de dezamăgiți, nostalgici, eventual dispuși de strângă din pumni și să șoptească măscări printre dinți. Nu întorc măciuca. Iar asta îi poate liniști în continuare pe păcătoșii interni.

            Dacă o tribună asemănătoare acestui site ar tăcea definitiv, cine ar fi mai fericit?

 

Adrian Andrei Rusu