Medievistica pe pipăite

 


 

 

    Constat cu mirare şi cu tristeţe că medievistica românească a uitat să mai citească. Mai mult pipăie. Ca să nu fie o glumă nesărată, această afirmaţie trebuie explicată. De unde deduc însă „pipăiala”? Din faptul că medievistică a ajuns să însemne numai istoria (disciplină care cuprinde mai nou „studiul studiilor” anterioare), arheologia, istoria artei şi alte câteva discipline palpabile.

Ce ne facem însă atunci când întâlnim un text?

 

Să presupunem existenţa arheologului M.V., care lucrează într-un muzeu şi face parte din colectivul şantierului Y. Şantierul Y se află la Dunăre şi arheologul M.V. descoperă un sigiliu bizantin, pe care îl vom denumi mai departe „obiectul Z”. Arheologul M.V. dă fuga în biblioteca Academiei Române sau în cea a Institutului de Arheologie din Bucureşti, de unde îşi produce dinaintea ochilor cataloagele de care are nevoie, multe dintre ele depăşite astăzi. Caută, şi caută, şi caută... Şi se încăpăţânează. Dar nu găseşte nimic. Sigiliul lui este o noutate! Cuprins de fericire, arheologul nu vrea să împărtăşească nimănui taina. Vrea s-o descopere el însuşi. Şi se gândeşte cum ar putea descifra „misterul”! Pe sigiliu sunt scrise nişte litere. Unele sunt cunoscutele IC XC NI KA. Arheologul M.V. a învăţat la cursurile care nu i-au plăcut niciodată că asta are de-a face cu Isus Christos şi că se găseşte peste tot. Nimic nou până aici. Pe partea cealaltă apare însă o inscripţie ciudată.... şi descoperirea a murit.

 

Istoricul de artă C.A. s-ar putea ocupa de picturile murale gotice. Plecat să se plimbe periegetic pe coclaurii transilvăneni ar putea ajunge în localitatea X, a cărei biserică o studiase cu mulţi ani în urmă maestrul lui, istoricul de artă G.I. Tânărul istoric de artă C.A. este foarte pasionat de opera magistrului şi vrea să îi calce pe urme. Intră în biserică. Vai, iată traforurile ferestrei sudice a corului!!!! Vai, iată urmele de frescă de deasupra fleuronului nişei-tabernacol de pe peretele nordic, chiar lângă uşa sacristiei! Vai, iată cristelniţa, pe care încă nu au furat-o colecţionarii particulari de artă! Vai, iată stranele cu intarsii baroce! Şi altele... Tânărul istoric de artă este cuprins de extaz. Se uită şi admiră. Din spate se strecoară pe furiş bătrânul curator al bisericii, care îi spune că în sacristie a început de un an să se exfoliere stratul de var şi că dedesubt se observă urmele unor picturi. Cuprins de delirul muzelor, tânărul istoric de artă aleargă în sacristie, unde vede o bucată coşcovită de perete: o nouă frescă! Numai a mea! Eu o voi studia, nu o dau nimănui! Eu am văzut-o primul!

Să ne imaginăm, contrar normelor ştiinţifice, că tânărul istoric de artă şi bătrânul curator jupuiesc şi mai mult peretele, şi descoperă o scenă votivă, lângă care şade frumos o inscripţie în minuscule gotice de toate frumuseţea. Tânărul istoric se topeşte de fericire. Face o poză, desenează un releveu şi fuge repede la Universitate. Îşi procură un dicţionar latinesc, probabil inevitabilul Gh. Guţu, şi purcede la descifrarea ei. Nu înţelege mare lucru. Din câte reuşeşte totuşi să priceapă este vorba de un personaj „Andreasque” şi de un verb „pinxerit”. Stă şi se gândeşte. Nu sunt multe cuvinte, ar trebui să le găsească pe toate în dicţionar. Dar unde sunt? Îşi aduce aminte că profesorul lui de latină din liceu le vorbea de declinări şi de conjugări, şi reuşeşte să îşi procure în cele din urmă o gramatică. Se uită şi încearcă! Nu iese nimic, cuvintele nu au sens. Se decide să se întoarcă în oraşul natal, să îşi întrebe profesorul. Îl găseşte, îi arată poza, profesorul pricepe câte ceva. Inscripţia s-ar putea traduce parţial. Profesorul îi spune că este greşită şi că sunt cuvinte nelatineşti în ea. Nu le pricepe, nu se găsesc nicăieri. Dezamăgit, tânărul istoric de artă se hotărăşte cu greu şi cu gelozie să apeleze la un specialist, dar nici acest specialist nu se găseşte. Renunţă la pretenţia că descoperirea îi aparţine în exclusivitate şi trimite textul inscripţiei la nemţi.

 

Arheologii M.I. şi D.P. au descoperit un sit în Dobrogea, pe valea Carasu. Acolo au găsit multe desene şi multe inscripţii. Cum nu puteau interpreta inscripţiile, au apelat la un slavist, care a intepretat numai 3 inscripţii şi despre restul a spus că sunt indescifrabile. M.I. bănuia ceva despre originea inscripţiilor, dar nu a vrut să se pronunţe pentru că nu era sigur. D.P. în schimb a spus că sunt rune gotice, dar nu cunoştea nimic despre runele goţilor. Un alt arheolog, C.M., a scris un articol în care a demonstrat că semnele sunt rune turcice, dar nu a încercat să le interpreteze pentru că nu cunoştea limbile turcice. M.I. se spune că era de acord, dar nu a spus nimic şi nimeni nu a contactat catedra de limbi turcice a Universităţii din Bucureşti sau vreun forum academic străin, aşa că nici astăzi nu ştim ce e scris în Dobrogea.

 

Nu vom mai presupune şi povestea lui M.R., castelolog din Moldova, care trebuie să citească un document, pe cea a lui T.B., istoric al creştinismului care nu ştie brumă de greacă, sau pe cea a lui E.J., un alt istoric care interpretează un motiv literar drept realitate istorică. Nu le mai presupunem pentru că nu vrem să lungim prea mult textul. Există sute de variante ale acestor poveşti şi toate se vor petrece în viitorul apropiat.

 

Ele se datorează faptului că nu încurajăm studiul latinei medievale, pe cel al slavei vechi sau pe cel al limbii greceşti bizantine. Se petrec în România pentru că nu există nicăieri o secţie de paleografie sau de epigrafie medievală. În România, latina înseamnă numai daci, romani şi antichitate, iar de cea medievală se ocupă de multe ori cei care nu cunosc prea bine nici latina clasică. Cei puţini care o cunosc într-adevăr au învăţat-o în particular, cândva, demult, şi sunt cu toţii bătrâni. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul slavei vechi şi în cel al limbii greceşti. Dispariţia acestor specialişti nu va aduce decât volumuri omagiale dedicate unor „regretaţi”, iar cei care vor scrie cuprinsul acestor volumuri vor bâjbâi amarnic prin negura evului mediu fără lumânare! Dragi tineri arheologi, istorici de artă şi istorici pur şi simplu, câţi dintre voi pot citi un text original? Câţi dintre voi cunosc îndeajuns de bine o limbă veche pentru a-i învăţa şi pe alţii? Câţi dintre voi vor să înveţe una dintre aceste trei limbi, fără de care studiul evului mediu românesc este inutil? Câţi au curajul?

Fără o aplecare serioasă asupra limbilor medievale, medievistica românească va rămâne la obiecte frumoase şi pipăieli tăcute.

 

 

Vladimir AGRIGOROAEI

 

19.02.2006