Noi suntem aici pe veci stăpâni!
Români, albanezi şi netăgăduita lor continuitate

 

 


 

La centrul de studii medievale unde îmi fac veacul, în bibliotecă, chiar la intrare, este un minunat panou, făcut din câteva vergele de fier, pe care sunt fixate în suporturi noutățile în materie de medievistică care au intrat în bibliotecă. Așa vede omul o carte și tot așa vrea să pună mâna pe ea, încă de dinainte de a ști despre ce este vorba sau de a-i cunoaște cota. Așadar, am văzut și eu o carte, și cartea se chema Goodbye to the Vikings, publicată recent (2006) de Richard Hodges. Subtitlul, greu vizibil de la distanţă, era Re-reading Early Medieval Archaeology. Cum aşteptam să mi se aducă cele opt cărţi pe care urma să le împrumut acasă şi cum bibliotecarul întârzia, am luat-o în mână şi am frunzărit-o, să treacă cele câteva minute pe care le aveam de aşteptat. Înăuntru, pe lângă obişnuitele controverse vikinge, arturiene etc., mi-a sărit în ochi un titlu de capitol: „Balkan Ghosts? Nationalism and the question of rural continuity in Albania”.          Iată cum se face că interesul deja stârnit m-a făcut să împrumut cartea acasă şi să îmi petrec jumătate de oră citind cu stupoare că în Albania lucrurile sunt la fel ca în România... Sau cum erau în România. Sau cum încă mai sunt. În Albania, ghidurile de conversaţie englez-albanez conţin fraze de genul: Our archaeologists have proved the Albanian-Illyrian continuity. Orice vorbitor de limbă engleză, fie el chiar şi un vorbitor „pasiv”, se va întreba cu siguranţă care este problema albanezilor. Problema o surprindem de îndată mai bine atunci când citim discursurile revoluţionarului albanez Hoxha, preşedintele cu viitor luminos, care afirma în 1979 că: We are the descendants of the Illyrian tribes. Into the land of our ancestors have come the Greeks, Romans, Normans, Slavs, Angevins, Byzantines, Venetians, Ottomans, and numerous other invaders, without having been able to destroy the Albanian people, the ancient Illyrian civilisation and later the Albanians. Discursul îmi suna extrem de familiar. Oare unde l-oi mai fi auzit? Oare mai am unde-l auzi? Totul a început se pare, în Albania, atunci când Hoxha s-a aliat cu China în ciuda URSS. Oare când a început la noi? Nu cumva într-un context asemănător? Nu e de negat aportul sentimentului naţional la acest tip de discurs, căci el se manifestă în forme similare, dar ghidate întotdeauna de un anumit bun simţ, şi se naşte o dată cu prima conştientizare a istoriei. E de văzut mai bine când ajunge să se înfiripe acest discurs agresiv, regulator, dictatorial. Albania este o ţară mică şi extrem de recentă, cu o istorie periferică. România este o ţară mai măricică, dar şi ea recentă, cu mai multe istorii. Cei care lucrează în Ardeal ştiu cât de puţin au de a face cu Moldova şi Ţara Românească, iar cei din Dobrogea nu au mai nimic de-a face cu nici-una din cele trei regiuni precedente, ci mai degrabă cu Bulgaria. A cerceta istoria românilor înseamnă de multe ori a cerceta istoria vecinilor. La fel s-a întâmplat şi la albanezi. Acolo, în lipsa unei istorii glorioase şi universale (glorioasă poate vreme de câţiva ani sub Scanderbeg), albanezii s-au refugiat în sentimentul veşnicului oropsit.  Mici, puţini, veşnic călcaţi în picioare, albanezii au construit totuşi cu tenacitate cetăţi, au modelat şi ars ceramică cum numai ei ştiau să facă, au trăit din păstorit şi au avut parte de o neîntreruptă continuitate, pe baza căreia preşedintele Hoxha îşi legitima graniţele statului său. Mai mult chiar, unii albanezi trăiesc, vitregiţi de invadatori, şi în afara graniţelor ţării (vezi Grecia şi fosta Jugoslavie). Cercetătorii albanezi (fie ei istorici sau arheologi) i-au găsit însă pe aceşti iliri peste tot în pământul patriei, în fiecare secol, rezistând, luptând, creând şi perpetuându-se. La îndemnul preşedintelui Hoxha, care trebuia să ascundă riscul rebeliunii faţă de URSS, aceeaşi cercetători au văzut cum, în ciuda vitregiilor sorţii, albanezii, popor mândru, au ţinut mereu fruntea sus, indiferent cât de puternic era duşmanul. Albanezii trăiesc, îndură, albanezii sunt poporul mesianic care a stat în calea otomanilor pentru a salva Europa. Albanezii sunt aşadar nişte... români! Urmărind linia acestui discurs comunist-naţionalist şi observând analogiile cu spaţiul românesc, nu se poate să nu îţi pui, aducându-ţi aminte de cărţile lui Lucian Boia, vechile întrebări.      
            Îmi aduc aminte titluri de cărţi, monografii de situri arheologice de altminteri, apărute la editura Junimea din Iaşi: Continuitatea populaţiei autohtone la est de Carpaţi (iar înăuntru trei oale sparte, două cuie ruginite şi-o zăbală), sau alte cărţi, la Bucureşti: Continuitatea populaţiei autohtone între Carpaţi şi Dunăre. Iar înăuntru, citate din Ion Ghinoiu, marele folclorist, căci „ritualul ursului” dovedeşte continuitatea netăgăduită a geto-dacilor din mlaştinile păduroase ale Dâmboviţei. Ca să nu mai spunem că acelaşi urs este cât se poate de creştin, pentru că pe oalele Dridu apare la un moment dat o cruce. Mai mult, o spadă transilvăneană găsită la Bâtca Doamnei (Piatra Neamţ) dă motive cercetătorilor să identifice o formaţiune prestatală românească, iar un bordei semi-îngropat la Dunăre este îndeajuns argument pentru identificarea unei importante aşezări comerciale. Dobrogea este un ţinut cu un trecut îndelungat românesc, dar românii noştri se ascundeau. Cercetătorii îi găsesc însă după aceleaşi oale (căci numai confraţii noştri din vechime ştiau să facă oale-aşa frumoase) sau după moaştele martirilor Epictet şi Astion (cu nume neaoş, românesc). Mai sunt şi alte argumente, expuse în alte cărţi, unele în Moldova, altele în Ardeal sau în Regat, dar poate ar fi bine să mă opresc. Ajunge, cred că s-a-nţeles... Dar pentru ce se chinuie săracii oameni să scrie că tot ce se află pe pământul ăsta este românesc? Chiar atât de frustraţi suntem? Englezul moare de entuziasm dacă găseşte o cataramă purtată de-un viking sau vreun manuscris scris în franţuzeşte. Libanezul sare şi el în sus când găseşte o monedă cruciată. Noi, de ce nu sărim în sus când găsim o necropolă ungurească de secol X? Oare ungurii nu sar nici ei în sus când găsesc un cimitir avar? Îmi aduc aminte că un prieten arheolog îmi povestea acum câţiva ani cum doi tineri entuziaşti vrură să sape într-un loc, nu zic unde că am promis să nu divulg povestea, înainte de 1989, şi au fost sfătuiţi să n-o facă, pentru că or să găsească lucruri neplăcute. Cică au săpat, au găsit acele lucruri neplăcute, şi n-au mai publicat nimic, căci, de, nu se cuvine... Se pare aşadar că la noi lucrurile au rămas încă, la fel ca la albanezi, blocate într-un şablon bine standardizat, din care nu putem ieşi în baza faptului că variaţia dăunează sentimentelor naţiunii. Dar eu unul n-am nimic cu naţiunea română, că doar sunt român şi grăiesc pe limba aceasta! N-am nimic nici cu cea ungurească, n-am nimic nici cu cea bulgărească şi poate că am ceva cu cea rusească, dar la nivel academic mă comport perfect normal. Una este sentimentul naţional şi altul este felul în care acelaşi sentiment îşi bagă coada unde nu are ce căuta. Oare dacă aş afirma că la est de Carpaţi erau mai mulţi slavi decât români, asta ar însemna că trebuie să-mi fie luată cetăţenia? Să emigrez la ucraineni? Iar dacă un ucrainean ar avea curaj să afirme ceva sincer despre tătari, ar trebui să fugă-n Turcia? Studiul istoriei, din câte ştiu, este sinceritatea pe care o avem faţă de trecut, şi nu necesitatea de a raporta trecutului nevoile noastre cotidiene! Dacă tot ne este atât de frică de unguri şi de teoria discontinuităţii daco-romane, apoi atunci haideţi să ne temem şi de altele. Haideţi atunci să ne luăm după Guillaume de Rubrouck, care zice că am venit, la fel ca bulgarii, de pe la poala munţilor Urali!

            Iar acum trebuie să mă opresc. Deja am scris cam mult. Voi mai zice o singură snoavă. Numai una. Acum câteva săptămâni căutam de zor materiale privitoare la istoria mineritului şi la diferitele tehnici de excavare. Şi am dat peste două volume, de fapt actele a două colocvii ţinute de francezi, în care se discuta pe îndelete tot ce îmi trebuia. Se discuta despre istoria minelor de cărbuni, de fier, despre unelte şi despre sisteme de aerisire. Iar în cuprinsul unuia dintre volume era o comunicare ţinută de-un român, foarte supărat acum câteva luni pe studiile recente ale lui Florin Curta. Comunicarea era despre minele din Apuseni. Curios, am deschis volumul la paginile cu pricina, să văd ce-avem şi noi de zis. Dar ce-am găsit? Am găsit continuitatea populaţiei daco-romane în spaţiul intracarpatic. La coadă, dând motiv de titlu, erau şi cinci rânduri aruncate despre tehnicile de exploatare. În clipa aceea mi s-a făcut ruşine că sunt român. Mi s-a făcut ruşine că o asemenea producţie a fost etalată dinaintea unui auditoriu care probabil s-a tăvălit de râs sau s-a uitat stupefiat la conferenţiar. Oare la noi spiritul naţional duce în permanenţă o bătălie cu istoria, pe care îşi propune să o învingă ritmic, o dată la fiecare generaţie, de amorul artei? Asemenea cercetători mai sunt încă în viaţă? Mai trăiesc printre noi, cu noi, în detrimentul nostru? Oare sunt prolifici? Oare au discipoli? Dacă da, vai de noi, dragi albanezi!

Vladimir Agrigoroaei,

Poitiers, 26 noiembrie 2006