NICOLAE BOLEA (2006)                                 IOAN LUPAȘ (1938/1988)

Documentele istorice din veacul al XV-lea și al XVI-lea au consemnat repetate răzvrătiri ale țăranilor din diferite regiuni ale Transilvaniei. Chiar în preajma izbucnirii răscoalei din 1437 este amintită răzvrătire românilor din Țara Făgărașului, la 1434, iar în anul următor, a celor din Țara Hațegului. În cazul celor dintâi, Mihail Jakch, comitele secuilor, scria din Șeica Mică la 2 iunie brașovenilor să se grăbească a ieși la munți în fiecare zi cu toată puterea lor armată, să prindă și să stârpească definitiv pe vlahii perfizi din Făgăraș558. În chip de pedeapsă pentru cei răzvrătiți în zona Hațegului, însuși voievodul Transilvaniei Ladislau Csáki a ținut, la 1435, zi de judecată cu jurații, nobilii și cnezii români din Țara Hațegului, confiscând moșiile cnezilor Costa, Stanciu și Popa Vâlcul din Râușor sub cuvânt că aceștia s-au răsculat împotriva regelui Sigismund și – după devastarea moșiilor – s-au refugiat în părțile Moldovei ca niște neastâmpărați și necredincioși559. Moșiile confiscate de la răsculații pomeniți au fost dăruite apoi fraților Mihail, Basarab și Ioan fiii nobilului Ioan din Râușor, care căzuse în luptă cu turcii în apropierea Hațegului în timpul voievodului Nicolae Csáki (1415-1426), tatăl lui Ladislau560.

           Vechile nemulțumiri … (p. 103).

 

 

 

Documentele istorice din veacul al XV-lea și al XVI-lea fac amintire de repetate răzvrătiri ale țăranilor din diferite regiuni ale Transilvaniei.

Chiar în preajma izbucnirii răscoalei din 1437 e amintită răzvrătirea parțială a românilor din Țara Făgărașului, la 1434, iar în anul următor, a celor din Țara Hațegului. În cazul celor dintâi, Mihail Jakch, comitele secuilor, scria din Șeica Mică la 2 iunie, brașovenilor, să se grăbească a ieși la munți în fiecare zi cu toată puterea lor armată, să prindă și să stârpească definitiv pe vlahii perfizi din Făgăraș1.

În chip de pedeapsă pentru cei răzvrătiți în regiunea Hațegului, însuși voievodul Transilvaniei Ladislau Csáki a ținut, la 1435, zi de judecată cu jurații, nobilii și cnezii români din Țara Hațegului, confiscând moșiile cnezilor Costa, Stanciu și Popa Vâlcul din Râușor sub cuvânt că aceștia se răsculaseră împotriva regelui Sigismund și – după devastarea moșiilor de dânșii în calitate de cnezi – s-au refugiaseră în părțile Moldovei ca niște neastâmpărați și necredincioși2.

Moșiile confiscate de la răsculații pomeniți au fost dăruite apoi fraților Mihail, Basarab și Ioan fiii nobilului Ioan din Râușor, care căzuse într-o luptă cu turcii în apropierea Hațegului în timpul voievodului Nicolae Csáki (1415-1426), tatăl lui Ladislau3.

           Vechile nemulțumiri …

[notele de subsol sunt identice].

(Răscoala țăranilor transilvani din 1437-1438, în vol. I. Lupaș, Din istoria Transilvaniei. Ediția Marina Lupaș, București, 1988, p. 103).

 

NICOLAE BOLEA (2006)   ADRIAN ANDREI RUSU (1999)
Sinodul de la Ferrara-Florența (1437-1439) și urmările lui în regatul Ungariei și în Transilvania. În Transilvania medievală și vecinătățile ei fenomenul religios a cunoscut sciziunea generată de practicarea paralelă a cultelor ortodoxe și catolice. Coexistența lor a fost, în cea mai mare parte a timpurilor, un conflict neîncetat. Catolicismul, superior înzestrat instituțional, lângă el cu puterea politică, a format întotdeauna latura activă, ofensivă a bipolarității bisericești. El și-a arogat doctrinar, ca un deziderat maximal, sarcina mistuirii Bisericii Ortodoxe571. Prozelitismul acesta unilateral a traversat, ca un fir roșu, istoria politico-religioasă transilvană până către vremea Reformei. Pentru a justifica insuccesul de fond al îndelungatei sale strădanii, trebuie recunoscut Bisericii Ortodoxe o forță pasivă eficace care s-a extras sinuos dintr-o interferare profundă în viața comunităților rurale românești. Față de acest eveniment, istoriografia ortodoxă românească a arătat prudentă și echilibru, fără a exagera572.

Prozelitismul acesta unilateral a traversat, ca un fir roșu, istoria politico religioasă transilvană până către vremea Reformei. Pentru a justifica insuccesul de fond al îndelungatei sale strădanii, trebuie recunoscut Bisericii Ortodoxe o forță pasivă eficace care s-a extras sinuos dintr-o interferare profundă în viața comunităților rurale românești. (p. 105)

nota 572, p. 105

nota 573, p. 105

[maniera de copiere automată a notelor bibliografice este identică și la fragmentele următoare]

Sigismund de Luxemburg, în calitatea de împărat romano-german și de rege al Ungariei, cunoscător al problemelor otomane și pus în fața eșecului de proporții al cruciadei catolice din 1396, încheiată lamentabil la Nicopole, s-a arătat adept convins al soluției unioniste. A mers până acolo încât a oferit capitala sa maghiară, orașul Buda, ca loc posibil al viitorului sinod, poruncind chiar recenzarea caselor de gazdă. S-a angajat în același timp, să asigure întreținerea împăratului Ioan al VIII-lea și a patriarhului Iosif al II-lea al Constantinopolului574. Pe lângă eforturile personale ale împăratului-rege, un oarecare rol l-au avut și legații papali ai acelor ani. Ei au propagat consecvent politica curiei romane. Semnificativă a fost în acest sens activitatea închizitorului Iacob de Marchia de Picamo [!], care a fost trimis de la Roma în 1436 și a excelat pe teren antihusit575. (p. 105-106).

Faptul că majoritatea ierarhilor Bisericii catolice a regatului maghiar a lipsit de la sinodul din Italia, ei fiind partizani ai conciliariștilor de la Basel, nu înseamnă că întreaga Biserică catolică din Ungaria a fost în afara evenimentelor. Nu este exclus ca unii clerici să fi participat la lucrările de la Florența. Avem la îndemână informația că "Valentin, fiul lui Andrei de Zylvas, a fost consacrat de către papă, arhidiacon de Turda printr-un act datat la 25 martie 1439, Ferrara576. (p. 106).

De asemenea au fost consemnate prezențele unor observatori ai regelui Albert la acest sinod577. Apoi, o copie a bulei de unire (Laetentur coeli) a fost expediată și regelui Albert, urmașul lui Sigismund de Luxemburg la tronul Ungariei. Papa a avut grijă să o informeze personal și pe regina Elisabeta578, cea care după moartea regelui Albert a deținut roluri importante în istoria Ungariei, până la moartea fiului lor, Ladislau al V-lea Postumul (1457). Urmașul lui Albert de Habsburg, Vladislav I, a luat oficial partea papei Eugeniu al IV-lea, în aprilie 1441579, prin acest gest obligându-se să urmeze linia diplomației coordonată de la Roma. (p. 106).

 

 

SINODUL DE LA FLORENȚA ȘI URMĂRILE LUI ÎN REGATUL UNGARIEI ȘI ÎN TRANSILVANIA

În Transilvania medievală și vecinătățile ei fenomenul religios a cunoscut sciziunea cronică impusă de practicarea paralelă a cultelor ortodoxe și catolice. Coexistența lor a fost, în cea mai mare parte a timpurilor, un: conflict neîncetat. Catolicismul, superior înzestrat instituțional, lângă el cu puterea politică, a format întotdeauna latura activă, ofensivă a bipolarității bisericești. El și-a arogat doctrinar, ca un deziderat maximal, sarcina mistuirii bisericii ortodoxe. Prozelitismul acesta unilateral a traversat, ca un fir roșu, istoria politico-religioasă transilvană, până către vremea Reformei. Pentru a justifica insuccesul de fond al îndelungatei sale strădanii, de la început trebuie să recunoaștem bisericii ortodoxe o forță pasivă eficace care s-a extras sinuos dintr-o interferare profundă în viața comunităților rurale românești. (p. 77).

Prozelitismul acesta unilateral a traversat, ca un fir roșu, istoria politico-religioasă transilvană, până către vremea Reformei. Pentru a justifica insuccesul de fond al îndelungatei sale strădanii, de la început trebuie să recunoaștem bisericii ortodoxe o forță pasivă eficace care s-a extras sinuos dintr-o interferare profundă în viața comunităților rurale românești. (p. 77).

nota este în întregime copiată după nota 4, de la p. 78-79

nota este în întregime copiată după nota 3, de la p. 78

În contextul definit mai sus, Sigismund de Luxemburg fusese implicat în dubla sa calitate de împărat romano-german și de rege al Ungariei. Bun cunoscător al problemelor otomane și pus în fața eșecului de proporții al cruciadei catolice din 1396, încheiată așa precum se cunoaște, lamentabil, la Nicopole, el s-a arătat adept convins al soluției unioniste. A mers până acolo încât a oferit capitala sa maghiară, orașul Buda, ca loc posibil al viitorului sinod, poruncind chiar recenzarea caselor de gazdă. S-a angajat, în același timp, să asigure întreținerea împăratului Ioan al VIII-lea și a patriarhului Constantinopolului11. Pe lângă eforturile personale al împăratului-rege, un oarecare rol l-au avut și legații papali ai acelor ani. Ei au propagat consecvent politica curiei romane […] Semnificativă a fost de pildă, activitatea închizitorului Iacob de Marchio de Picano, trimis de la Roma în 1436, care va excela numai pe teren antihusit12. [nota copiată în întregime, fără nici o modificare] (p. 81-82).

Faptul că majoritatea ierarhilor bisericii regatului a lipsit de la sinodul din Italia, ei fiind partizani ai conciliariștilor de la Basel, nu înseamnă automat că întreaga biserică catolică din Ungaria a fost în afara evenimentelor. Nu este exclus ca unii clerici să fi fost însă prezenți și la lucrările de la Florența. Ne gândim, de pildă, la acel Valentin, fiul lui Andrei de Zylvas, care a fost făcut de către papă, arhidiacon de Turda printr-un act datat la 25 martie 1439, Ferrara54. (p. 90).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sunt consemnate și prezențele unor observatori ai regelui Albert la acest conciliu55. Se știe, apoi, numai întâmplător, că o copie specială a bulei de unire fusese expediată și regelui Albert, urmașul lui Sigismund de Luxemburg la tronul Ungariei56. Nu era nimic surprinzător, pentru că regele fusese ținut la curent în permanență cu desfășurarea pregătirilor pentru sinod57. Papa avusese grijă să o informeze personal și pe regina Elisabeta58, cea care, după moartea regelui Albert, v-a mai deține roluri importante în istoria Ungariei, până la moartea fiului lor, Ladislau al V-lea Postumul (1457). […] Urmașul lui Albert de Habsburg, Vladislav I, a luat oficial partea papei Eugeniu al IV-lea, în aprilie 144159, prin acest gest obligându-se implicit să urmeze linia diplomației coordonată de la Roma. (p. 90-91).

NICOLAE BOLEA (2006)   MARIUS DIACONESCU (1997)

Un eveniment cu implicații importante pentru nobilimea românească din Maramureș a fost această răscoală. Istoriografia a sesizat doar existența unei rebeliuni fără să-i acorde o atenție deosebită, atribuindu-i doar valențe tangențiale. Iványi Béla, în studiul din 1911 despre statutele tăietorilor de sare din evul mediu, a menționat participarea minerilor de la ocnele de sare din Maramureș la o răscoală din 1492614. Alexandru Doboși a preluat informațiile și le-a analizat în studiul său din 1951 despre exploatarea ocnelor de sare din Transilvania medievală614. A abordat evenimentul din aceeași perspectivă a participării minerilor la „răscoala generală”615, care, în viziunea lui „se pare că luase proporții” datorită faptului că însuși comitele a fost nevoit să părăsească Maramureșul616. David Prodan, în cel de-al doilea volum despre iobăgia din Transilvania în secolul al XVI-lea, a menționat doar c㠄tăietorii de sare sunt activi în răscoala din Maramureș”617, preluând informația din studiul lui Iványi Béla, fără a face vreun comentariu. […]

Această răscoală a reprezentat un moment de cotitură în istoria nobilimii din Maramureș. Istoria Maramureșului etc.  (p. 110-111)

 

 

 

 

Un eveniment cu implicații importante pentru nobilimea românească din Maramureș a fost răscoala din 1492. Istoriografia a sesizat doar existența unei rebeliuni fără să-i acorde o atenție deosebită, și, din cauza necunoașterii tuturor izvoarelor, i-a atribuit doar valențe tangențiale. […] Iványi Béla, în studiul din 1911 despre statutele tăietorilor de sare din Evul Mediu, menționează participarea minerilor de la ocnele de sare din Maramureș la o răscoală în 14921. […] Alexandru Doboși preia informațiile și le analizează în studiul său din 1951 despre exploatarea ocnelor de sare din Transilvania medievală2. Abordează chestiunea din aceeași perspectivă a participării minerilor la „răscoala generală”3 care, în viziunea lui „se pare că luase proporții” datorită faptului că însuși comitele a fost nevoit să părăsească Maramureșul4. […] David Prodan, în cel de-al doilea volum despre iobăgia din Transilvania în secolul al XVI-lea, menționează doar c㠄tăietorii de sare sunt activi în răscoala din Maramureș”6, preluând informația din studiul lui Iványi Béla, fără a face vreun comentariu. […]

Răscoala din 1492 reprezintă un moment de cotitură în istoria nobilimii din Maramureș și considerăm că evenimentul în sine, cuzele, precum și consecințele lui, implică o discuție aprofundată pe care o propunem în studiul de față.

Istoria Maramureșului etc.  (Răscoala nobililor maramureșeni din 1492, în vol. Nobilimea românească din Transilvania. Satu Mare, 1997, p. 185-186).

[notele critice sunt toate identice]


 

 

NICOLAE BOLEA (2006)   IOAN DRĂGAN (2000)

La mijlocul secolului al XIV-lea situația boierimii românești era decisă86. La răsărit și sud de Carpați clasa dominantă își întemeiase statele sale de sine stătătoare, pe când în Transilvania, dimpotrivă, sub o presiune stăruitoare a întregului aparat al statului maghiar și bisericii catolice, evoluția clasei conducătoare românești a fost decisiv deturnată de la drumul firesc87. Pe arii vaste din Câmpia Tisei și Transilvania, aceasta a fost lichidată. Ceea ce a supraviețuit în forme adaptate ni se prezintă ca un hibrid stratificat având păturile superioare asimilate nobilimii regatului, iar cele de la bază, covârșitoare numeric, mai apropiate evoluției generale a categoriilor similare de peste Carpați88. În acest tablou, boierimea făgărășeană deține o poziție aparte, fiind cuprinsă în nobilimea regatului, după o evoluție de peste un secol și jumătate în cuprinsul Țării Românești89. Astfel se impune să subliniem apropierea tipologică dintre nobilimea română din Ardeal și boierimea de țară din Principate. Nu este doar de origine comună, de influența maghiaro-polonă, constatată și peste Carpați, de dreptul românesc utilizat încă la 1500 în Banat, de religia ortodoxă și slavonismul cultural, dar și de identități în privința regimului proprietății, mentalității și portului, care l-au făcut pe Iorga să se exprime admirativ, la vederea tabloului votiv de la Streisângeorgiu, cu privire la „toată această nemeșime românească de cnezi, nici unguri, nici latinizați, nici trecuți la legea străinilor, ci înfățișând în Ardealul lor ce înfățișau dincoace ai noștri cei vechi”90 (p. 26-27).

[în acest caz, plagiatorul și-a permis libertatea de a introduce note de subsol care nu sunt prezente în textul preluat].

 

 

La mijlocul secolului al XIV-lea situația celor două ramuri geografice ale boierimii românești era decisă. La răsărit și sud de Carpați clasa dominantă își întemeiase statele sale de sine stătătoare, […] pe când în Transilvania, dimpotrivă, sub o presiune stăruitoare a întregului aparat al statului maghiar și bisericii catolice, evoluția clasei conducătoare românești a fost decisiv deturnată de la drumul firesc. Pe arii vaste din Câmpia Tisei și Transilvania, aceasta a fost lichidată. Ceea ce a supraviețuit în forme adaptate ni se prezintă ca un hibrid stratificat având păturile superioare asimilate nobilimii regatului, iar cele de la bază, covârșitoare numeric, mai apropiate evoluției generale a categoriilor similare de peste Carpați. În acest tablou, boierimea făgărășeană deține o poziție aparte, fiind cuprinsă în nobilimea regatului, după o evoluție de peste un secol și jumătate în cuprinsul Țării Românești.

[…] Mai întâi este de subliniat apropierea tipologică dintre nobilimea română din Ardeal și boierimea de țară din Principate […]. Nu este doar de origine comună, de influența apuseană maghiaro-polonă, constatată și peste Carpați, de dreptul românesc utilizat încă la 1500 în Banat, de religia ortodoxă și slavonismul cultural, dar și de identități în privința regimului proprietății, mentalității și portului, care l-au făcut pe Iorga să se exprime admirativ, la vederea tabloului votiv de la Streisângeorgiu, cu privire la „toată această nemeșime românească de cnezi, nici unguri, nici latinizați, nici trecuți la legea străinilor, ci înfățișând în Ardealul lor ce înfățișau dincoace ai noștri cei vechi”84. (I. Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania între 1440-1514. București, 2000, p. 67-68).