Plagiatul în istoria bisericească din România

 – un caz de cumpănă şi cumpănire

 

 

 


 

 

 

În mult prea noastră tânără democraţie, nici cultura nu are reguli asumate sau respectate. Evident că nici onestitatea faţă de valorile istorice şi cultivarea lor prin istoriografie nu stau pe roze.

            Este de văzut degringolada structurilor de organizare oficiale (institute academice, facultăţi de istorie, muzee), periferizarea istoricilor, istoricilor de artă şi arheologilor din gestionarea monumentelor istorice, tratarea sub limita decenţei a arheologilor implicaţi în salvări de patrimoniu, condiţia precară a formatorilor din învăţământul preuniversitar, neputinţa afirmării unor organisme socio-profesionale autonome, criza sau starea muribundă a unor discipline istorice conexe, noncultivarea spiritului critic etc.

            La toate se mai adaugă terfelirea dreptului de autor. Dacă nici o şcoală nu i-a mai învăţat pe cei care ambiţionează să devină istorici că există o degradare care porneşte de la creaţia originală, trece prin pastişă şi eşuează vinovat în plagiat, cine este de vină? Semnalul scăpării busolei l-a dat, din păcate, chiar ultimul tratat academic de Istoria Românilor. Ca să se ajungă însă la un asemenea nivel se poate presupune că nici subnivele sale editoriale nu-i sunt prea depărtate.

            Cu puţin timp în urmă, pe aceste pagini electronice se atrăgea atenţia asupra problemei depărtării istoriei ecleziastice profesate de către slujitorii bisericii, faţă de istoria practicată de către laici. Iată că rezultatele paralelismului şi, mai ales, scăparea de sub orice control a producţiei istoriografice bisericeşti, iese la lumină.

            În cele ce urmează vă informăm asupra unui plagiat multiplu (clic aici pentru a vedea dovezile)apărut sub titlul: Nicolae Bolea, Biserica Ortodoxă Română din Transilvania în secolele XV-XVII şi legăturile ei cu Patriarhia ecumenică. Editura Reîntregirea, Alba Iulia (ISBN 973-7879-07-4) (vezi anexa). Demonstraţia este cuprinsă în anexa acestor rânduri introductive (vezi mai jos).

            Este de subliniat că moralitatea conştientă sau inconştientă a făptuitorului (vezi propria sa „Declaraţie”) a reuşit să se strecoare prin nu mai puţin de patru instituţii aparţinătoare Bisericii Ortodoxe Române şi structurilor sale de învăţământ universitar, post universitar şi colegial (Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, Sibiu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarh Justinian”, Bucureşti, Seminarul Teologic Ortodox „Mitropolit Simion Ştefan”, Alba Iulia).

Autorul incriminat de încălcarea dreptului de autor a străbătut şi prin Comisia Naţională de acordare de diplome universitare, obţinând prin Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 3956 din 25.04.2005, titlul de doctor în teologie. Publicarea s-a făcut, evident, fără nici o formalitate sau preocupare de control.

 Cazul ridică, la modul cel mai serios posibil, semne de întrebare legate de modalitatea prin care meseria de istoric se validează în România de către instituţiile abilitate. Particular, responsabilitatea se cere a fi asumată, în egală măsură, de instituţii care, în mod normal, ar trebui să nu-şi impună sarcini directe în gestionarea formării istoricilor. Continuarea acestor stări riscă să tensioneze din ce în ce „taberele” oamenilor bisericii şi ale civililor.

Aşa cum am procedat şi vom proceda mereu, intenţia noastră este educativă şi curativă. Pe toţi cei care sunt lipsiţi de şansa de a se cultiva prin puterea exemplelor, îi invităm să vadă în eforturile noastre dorinţa de a ne regăsi într-o stare de normalitate dominată de bun simţ, respectul metodelor şi al izvoarelor, clădirea ierarhiei valorilor prin conţinut şi nu pe decizii administrative.

 

 

03.02.2007