Un caz aparte în elita socială a Banatului medieval:

familia nobililor de Cerna

(secolul al XV- lea)


 

     Lumea medievală românească bănățeană a generat o feudalitate specifică românească, de tradiție, atestată documentar odată cu mijlocul secolului al XIV-lea ca fiind recunoscută în mod oficial de către instituțiile statului integrator maghiar. Istoriografia românească a ultimelor două decenii acordă spații tot mai largi fenomenului nobilimii române, scrutând atât rădăcinile tradițional românești, cât și modalitățile de supraviețuire și adaptare la rigorile unui feudalism de stat, de inspirație occidentală. Faptul este ilustrat de tot mai fracventa utilizare a sintagmei „nobilimea româneasc㔠în titlurile unor lucrări de anvergură[1] sau a numeroaselor articole și studii pe această temă. Banatul medieval, îndeosebi zona sa de deal și de munte, mai ferită de imixtiunile alogene, a conservat o lume a stăpânilor de pământuri, desemnați de cancelariile secolului al XIV-lea ca fiind cnezi români, cei care, un secol mai târziu, vor fi recunoscuți ca nobili români, integrați individual (și nu în nume etnic) în nobilimea regatului. Fără a supradimensiona profilul unei feudalități locale care, cu mici excepții, nu a depășit în decursul istoriei primele trepte ale ierarhiei feudale, nu putem totuși trece cu vederea faptul că informația documentară a secolelor XIV-XV se dovedește suficient de generoasă în a contura existența unei nobilimi române bănățene de origine cnezială, extrem de energică și activă în spațiul istorico-geografic al Banatului, o nobilime a meritului din rândul căreia s-au impus mai multe familii - adevărate „dinastii”, după cum avea să le caracterizeze Victor Papacostea[2]. Termenul nu este exagerat deoarece putem constata în cazul acestor familii nobile bănățene o remarcabilă continuitate pe parcursul a mai bine de două secole, fără modificări de substanță în ceea ce privește statutul lor social-juridic sau sistemul posesiunilor funciare ce le aparțineau.

            Parcurgerea informației istoriografice și documentare de care am beneficiat ne-a determinat să delimităm șapte familii nobile române bănățene care au avut o evoluție semnificativă, ce poate fi în mare reconstituită pentru o perioadă de aproximativ 150-200 de ani. Este vorba de familiile Bizerea de Caransebeș, Deș de Temeșel, Fiat de Armeniș, Gârliște de Rudăria, Măcicaș de Tincova, Mâtnic de Ohaba-Mâtnic și Racoviță de Caransebeș, comunități familiale și de interes cu un puternic impact economico-social și politico-militar la nivelul Banatului cărășan[3]. În mod firesc, pe lângă aceste familii, emblematice pentru Banatul medieval, documentele semnalează, de asemenea, existența altor familii nobile bănățene, însă importanța acestora a fost mai degrabă modestă, ele fiind atestate sporadic, fără a exista posibilitatea reconstituirii unei evoluții istorice coerente, de mare anvergură.

            Un caz aparte, interesant prin contradicțiile și semnele de întrebare pe care le ridică, este cel al familiei nobililor români de Cerna (Chorna, Chornay), familie care a depășit spectaculos anonimatul la care părea „condamnat㔠dând doi vicebani (după unele surse chiar bani) de Severin într-o perioadă de mari confruntări militare pe linia Dunării, în care deținerea unei asemenea funcții apărea ca extrem de riscantă. Din multe puncte de vedere, evoluția istorică a acestei familii este extrem de dificil de reconstituit, lipsa surselor documentare semnificative fiind principalul handicap care grevează orice demers istoriografic. Totuși, ea a suscitat atenția cercetătorilor încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Pesty Frigyes întocmind o primă genealogie de familie într-unul din volumele dedicate Banatului de Severin[4] în timp ce, câțiva ani mai târziu, Ioan Cavaler de Pușcariu avea să includă principalele surse documentare privitoare la nobilii de Cerna în lucrarea referitoare la familiile nobile române, fără a recurge însă la interpretarea lor[5]. În timp, studiile și articolele de specialitate axate pe istoria Banatului medieval, pe cea a cnezimii române sau, mai nou, pe fenomenul nobilimii române au inclus adeseori referiri punctuale la adresa acelor membri ai familiei care s-au distins eminamente prin funcția deținută la un moment dat. În consecință, nobilii de Cerna nu ne apar evidențiați ca și o comunitate familială, cu o traiectorie istorică bine definită, excepție făcând microfișa de familie alcătuită de Ioan Drăgan[6] sau cea dedicată lui Mihail de Cerna de către Adrian Andrei Rusu[7].

            Modelul oferit de studiul celor șapte familii nobile ale Banatului cărășan ne-a determinat să luăm în considerare un anumit „tipar” evolutiv care a funcționat la nivelul elitelor sociale ale vremii. Este motivul pentru care încercăm acest exercițiu istoriografic de reconstituire a traiectoriei familiei nobililor de Cerna pornind de la o bază documentară și informativă extrem de redusă. Considerăm însă că este un exercițiu necesar, o ipoteză de lucru care merită să fie luată în considerare din fireasca necesitate de a completa o pagină de istorie susceptibilă încă de numeroase ajustări. Câteva contradicții ne-au atras atenția: în primul rând, informația documentară este extrem de lacunară și nu se referă, din câte ne putem da seama, decât la perioada de maximă afirmare a familiei (mijlocul secolului al XV-lea); și totuși, realitatea ni-i prezintă pe doi dintre membrii familiei ca egregii, înzestrați cu funcții semnificative la nivelul districtelor privilegiate bănățene. În al doilea rând, din documentele existente (trebuie luată în considerare și posibilitatea ca o parte a documentelor de familie să nu fi supraviețuit timpului din varii motive) nu rezultă filiația cnezi-nobili (ca și în cazul altor familii bănățene); în schimb, reprezentanții familiei apar în comunitatea cnezilor și a nobililor români din districte, mai mult chiar, Mihail de Cerna, în calitate de ban al Severinului, a condus adunările nobiliare ale districtului Sebeș în anii 1448 și 1454. În al treilea rând, din câte mărturisesc documentele, patrimoniul funciar familial pare a fi fost mai mult decât modest; și, cu toate acestea, membrii familiei l-au stăpânit în calitate de nobili[8] până către mijlocul secolului al XVI-lea, permițându-și chiar să contribuie financiar la sistemul de apărare al Banatului.

            Începuturile familiei sunt imposibil de stabilit din punct de vedere documentar. Pesty Frigyes avea să afirme la sfârșitul secolului al XIX-lea (fără temeiuri documentare însă) că Laurențiu, ban al Severinului atestat în 1263 ar fi purtat și numele de Csorna[9], informație preluată de Ioan Cavaler de Pușcariu însă doar sub forma unei notificări, fără a subscrie la ea[10]. Este hazardat astăzi să se emită considerații de substanță asupra unor asemenea informații lapidare. În absența unei documentații concludente pentru secolul al XIII-lea, probabil că Pesty a supralicitat. Nu putem însă să nu semnalăm posibile similitudini care ne-au atras atenția în evoluția altor familii nobile bănățene. Atât Pesty Frigyes[11], cât și Ioan Cavaler de Pușcariu[12] așează în fruntea tabelului genealogic al familiei Gârliște de Rudăria pe un oarecare Iacob Gerlize, fiu al „banului” Iacob care, la mijlocul secolului al XIII-lea, în anul 1256, este dăruit de regele Bela IV cu posesiunea Wrych în Banat pentru serviciile sale militare, ambii păstrând însă rezerve vizavi de apartenența acestui personaj la familia în cauză. Tot în secolul al XIII-lea sunt dăruiți de către Bela IV și strămoșii voievodului român bănățean Ioan sau Lupcin, fiul lui Iuga, cu posesiunile Spini (Gepü), Prisaca (Tyvis) ac alie quam plures possessiones, după cum reiese dintr-un document mai târziu, din 1350. Atât Ștefan Olteanu[13], cât și Maria Holban[14] opinau că beneficiarii privilegiului ar fi putut aparține familiei cnezilor (ulterior nobililor) de Mâtnic. Desigur, nu putem să negăm gradul mare de improbablitate în ceea ce privește aceste filiații timpurii. Și totuși, documentar s-a dovedit, dicolo de orice îndoială, că a existat o remarcabilă continuitate în evoluția celor mai semnificative familii nobile române bănățene pentru o perioadă de mai bine de două secole, de la sfârșitul secolului al XIV-lea și până la mijlocul secolului al XVII-lea; de ce, atunci, să nu putem presupune o coborâre similară în timp, cu atât mai mult cu cât actele de nouă danie care proliferează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea vorbesc despre existența stăpânirilor strămoșești, ancestrale? În opinia noastră, dezbaterea pe această temă rămâne în continuare deschisă.

            Prima informație certă asupra unuia dintre membri familiei Cerna datează de la începutul secolului al XV-lea, în 1402[15] Stoian de Cerna numărându-se printre martorii unui proces judecat de voievodul Transilvaniei, Nicolae Csáki, în fața adunării mai multor nobili din districtele Sebeș și Mehadia. Informația merită reținută din mai multe considerente: în primul rând, semnificativ este faptul că acest Stoian de Cerna apare ca martor în cadrul comunității românești a cnezilor și nobililor din districtele Sebeș și Mehadia, ca reprezentant al districtului Mehadia unde familia își avea stăpânirile funciare. Alăturarea sa pe lângă nobilii de Mâtnic[16] ne dă temei să considerăm că familia de Cerna deținea același statut la începutul secolului al XV-lea, urmând modelul evolutiv al tuturor familiilor cneziale românești bănățene care, la cumpăna dintre secolele XIV și XV au făcut tranziția de la cnezi la cnezi nobili și apoi la nobili. În al doilea rând, prezența lui Stoian de Cerna în cadrul procesului în care s-a disputat stăpânirea asupra posesiunilor Iablanița, Zalyn și Kyralmezeye între cnezii nobili din familia Deș de Temeșel și câțiva cnezi din Kyralmezeye ridică semne de întrebare asupra unei alte probleme: într-un document din 3 mai 1436[17] posesiunea Kyralmezeye apărea printre stăpânirile lui Mihail și Vasile de Cerna. În ce context și sub ce formă s-a făcut acest transfer de proprietate, dacă într-adevăr a fost vorba despre așa ceva?

            Înainte de a desfășura informația documentară se impune o scurtă încercare de schiță genealogică. Un prim tabel genealogic al familiei a fost întocmit de Pesty Frigyes la sfârșitul secolului al XIX-lea[18], cu mențiunea că era vorba despre o familie românească, atestată ca atare în actele aparținând epocilor lui Ludovic I și Sigismund de Luxemburg. Prima parte a genealogiei sale se dovedește a fi neconcludentă în ceea ce privește apartenența celor pomeniți la nucleul familiei Cerna, ea neavând un suport documentar. În 1402 este atestat Stoian de Cerna, primul membru al familiei de la care se poate începe schițarea ramificațiilor genealogice. În două documente importante pentru familie, din 1436[19] și 1439[20], sunt amintiți Mihail II fiul lui Mihail I și Vasile fiul lui Stoian de Cerna ca români fideli ai regelui. Este foarte probabil ca acest Stoian să fie una și aceeași persoană cu cel atestat în anul 1402. În acest caz, el ar fi putut trăi la sfârșitul secolului al XIV-lea și la începutul secolului al XV-lea, încă în 1443[21] fiind amintit fără a se face precizarea că ar fi fost decedat. Incertă este relația sa cu Mihail I, documentele nefăcând nici o precizare în acest sens. Am înclina să luăm în considerare însă o înrudire foarte apropiată, fără a exclude posibilitatea ca ei să fi fost chiar frați. În orice caz, acest Mihail I nu mai este menționat după anul 1439, putându-se presupune că el a decedat cândva între 1439 și 1443.

            Carieră vor face însă fiii lor, Mihail II și Vasile, ambii pomeniți pentru prima dată în anul 1436, moment în care se aflau la deplina maturitate[22]. Nu foarte clară este legătura de rudenie dintre ei; în documentele din anii 1436 și 1439 ei apar clar ca având o ascendență diferită. În alte acte din anii 1451[23] și 1452[24] ei sunt prezentați ca fiind frați după tată (fratres carnalis), ceea ce nu poate corespunde realității. Totuși, din această apropiere realizată în documente putem deduce gradul strâns de înrudire, cei doi fiind, cel mai probabil, veri după tată. Din această perspectivă, revenim asupra ideii că Mihail I și Stoian de Cerna ar fi putut fi frați. Mihail I de Cerna a fost, fără îndoială, personalitatea cea mai marcantă a familiei. Născut probabil la începutul secolului XV, el a trăit până în jurul anului 1460, când Pesty afirmă că era deja mort. A fost căsătorit cu Doroteea, împreună cu care a avut doi fii, pe Nicolae I și pe Mihail III[25]. Nicolae apare documentar alături de tatăl său în anii 1451 și 1452, ca beneficiar al castrului Dranko (Drencova). În schimb, despre Mihail III nu există alte informații, Pesty mulțumindu-se doar să-i menționeze prezența. Ar fi posibil ca el să fi avut o fiică, pe Barbara, așa cum sugerează un document din anul 1540 (ne vom argumenta opinia în rândurile care urmează).

            În ceea ce îl privește pe Vasile I de Cerna, el s-a bucurat de o reputație asemănătoare cu cea a lui Mihail II, alături de care a împărțit, în 1449, responsabilitățile funcției de ban (viceban) de Severin. Fiu al Stoian de Cerna, Vasile a avut (potrivit lui Pesty), patru fii: Nicolae II, Mihail IV, Vasile II și Gheorghe I (ultimul mort în jurul anului 1466). În 1452 mai apare încă în documente alături de Mihail II, după care nu mai avem date asupra sa.

            Din acest moment, informațiile asupra familie devin confuze, minime chiar, ceea ce constituie un serios impediment în reconstituirea arborelui genealogic. Pesty adaugă tabelului său un alt Vasile, căsătorit cu Caterina, cu care a avut trei fii: Nicolae III, Gheorghe II și Mihail V ( acesta având la rândul său un fiu, Mihail VI)[26]. Este posibil să fie vorba de Vasile II fiul lui Vasile I, ipoteză pe care înclinăm să o acceptăm. Nedumerește faptul că ambele personaje au o descendență asemănătoare; și totuși, Gheorghe I fiul lui Vasile I apare ca fiind decedat în 1466, în timp ce Gheorghe II fiul lui Vasile II este încă pomenit în 1472 (Pesty nu dă însă sursa consultată). Putem deduce, deci, existența a două personaje diferite, cel mai probabil Vasile II fiind fiul lui Vasile I. Oricum, se pare că urmașii lui Vasile I de Cerna au părăsit ținuturile natale din Banatul cărășan, ei fiind pomeniți la sfârșitul secolului al XV-lea la Recaș în comitatul Timiș și la Ilia în comitatul Hunedoara[27]. Fenomenul nu este singular în lumea feudală românească bănățeană, un parcurs asemănător cunoscând și alte familii nobile române din Banat; astfel, o parte a familiei Măcicaș de Tincova a părăsit la sfârșitul secolului al XV-lea districtul Caransebeș pentru a se stabili în comitatele Hunedoara și Dăbâca, în timp ce, în aceeași perioadă, familia Deș de Temeșel avea să se mute în comitatul Cluj, la Iclod[28].

            Două informații se mai pot adăuga: existența, în 1489, a unui Mihail de Cerna (Csornai Mihaly), fiu al defunctului Vasile, semnalată într-o scrisoare din anul 1490 a regelui Matia Corvin[29] și prezența, în 1540, a unui grup de moștenitori ai altui nobil Mihail de Cerna (Cherna), ce îi cuprindea pe Barbara (fiica defunctului Mihail de Cerna), căsătorită cu nobilul Ștefan Simonfy și pe fiica acesteia Caterina, căsătorită cu Matei Dorca de Caransebeș[30]. Suntem îndreptățiți să credem că este vorba de urmașii celor două ramuri ale familiei, ce au descins din Mihail II și Vasile I, luând în considerare problemele funciare în care au fost implicați. Mihail de Cerna pomenit în 1489 se afla într-un conflict de stăpânire pentru o serie de posesiuni din comitatul Timiș (printre care și Recaș), ceea ce ne determină să-l considerăm urmaș al lui Vasile I (stabilit în zonă, după cum am văzut), în timp ce Barbara și Caterina (moștenitoarele altui Mihail Cerna) își dispută stăpânirile din ținuturile natale ale districtelor Mehadia și Almăj, fapt pentru care ele pot fi privite ca descendente ale banului Mihail II (probabil din partea fiului acestuia, Mihail III).

            Originară din districtul bănățean Mehadia (situat în prelungirea depresiunii Carensebeș-Mehadica până aproape de cursul Dunării), familia nobililor de Cerna a deținut, potrivit izvoarelor, un patrimoniu funciar destul de redus, dacă o comparăm cu celelalte familii nobile bănățene consacrate. Principalele sale stăpâniri s-au concentrat în partea de sud a districtului, pe cursul inferior al râului Cerna și de-a lungul afluenților acestuia: Topleț, Iardaștița, Belareca și Globu. Trebuie semnalată imediata vecinătate cu familia nobililor Deș de Temeșel, care își avea concentrate posesiunile în partea nordică a districtului. Această apropiere teritorială între cele două familii poate sugera anumite legături mai strânse, nefiind exclusă chiar înrudirea lor (în fond, ele reprezentau principalele nuclee nobiliare ale districtului). În orice caz, mult mai probabilă este stăpânirea în condivizionalitate, în acest sens cazul posesiunii Toplicean (Tapolchan) fiind destul de concludent. În 1439 satul apare printre stăpânirile nobililor de Cerna, pentru ca în 1440 tot o posesiune Toplicean să fie inclusă și în patrimoniul familiei Deș de Temeșel. Câțiva ani mai târziu, în 1447, un alt document ne informează că familia Deș stăpânea doar jumătate din satul în speță[31]. Nu ar fi singurul caz în care două familii nobile bănățene au stăpânit moșii în indiviziune; cunoscute sunt exemplele familiilor Măcicaș și Mâtnic, Bizerea și Racoviță de Caransebeș, Fiat de Armeniș și Mâtnic ori Fiat de Armeniș și Măcicaș[32].

            Ansamblul posesiunilor funciare ale familiei Cernna a cuprins în jur de zece stăpâniri patrimoniale, fapt cunoscut din două documente datate în 1436[33] și 1439[34]. A fost vorba, în fapt, de reconfirmări în stăpânirile strămoșești, acordate familiei de regii Sigismund de Luxemburg și Albert de Austria în semn de recunoștință pentru serviciile militare prestate de membrii familiei în luptele cu turcii[35]. Beneficiarii acestor acte de nouă danie au fost Mihail fiul lui Mihail și Vasile fiul lui Stoian de Cerna, dovadă că membrii familiei și-au stăpânit pământurile în indivizune, fenomen, de altfel, generalizat la nivelul nobilimii române bănățene în acea vreme. Interesant este faptul că în primul document, cel din 1436, nu sunt cuprinse toate stăpânirile familiei, fiind vorba doar de moșiile Cerna, Iardaștița, Popradna, Topleț și Globu Craiovei (Kyralmezeye). De-abia în 1439 sunt incluse și alte cinci posesiuni: Verendinul de Sus și de Jos, Toplicean, Fazakas, Belibuc și Plugova. La o primă vedere s-ar putea considera că stăpânirilor inițiale le-au fost alăturate altele noi prin donație regală. Însă faptul că documentul din 1439 face precizarea clară că era vorba despre o nouă danie demonstrează caracterul ancestral al acestor stăpâniri[36]. Se poate presupune că a fost nevoie de un al doilea act de nouă danie pentru a completa în mod oficial patrimoniul familial, în caz contrar, absența din documente a unor stăpâniri putând să atragă după sine ignobilarea lor, aceasta dacă luăm în considerare afirmația lui Dan G. Pleșia potrivit căreia în acea perioadă nu individul era înnobilat, ci pământul[37]. Documentul din 1439 mai face precizarea, nu lipsită de importanță, că regele Albert a dăruit românilor săi (walahorum nostrorum) aceste stăpâniri „sub acele rânduieli, dări, forme, învoieli și condiții în care numiții strămoși ai lui Mihail și Vasile, dar și ei înșiși le-au ținut și stăpânit până acum și sub care au obișnuit să-și țină și să-și stăpânească moșiile și bunurile lor ceilalți nobili români fideli ai acestor părți”.

            O problemă aparte ridică stăpânirea asupra posesiunii Kyralmezei (Globu Craiovei). La începutul articolului am amintit de procesul care s-a derulat în 1428 între nobilii Deș de Temeșel și cnezii de Kyralmezei, proces judecat de însuși Sigismund de Luxemburg pe baza unor documente anterioare, din 1402 și 1425, care lua în discuție stăpânirea asupra moșiilor Iablanița, Zalyn și Kyralmezei. Prin decizia finală, posesiunile Iablanița și Zalyn au revenit familiei Deș de Temeșel, în timp ce Kyralmezei rămânea cnezilor locali. Se ridică fireasca întrebare în ce mod această posesiune a ajuns în stăpânirea nobililor de Cerna? Cum nu există dovada documentară a unei achiziții se poate bănui o altă modalitate, practicată de nobilii bănățeni: aceea de înfrățire pe moșie cu unii cnezi, aceștia din urmă acceptând (sau solicitând) condivizionalitatea în schimbul protecției, însoțită de sume compensatorii. Mai devreme sau mai târziu, nobilii au căutat să tranșeze, cu sprijinul legislației în vigoare, problema stăpânirii în favoarea lor, un exemplu concludent fiind cel al nobililor Mâtnic de Ohaba-Mâtnic care, între anii 1404 și 1439, obțin pe această cale cinci posesiuni din partea unor cnezi locali[38]. Este, deci, probabil ca nobilii de Cerna să fi procedat în același mod, cu atât mai mult cu cât exista precedentul creat de nobilii Deș de Temeșel care, în 1402 (și apoi în 1428) obținuseră moșiile Iablanița și Zalyn în detrimentul cnezilor de Kyralmezei.

            Lipsa unor documente legate de patrimoniul familial din districtul Mehadia ne împiedică să dezvoltăm imaginea mobilității și a transformărilor pe care acesta le-ar fi putut suferi în timp. Dintr-un document târziu, datat în 1540[39], se pot trage totuși unele concluzii. Potrivit acestuia, în data de 22 ianuarie 1540 Francisc Fiat de Armeniș și Martin de Racoviță, castelani de Caransebeș, arată că doamna Barbara, moștenitoarea nobilului Mihail de Cerna (Cherna) și soția nobilului Ștefan Simonfy, constituie ca zestre fiicei sale Caterina și, deopotrivă, ginerelui său Matei Dorca de Caransebeș, secundum ius et consuetudinem dominorum nobilium istius districtus, o serie de posesiuni și părți de posesiuni în nouă sate din districtele Almăj și Mehadia. A fost vorba de moșiile Verendin, Lăpușnic, Kraloposvicza, Calovița, Pecinișca, Cerna, Plugova, Belibuc și Belibukteleke. Nu avem motive să ne îndoim că personajele feminine în cauză au fost urmașe ale familiei Cerna, cel mai probabil ale ramurii descendente din banul Mihail de Cerna, ramură care se pare că a continuat să stăpânească patrimoniul familial în ținutul natal, în timp ce urmașii lui Vasile de Cerna sunt regăsiți la sfârșitul secolului al XV-lea în comitatele Timiș și Hunedoara. Se poate observa o continuitate de stăpânire de-a lungul unui secol de evoluție a Cernenilor, fenomen întâlnit și în cazul altor familii nobile române bănățene. De asemenea, atrage atenția includerea unor noi stăpâniri care, fie nu au fost menționate în documentele de secol XV, fie au fost achiziționate ulterior, ceea ce poate indica preocuparea de a-și extinde patrimoniul familial, inclusiv în districtul vecin al Almăjului (vezi posesiunea Lăpușnic). Sugestiv este și faptul că pomenitul nobil defunct Mihail de Cerna (posibil fiu al banului de Severin) se pare că nu a avut urmași pe linie masculină, drept pentru care fiica sa Barbara s-a constituit în moștenitoare, nefiind exclus să fi existat un act de praefectio prin care dreptul de moștenire în cadrul familiei a transferat la cerere, cu acord regal, asupra fetelor, procedeu uzitat, de altfel, și în familiile Bizerea sau Fiat de Armeniș[40]. Astfel se poate explica declinul familiei Cerna, atinsă în secolul al XVI-lea de defectum seminis. De altfel, se pare că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea familia și stăpânirile sale a intrat în disoluție. Un document din 1547 atestă faptul că satul Verendin a intrat în posesia lui Ioan Fiat, Ladislau Bakoczi, Francisc și Ioan de Măcicaș ca urmare a confiscării sale de la nobilul Bogdan de Poreca, acuzat de regalitate că a revenit la credința „schismatic㔠a românilor și sârbilor[41]. Or, Verendinul figura încă din 1439 printre stăpânirile familiei Cerna, menținându-se ca atare și în 1540; a fost el înstăinat de descendentele familiei în perioada 1540-1547 sau nobilii de Poreca au fost condivizionali cu Cernenii? Ultima variantă nu se verifică, documentar neexistând nici o apropiere între cele două familii. Rămâne de presupus faptul că Bogdan de Poreca a încercat să-și refacă patrimoniul funciar, confiscat familiei sale de regalitate în anul 1500[42] pe aceleași considerente, acțiune rămasă fără rezultat însă. În sfârșit, în 27 aprilie 1577[43] are loc o înțelegere între Paul Baky și Martin de Plugova asupra a patru posesiuni din districtul Mehadia: Plugova, Plugovița, Markusowycza și Belibuc (a căror valoare se ridica la 200 de florini aur), stăpâniri care figuraseră până la mijlocul secolului XVI în patrimoniul familiei Cerna. Pare evident faptul că ele au fost înstrăinate, la fel ca și Verendinul, din motive neclare (stingerea familiei, bunăoară).

            În buna tradiție a celorlalte exponente ale elitei sociale românești bănățene, familia nobililor de Cerna s-a preocupat în secolul al XV-lea de lărgirea stăpânirilor sale prin obținerea de danii și zălogiri regale, dar și prin cumpărări de pământuri. Situația a fost posibilă cu atât mai mult cu cât, în perioada 1438-1443, Mihail și Vasile de Cerna, alături de alți nobili din familiile Bizerea sau Densuș s-au distins în campaniile militare ale regalității împotriva otomanilor, contribuind material cu sume deloc neglijabile la întreținerea sistemului de apărare al Banatului de Severin. Nu poate fi trecută cu vederea nici funcția deținută la nivelul acestei unități de graniță a regatului de către cei doi nobili de Cerna, situație care cu siguranță că le-a creat adevărate oportunități de sporire a patrimoniului lor funciar. Astfel, dintr-un document din anul 1451[44] rezultă faptul că, încă din 1439, regele Albert ar fi donat nobililor Mihail de Cerna, Vasile de Cerna, lui Nicolae fiul lui Mihail de Cerna (trei părți) și lui Nicolae de Bizerea (o parte) castrul Dranko[45] cu toate așezările și pertinențele sale, ca urmare a serviciilor credincioase aduse în luptele cu otomanii. Deoarece actele donației s-au pierdut în vremea devastărilor otomane, la 15 iunie 1451 Iancu de Hunedoara poruncește nobililor și juraților din cele șapte districte românești bănățene să convoace la un soroc precis scaunul de judecată în cadrul adunării generale, pentru a se cerceta dacă această donație s-a făcut în urmă cu 12 ani și pentru a se reconstitui dreptul de proprietate. Adunarea generală a nobililor români din cele șapte districte[46], întrunită la 13 ianuarie 1452, depune mărturie în favoarea bărbaților aleși din familiile Cerna și Bizerea, adeverind dania și pierderea documentelor. Hotărârea adunării a fost consemnată de Capitlul din Arad printr-un act emis o săptămână mai târziu, la 22 ianuarie 1452[47].

                Un alt document din 1443[48] vine să confirme modul în care nobilii bănățeni au înțeles să se angajeze în efortul militar pe care regalitatea maghiară îl depunea la frontiera sa sudică. Potrivit acestuia, regele Vladislav I zălogește vitejilor și nobililor Mihail și Vasile de Cerna, lui Mușina și Alexandru de Densuș, precum și lui Nicolae de Bizerea domeniul Recaș și posesiunea Zegehaza din comitatul Timiș, rămase fără moștenitori pe linie masculină după moartea lui Stanislav de Recaș, respectiv a lui Clemente de Zegehaza. În act se face precizarea semnificativă cum că acești nobili români au cheltuit între 1438 și 1443 suma de 5000 de florini aur pentru întreținerea cetăților bănățene Severin, Gureni, Orșova, Peci, Svinița, Caransebeș și Mehadia, din proprie inițiativă și fără a avea poruncă de sus, adeseori vărsându-și sângele și pierzându-și familiarii în luptele cu otomanii. De remarcat faptul că interesele acestor nobili proveniți din zone diferite (familia Cerna din districtul Mehadia, Nicolae de Bizerea din districtul Caransebeș iar nobilii de Densuș din Hațeg), s-au intersectat datorită unor scopuri militare comune, ei ajungând să stăpânească împreună (caz extrem de rar întâlnit) posesiuni într-o zonă diferită de cea de baștină.

            De altfel, familia Cerna pare determinată să-și consolideze stăpânirile în zona Recașului, în 1447 Mihail de Cerna cumpărând de la Ioan și Ecaterina Magyar de Recaș o vie pe dealul Brosasmal de lângă Recaș cu suma de 32 florini de aur, în chip de cumpărătură veșnică, iar prin el tuturor moștenitorilor săi... pentru a o ține, avea și de asemenea stăpâni cu drept de veci și în chip nestrămutat[49]. Nicolae de Bizerea, condivizionalul banului de Severin în cadrul stăpânirii Recaș, s-a numărat printre cei care au anunțat tranzacția. În aceeași zonă, el a cumpărat și Satchinez[50]. Se pare însă că, în timp, înțelegerea dintre familiile Cerna și Bizerea s-a deteriorat căci, dintr-o scrisoare a regelui Matia Corvin din 1490, rezultă faptul că în anul 1489, în ajunul sărbătorii Sf. Andrei, un Mihail de Cerna (Csornay Mihaly) fiul defunctului Vasile a ocupat posesiunile Recaș, Kathol, Hedemer și Sebesfok ale Advigăi de Bizerea, deși cu mai mulți ani în urmă tatăl său Nicolae de Bizerea și defunctul Mihail de Cerna s-au aflat împreună în stăpânirea acestor moșii[51]. Pesty Frigyes își exprimă incertitudinea asupra identității acestor personaje. În opinia noastră, ceea ce este evident este faptul că Nicolae de Bizerea și defunctul Mihail de Cerna sunt aceia care, în 1443, au obținut Recașul din partea regalității. Se știe, de asemenea, că la sfârșitul secolului al XV-lea urmașii lui Vasile de Cerna, ban al Severinului, sunt cei care s-au stabilit la Recaș în Timiș.În consecință, Vasile de Cerna tatăl lui Csornay Mihaly poate fi ori Vasile I fiul lui Stoian, ori Vasile II fiul lui Vasile I. Am înclina spre cea de-a doua variantă din rațiuni cronologice. Gestul lui Csornay Mihaly de a-și însuși, în mod forțat probabil, acele stăpâniri în detrimentul Advigăi de Bizerea trădează pretenția ascendentului la moștenire pe linie masculină, deși se știe că în familia Bizerea, de pildă, și fetele erau acceptate la moștenire ca părți egale.

            Prestigiul deosebit de care s-au bucurat Cernenii la mijlocul secolului al XV-lea a fost ilustrat, fără îndoială, de funcțiile deținute de Mihail și Vasile de Cerna la nivelul Banatului de Severin. Acesta, o regiune românească compactă, în care instituțiile proprii s-au menținut mai mult și mai bine decât în altă parte, a fost o unitate administrativ-militară definită prin excelență de rolul său, deloc de invidiat, de zonă de graniță, mereu expusă vexațiunilor venite de dincolo de Dunăre. În cadrul său, bănățenii, în frunte cu cnezii și nobilii generați de societatea românească a vremii, au constituit o unitate de elită militară sub comanda banului de Severin[52]. Dacă în primele două secole ale existenței Banatului de Severin conducerea sa a fost atribuită alogenilor, situația se schimbă odată cu perioada Corvineștilor. Iancu de Hunedoara este cel care, împreună cu fratele său Ioan, inaugurează în 1439 prezențele românești în fruntea Banatului de Severin, dregătorie, de altfel, ocolită datorită dificultății sale. Se afirmă faptul că a existat o adevărată politică de familie în epocă prin care, la fel ca și în cazul daniei regale, au beneficiat de avantajele dregătoriei toți membrii familiei celui aflat în funcție[53]. Din această perspectivă, nu miră desemnarea ca bani de Severin a lui Mihail și Vasile de Cerna (în 1449), colaboratori apropiați ai lui Iancu de Hunedoara; de altfel, fiul acestuia din urmă, Matia Corvin, procedează similar atunci când îi numește în aceeași funcție pe Ștefan și Mihail de Mâtnic între anii 1459 și 1467.

            Este evident faptul că, dintre cei doi Cerneni, Mihail a fost cel care s-a bucurat de cea mai mare autoritate și prestigiu. Fără a proveni dintr-o familie de mare rezonanță a Banatului, putem bănui că el și-a datorat ascensiunea relației deosebite pe care a avut-o cu Iancu de Hunedoara, în special în perioada în care acesta, în calitate de ban al Severinului și comite de Timiș, a fost direct implicat în organizarea apărării în zonă. Victor Motogna îl consideră chiar rudă a acestuia[54], deși afirmația sa nu poate fi susținută în nici un fel. Pesty Frigyes îi integrează pe cei doi în lista banilor de Severin încă din anii 1443-1444, menționând însă că în sursa consultată ei nu apar explicit în această calitate (există posibilitatea ca ei să-l fi substituit în acei ani pe voievodul Transilvaniei, aflat în plină campanie antiotomană la sud de Dunăre). De altfel, în realitate se pare că cei doi Cerneni au deținut funcția de vicebani, în subordinea directă a lui Iancu de Hunedoara, cel care a păstrat demnitatea de ban până la sfârșitul vieții sale[55]. Mihail de Cerna a avut o continuitate de opt ani în funcție, între 1447 și 1454, fiind dublat în 1449 de vărul său Vasile de Cerna, iar între 1452 și 1454 de un alt nobil român bănățean, Petru Danciu de Caransebeș. În fond, dincolo de relația specială cu guvernatorul Ungariei[56], a cărui afinitate față de lumea feudală românească a regatului trebuie căutată în faptul că el însuși își trăgea rădăcinile din acest mediu, aprecierea de care s-au bucurat cei doi exponenți ai familiei Cerna este trădată și de conținutul diplomelor adeveritoare, în 1451 ei fiind desemnați în calitate de „bărbați aleși” (egregii), calitate care îi include fără echivoc în clasa nobiliară a regatului. De asemenea, la fel ca și ceilalți slujbași români aflați în demnități mai importante, atât Mihail de Cerna cât și Petru Danciu de Caransebeș sunt atestați în 1451 ca având sigilii personale[57].

            Funcția de ban al Severinului a adus beneficiarilor săi și o serie de avantaje materiale, în primul rând prin sumele cu care demnitatea era remunerată. Nu putem reconstitui cuantumul sumelor primite de Mihail și Vasile de Cerna la mijlocul secolului al XV-lea. Din informații mai târzii, datând din anii 1494-1495, se știe că banii Severinului Petru Vistier de Măcicaș și Iacob de Gârliște au încasat 4000 de florini, o sumă mai mică decât cea a banului de Belgrad, dar mai mare decât cea a omologului de Sabaț, la care s-au adăugat sume mai mici în bolovani de sare[58]. De altfel, după cum am arătat și în paginile anterioare, Cernenii au fost capabili să contribuie material (alături de reprezentanți ai familiilor Bizerea și Densuș) cu 5000 de florini la întreținerea cetăților de la Dunăre și din Banatul de Severin înainte de 1443. Funcția deținută cu siguranță că le-a compensat și completat veniturile. Apoi, în calitate de conducători ai acestei unități administrativ-militare, cei doi au avut dreptul de a percepe obligațiile datorate de feudalii locali, obligații care au decurs din vechea stăpânire cnezială, perpetuată și asupra stăpânirilor nobiliare, și care constau în quinquagesima ovium, cens[59], daruri (munera)[60] și servicii (servitia). Din această perspectivă, este de înțeles nemulțumirea banilor Mihail de Cerna și Petru Danciu de Caransebeș față de scutirile de care nobilii de Măcicaș au beneficiat în urma contribuției militare și al sacrificiului de sânge pe care doi membri ai familiei le-au adus în bătălia de la Golubăț din 1428. Cei doi bani au încercat să forțeze, în anii 1453-1454, plata acestor dări însă, cu toată autoritatea lor deloc neglijabilă, ei nu au reușit să își impună punctul de vedere nici în fața lui Iancu de Hunedoara, nici în cea a adunării nobililor districtului Sebeș (o dovadă a faptului că tendințele abuzive ale factorilor administrativi-fiscali puteau fi oprite prin respectatea normelor juridice specifice vremii).

            Pe lângă atribuțiile militare sau administrativ-fiscale, funcția de ban al Severinului a solicitat deținătorilor săi și rezolvarea unor probleme de natură juridică, de cea mai mare responsabilitate fiind conducerea adunărilor nobiliare românești districtuale. În documentele de la mijlocul secolului al XV-lea îl întâlnim pe Mihail de Cerna în trei ipostaze, judecând procese de natură funciară sau fiscală. Astfel, în data de 8 august 1448[61], el a condus adunarea nobililor din districtul Sebeș, constituită în scaun de judecată pentru a rezolva litigiul ivit între nobilii de Măcicaș și iobagul Negrilă al nobilului Gheorghe de Racoviță. A fost, fără îndoială, unul din cele mai surprinzătoare procese atestate în documentația vremii, dat fiind statutul social-juridic atât de diferit al părților aflate în judecată în ceea ce privește dreptul de stăpânire asupra „muntelui” Selye. Dacă pretențiile familiei de Măcicaș sunt ușor de înțeles, cele ale iobagului sunt greu explicabile (doar dacă nu a fost vorba de un fost cnez decăzut din drepturile sale). Oricum, respectând procedura tradițională de judecată, adunarea a solicitat mărturia a opt nobili aleși ca asesori jurați, care au adeverit că posesiunea a fost stăpânită din vechime de familia Măcicaș.

            În 1452[62], Mihail de Cerna și Petru Danciu de Caransebeș au judecat un proces între nobilii de Măcicaș și cei de Mâtnic, în cadrul căruia a fost disputat dreptul de stăpânire asupra moșiei Dobregoste de Jos. În urma examinării actelor de proprietate, banii Severinului au constatat că nobilii de Mâtnic nu au nici o bază legală față de nobilii de Măcicaș, cărora le recunosc dreptul de stăpânire. Deoarece nobilii de Mâtnic s-au declarat nemulțumiți, reprezentanții familiei Măcicaș au cerut transpunerea procesului la district, solicitare față de care Mâtnicenii protestează din nou. În această situație, banii Severinului au adjudecat stăpânirea în cauză Măcicășeștilor, sentința rămânând definitivă.

            Mihail de Cerna și Petru Danciu au mai condus o adunare a nobililor districtului Sebeș în 1454[63], în cadrul căreia s-a dezbătut, la cererea banilor, scutirea de o parte din dările cneziale, scutire de care au beneficiat nobilii Iacob, Ladislau și Dumitru de Măcicaș după anul 1428 pentru stăpânirile Măcicașul de Jos și Spinii de Jos. Scutirea a fost acordată de regele Sigismund de Luxemburg în urma sacrificiului lui Mihail și Roman de Măcicaș, căzuți sub zidurile Golubățului, cu condiția ca nobilii de Măcicaș să dea totuși banilor de Severin un vițel îngrășat de Rusalii, trei porci, trei colaci și o friptură de Crăciun și 12 ouă și trei colaci de Paște. Peste ani s-ar părea că banii au dorit să se revină la plata integrală a obligațiilor, drept pentru care nobilii de Măcicaș se văd nevoiți să se adreseze autorității centrale pentru a obține reconfirmarea drepturilor câștigate cu două decenii în urmă. În 1453[64], Iancu de Hunedoara a ordonat banilor de Severin să respecte scutirile de care s-au bucurat cei trei nobili de Măcicaș, însă cei dintâi vor face apel la adunarea nobililor din districtul Sebeș. În fața adunării, întrunită în ziua de 28 februarie 1454, Măcicășeștii au declarat că ei au obținut scutirea din partea regelui Sigismund de Luxemburg și, pe baza mărturiei a șase nobili, adunarea dă câștig de cauză nobililor de Măcicaș, fapt acceptat și întărit ulterior și de către banii Severinului prin documentul din 15 martie 1454[65].

            În plan spiritual, considerații asupra confesiunii nobililor de Cerna sunt dificil de formulat, nici documentele nefiind explicite. Onomastica nu este nici ea mai clară în acest sens, reprezentanții familiei purtând în secolul al XV-lea prenume care aparțin, în egală măsură, atât ritului ortodox, cât și celui catolic. Doar dacă luăm în considerare persoanele cuprinse în documentul din 1540 (Barbara și Caterina), pe care le considerăm ultimele descendente ale banului de Severin Mihail de Cerna, am putea accepta catolicismul acestora. Se poate presupune însă, prin analogie cu celelalte familii nobile bănățene, că în perioada de deplină afirmare a familiei, la mijlocul secolului XV, cei doi bani (vicebani) de Severin ar fi fost deja catolici, la fel cum neîndoios catolic a fost condivizionalul lor Nicolae de Bizerea. Este greu de presupus că în urma diplomelor restrictive din 1366 și 1428 unii nobili români ar fi putut obține funcții de responsabilitate păstrându-și confesiunea ortodoxă. Atâta vreme cât informații concludente nu apar, varianta apartenenței catolice a acestor Cerneni și, desigur, și cea a urmașilor lor, nu trebuie respinsă din considerații ce nu au nimic în comun cu spiritul vremurilor. Ceea ce este însă important este faptul că, indiferent dacă au fost catolici sau ortodocși, ei sunt pomeniți în documente ca nobili români, fără ca acest lucru să împieteze asupra ascensiunii lor politice și militare.

             În consecință, revenim la ideea ce a potențat acest demers istoric: cu toată parcimonia informației, putem deduce evoluția unei familii române înnobilate probabil la cumpăna dintre secolele XIV-XV grație contribuțiilor militare aduse regalității într-o perioadă de mari tensiuni politice pe linia Dunării. Destinul acestei familii a fost marcat de personalitatea lui Iancu de Hunedoara, prin intermediul căruia, la mijlocul secolului al XV-lea, doi dintre membri familiei au reușit să urce treptele unor demnități reprezentative în zonă. La fel ca și în cazul altor nobili români bănățeni, exemplul nobililor de Cerna completează fresca socială și politică a vremii, redând istoriei Banatului medieval o pagină care vine să întregească un ansamblu deja consacrat: cel al unei elite sociale cu ample tradiții în spațiul românesc.

 

 

Anexă

 

Propunere de tabel genealogic al familiei nobililor de Cerna

 

 

 

 

 

 

                         Ligia Boldea

 

(Articol preluat, cu consimțământul autoarei, din Analele Banatului, X-XI. 2002-2003, p. 317-334)

 


 

[1] Nobilimea românească din Transilvania (Az erdélyi román nemesség), Satu Mare, 1997; I. Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania (1440-1514), București, 2000.

[2] V. Papacostea, Civilizație românească și civilizație balcanică, București, 1983, p. 230.

[3] Ligia Boldea, Nobilimea românească din Banat (origine, statut, studiu genealogic), Reșița, 2002.

[4] Pesty Fr., A Szörényi bánság és Szörény vármegye története, I, Budapesta, 1877, p. 460-461.

[5] I. Cavaler de Pușcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile române, II, Sibiu, 1892, p. 57.

[6] I. Drăgan, op. cit., p. 292-293.

[7] Adrian A. Rusu, Ioan de Hunedoara și românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999, p. 225-227.

[8] De altfel, documentul din 1439 prin care Mihail și Vasile de Cerna au fost recunoscuți în stăpânirea moșiilor părintești cuprinde și precizarea ca acești nobili să-și stăpânească pământurile sub quibusque ceteri eis fideles wolachy nobiles parcium illarum possessiones, fiind primul document referitor la Banatul cărășan care folosește această formulă fără echivoc. Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, București, 1887, I/2, p. 649, nr. DLI; vezi și I. Drăgan, Cnezi și nobili români în vremea Corvineștilor, în Nobilimea românească...(Az erdély román...), p. 116.

[9] Pesty Fr., op. cit., p. 250.

[10] I. Cavaler de Pușcariu, op. cit..

[11] Pesty Fr., op. cit., p. 476.

[12] I. Cavaler de Pușcariu, op. cit., p. 131.

[13] Șt. Olteanu, Un document inedit privind istoria Banatului în secolele XIII-XIV, în Studii. Revistă de istorie, XVII, 1964, nr. 5, p. 1144.

[14] Maria Holban, În jurul publicării unor documente inedite, în Studii. Revistă de istorie, XIX, 1966, 4, p. 781.

[15] A fost vorba, mai precis, de un document prezentat în cadrul procesului judecat de însuși Sigismund de Luxemburg în anul 1428 în fața adunării generale a nobililor, cnezilor și alte stări din districtul Mehadia. Textul documentului a fost integral reprodus în documentul cadru din 1428, însă datarea sa este incertă întrucât cifrele anului sunt șterse parțial. Ioan Aurel Pop opinează că este vorba de anul 1402 și nu de anul 1422 (ani în care Nicolae Csáki a fost voievod al Transilvaniei) ținând cont și de prezența altor nume pomenite. Vezi Ioan A. Pop, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobililare(boierești) în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p.128.

[16] Cu certitudine, Fărcaș fiul lui Bogdan de Mâtnic era nobil la acea vreme, el trăind la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, fapt care reconfirmă (dacă mai era nevoie) datarea documentului inițial al procesului în anul 1402. Vezi Ligia Boldea, op. cit., p. 302.

[17] Așezarea a fost identificată cu satul Globu Craiovei (com. Iablanița) situat în ținutul Craina din SE zonei montane a Banatului. cf. Dumitru Țeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timișoara, 1998, p. 331.

[18] Pesty Fr., op. cit., p. 460-461.

[19] Hurmuzaki, op. cit., p. 609, nr. DXV.

[20] Ibidem, p. 649, nr. DLI.

[21] Ibidem, p. 685, nr. DLXXIX.

[22] Vezi și opiniile lui Adrian A. Rusu, op. cit., p. 225.

[23] Ibidem, p. 62 și p. 64.

[24] Pesty Fr., op. cit., III, p. 58 și p. 61.

[25] I. Drăgan, Nobilimea românească..., p. 293; Adriab A. Rusu, op. cit., p. 226.

[26] Pesty Fr., op. cit., I, p. 461.

[27] I. Drăgan, op. cit., p. 293; apud Csánki D., Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, V, Budapesta, p. 175.

[28] Ligia Boldea, op. cit., p. 199-200.

[29] Pesty Fr., op. cit..

[30] Hurmuzaki, op. cit., II/4, p. 230-231, nr. CXXX.

[31] D. Țeicu, op. cit., p. 385.

[32] Ligia Boldea, op. cit., p. 71-72.

[33] Hurmuzaki, op. cit., I/2, p. 609, nr. DXV.

[34] Ibidem, p. 649, nr. DLI.

[35] Șt. Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, în Studii și cercetări de istorie, VIII, 1957, 1-4, p. 57; Gh. Cotoșman, Privilegiile românilor în cadrul districtelor valahe bănățene, în Revista Institutului Social Banat-Crișana, XIII, 1944, mai-aug., p. 378.

[36] Adrian A. Rusu avea să afirme că, în regiunile unde stăpânirea funciară specific românească a fost foarte răspândită, regalitatea a elaborat un formular de cancelarie adecvat acestor realități, în care titlul de nouă danie era atribuit cnezilor și cnezilor nobili pentru a le confirma sau reconfirma stăpânirile strămoșești. Vezi Un formular al cancelariei regale din epoca lui Iancu de Hunedoara pentru nobilii români din Transilvania, în Acta Musei Napocensis, XX, 1983, p. 158.

[37] D. Gr. Pleșia, La noblesse roumaine de Transylvanie. Structure et évolution, în Revue Roumaine d’Histoire, 3, 1987, p. 209.

[38] Ligia Boldea, op. cit., p. 70-71.

[39] Hurmuzaki, op. cit., II/4, p. 230-231, nr. CXXX; vezi și Ioan A. Pop, op. cit., p. 150.

[40] Ligia Boldea, op. cit., p. 78.

[41] Hurmuzaki, op. cit., p. 399, nr. CCXLI; vezi și Dragoș Lucian Țigău, Familia Fiat de Armeniș în secolele XV-XVII, în Banatica, 14, 1996, p. 30 și 45.

[42] Pesty Fr., Krassó vármegye története. Oklevéltár, III, Budapesta, 1883, p. 114.

[43] Idem, A Szörényi bánság ..., III, p. 408.

[44] Hurmuzaki, op. cit., II/2, p. 1, nr. I.

[45] Ale cărui ruine se află în apropiere de Drencova, pe Dunăre. Vezi Șt. Matei, Fortificații de pe teritoriul Banatului în lumina izvoarelor istorice, în Banatica, 5, 1979, p. 255-263.

 

[46] A fost vorba de districtele Almăj, Bârzava, Caransebeș, Comiat, Izvoarelel Carașului, Lugoj și Mehadia. Surprinde prezența reprezentanților districtului Comiat, știut fiind faptul că, încă din anul 1435, acesta a fost zălogit de către Sigismund de Luxemburg fraților Iancu și Ioan de Hunedoara în schimbul unui împrumut de 1500 florini aur, fapt care se pare că i-a știrbit din privilegiile de care se bucurau celelalte districte bănățene. De-abia în 1457, în urma unei mari solidarizări a feudalității bănățene, Ladislau V Postumul reînnoiește privilegiile celor opt districte românești bănățene, inclusiv ale Comiatului, care achitase regelui suma împrumutată acestuia de frații Corvinești. I.A. Pop, op.cit., p.133; vezi și V. Motogna, Trecutul românilor din Banat în epoca lui Iancu de Hunedoara (1437-1455), în Revista Institutului Social Banat-Crișana, XIII, 1944, mai-aug., p. 572.

[47] Hurmuzaki, op. cit., I/2, p. 685, nr. DLXXIX; P. Bona, Biserica medievală din Caransebeș, Caransebeș, 1993, p. 40; N. Iorga, Observații și probleme bănățene, București, 1940, p. 35.

[48] C. Feneșan, Documente medievale bănățene, Timișoara, 1981, p. 38.

[49] Adrian A. Rusu, Ioan de Hunedoara..., p. 226.

[50] Pesty Fr., op. cit., I, p. 461.

[51] Ligia Boldea, Probleme ale studiului genealogic al familiilor nobile române bănățene, în Buletinul Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, I-II, 1995-1996, p. 43.

[52] Potrivit tradiției, consemnată într-un document din 1390, cnezii nobili participau la oaste cu 1 lance, adică cu o unitate militară ce deservea un călăreț greu înarmat, cu lance și flamură, însoțit de o suită formată din 4-10 persoane; cf. Ioan A. Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut, evoluție), în Nobilimea românească... (Az erdély román...), p. 51.

[53] I. Drăgan, op. cit., p. 343.

[54] V. Motogna, op. cit., p. 560. S-a emis și ipoteza potrivit căreia Mihail de Cerna s-ar fi înrudit cu Nicolae de Bizarea, cf. Adrian A. Rusu, op. cit., p. 225.

[55] I. Drăgan, op. cit., p. 293, citându-l pe Engel P., Magyarország világi archontológiája 1301-1457, Budapesta, 1996.

[56] În Arhivele Naționale Maghiare se păstrează o scrisoare trimisă în data de 5 octombrie 1447 de către Iancu de Hunedoara lui Mihail de Cerna, una din puținele scrisori de uz cotidian, destinate practicilor administrative sau pentru simpla comunicare. Apud Adrian A. Rusu, op. cit., p. 300.

[57] Ibidem, p. 304.

[58] I. Drăgan, op. cit., p. 148.

[59] Documentele referitoare la Banatul medieval sunt prea puțin explicite în ceea ce privește cuantumul și perceperea acestor dări, unele specific românești (de exemplu quinquagesima ovium). Dintr-un singur document datat în anul 1387 reiese clar obligația cnezilor din familia Deș de Temeșel (atestată din 1390 ca familie cnezială nobilă) de a plăti castelanilor de Mehadia censul în valoare de 3 groși de sesie la fiecare sărbătoare de Sf. Mihail, precum și quinquagesima plătită anual de Sf. Gheorghe. Vezi Ioan A. Pop, Datul oilor în Țara Hațegului în veacul al XV-lea și la începutul veacului al XVI-lea, în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, p. 287; A. Andea, Banatul cnezial până la înstăpânirea habsburgică (1718), Reșița, 1996, p. 142; Z. Pâclișanu, Quinquagesima Valachorum, în Cultura creștină, IX, 1920, 3, p. 86-95.

[60] Ele au putut consta în lână, caș, miere, cergi sau chiar animale al căror vânat era interzis pentru supușii de rând. Interesantă este mărturia prin care, în jurul anului 1400, nobilul Ioan de Măcicaș promite într-o scrisoare, probabil banului de Severin, un șoim de vânătoare. Apud D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul XVI, I, București, 1967, p.102.

[61] Pesty Fr., op. cit., III, p. 56. Vezi și Ioan A. Pop, Instituțiile medievale..., p. 133; V. Achim, O instituție românească în Banatul medieval: adunările obștești din districte, în Revista de istorie, 41, 1988, 2, p. 197.

[62] Hurmuzaki, op. cit., II/2, p. 14, nr. X; T. Popa, Familia Mutnic, în Revista Institutului Social Banat-Crișana, XIII, 1944, mai-aug., p. 533.

[63] Pesty Fr., op. cit., p. 66-68; Ioan A. Pop, op. cit., p. 134.

[64] Hurmuzaki, op. cit., p. 39, nr. XXVII; Ioan A. Pop, Privilegiile obținute de români în epoca domniei lui Matia Corvinul, în Revista istorică, II, 1991, 11-12, p. 667-677.

[65] Pesty Fr., op. cit., p. 68-70.