Colțul care ascute colții

(Notă critică cu privire la cetatea, curtea și unele biserici din comuna Râu de Mori, jud. Hunedoara)


Recent, într-un volum de la Alba Iulia, Ioan Marian Țiplic mai tipărește câte ceva despre Cândeștii din Țara Hațegului[1]. Începând de la titlu, realizarea se dovedește a fi foarte vulnerabil la critică. Pretinde că s-ar ocupa de comuna Râu de Mori, dar noi o să facem deja o corecție, scriind că a fost selectiv, oprindu-se doar la monumente din centrul de comună și de la Suseni. Dacă am mai scrie că la comună mai face parte și localitatea Ostrov, înzestrată cu o superbă biserică medievală[2], ar fi deja de ajuns să se înțeleagă cât de ușuratic s-a ales titlul.

Motivațiile de zăbovire ale noului articolaș sunt alambicate, dar de înțeles. În fapt, o cercetare arheologică legată de restaurarea curții din Râu de Mori, l-a adus pe autor acolo, în cadrul unei echipe. Pe când ceilalți doi colegi ai săi s-au arătat tăcuți, poate și dată fiind modestia rezultatelor obținute, Ioan Marian Țiplic a supralicitat mereu. A făcut-o probabil și din gândul măgulitor de a intra în dialog cu toți care se exprimaseră istoriografic la adresa unei atât de „naționale” problematici, ca aceea a istoriei medievale a Țării Hațegului. Poziția sa este trădată bine atunci când se citează la persoana a treia, la capătul unui șir care conține nume destul de sonore ale istoriografiei medievistice.  

În logica autorului – pentru că nu există informații documentare noi care să impună revizia conceptelor – cetatea de la Colți-Suseni s-a ridicat „mai degrabă de prima jumătate a secolului al XIV-lea”, decât la „cumpăna dintre secolele XIV-XV” (p. 55). Cea de-a doua datare, contestată cu presupusă delicatețe, spre care autorul nostru nu indică nicio notă, ne aparține însă[3] și a provocat deja câteva schimburi de opinii scrise cu răposatul Radu Popa[4]. Ca să devină interesant, autorul nostru și-a făcut și el loc în dispută dar, nu doar că a ales motivațiile pe care le vom urmări mai jos, dar n-a avut nici consecvența opiniilor ori probitatea de a marca precis cu cine se confruntă ori pe cine continuă cu adevărat, de fapt fără să producă niciun fel de „revoluție” care să motiveze redacția unor pagini noi. Dacă s-a dorit cu adevărat o polemică pe acest subiect, o să arătăm că ea se poate susține, cu condiția ca ea să se deruleze cu reguli știute și bine asumate de către preopinenți.

Argumentul monedei „regelui Mattia” [sic!], descoperită în turnul-locuință, este înlăturat ca fiind neconcludent. Aici îi vom da dreptate, adăugând doar că oricum ea, moneda adică, nu se raporta la nici una dintre cronologiile care se aflau în confruntare. Nici situația anume a familiei cnezilor Cândea de Râu de Mori nu mai trebuia relevată, pentru a justifica ori nu momentul în care ar fi fost capabilă să facă un nucleu de cetate. Chiar dacă, destul de important pentru cineva dispus să judece un moment propice în care un element al elitelor sociale întâlnește oportunitatea de a se afirma prin construcții ieșite din comun, până la mijloc de secol XIV, Cândeștii nu erau socotiți nobili, iar moșiile lor erau confiscate (unul dintre ei a fost spânzurat ca un om de rând). Nici comparația cu starea ori evoluția celorlalte familii constructoare și turnuri ale Hațegului nu mai conta pentru Ioan Marian Țiplic. A fost doar problema lui Radu Popa și, desigur, a semnatarului acestor pagini. Nici că la Răchitova ceramica era din secolul al XIV-lea, fără vreo posibilitate de a fi coborâtă doar la prima jumătate a secolului, nu a contat, iar realitatea arheologică de la Mălăiești, care demarase toate dubiile legate de cronologia inițială a lui Radu Popa, a fost simplu ignorată. Dacă am avea de-a face cu opinii ferme atunci am simți cu adevărat forța partenerului nostru. Dar, iată că, în altă parte, în dreptul Răchitovei s-a scris, de aceeași mână: elementele puse în cumpăn㠄sugerează o datare cel mai devreme în prima treime a secolului al XIV-lea”[5], într-o contextualizare mai general㠄datate în special în cursul secolului al XIV-lea”[6] ori „databile în perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XII-lea și prima jumătate a secolului al XIV-lea, existând totuși unele excepții”[7]. În rezumat, există o gamă largă de posibilități de a alege ceea ce ne convine, în toate cazurile, dacă se face vreo citare, autorul poate avea dreptate! Acum, doar în urma paginilor de la care am pornit această mică dispută, doar Colțul a rămas cu cronologia de prima jumătate a secolului al XIV-lea, celelalte cetăți (turnuri) și-au păstrat-o pe cea de dincolo de ea? Scoaterea din context este operată sistematic, fără nicio reținere și fără vreo preocupare pentru consecințele unor alineate tipărite repetat, prea ușor sau prea repede.

Este învederat c㠄nu dispunem de dovezi arheologice clare în ceea ce privește datarea momentului de construcție a turnului-locuință de la Colț la sfârșitul secolului al XIII-lea, totuși, datorită descoperirilor arheologice din curtea nobiliară din localitatea Râu de Mori, ce au evidențiat existența unei locuiri încă de la sfârșitul secolului al XII-lea [notă critică, cu trimitere la materiale inedite]” datarea este ante mijloc de secol XIV! Să înțelegem că în logica promovată, dacă un sat se datează pe la 1150, cetatea este obligatorie de la 1300? În afară de impresie ce se mai deține ca dovadă sau se poate reține ca argument de cumpănit în reconstituirea istorică împărtășită tiparului?

Se mai discută și un presupus context politic, preluat și redus la linii caricaturale din textele lui Radu Popa. Deși, același autor subliniase unitatea teritoriul transcarpatin, în care nici Litovoi și fratele său, Bărbat, nici slujbașii regali nu tăiaseră sau nu ar fi dorit să saboteze o asemenea construcție politică prin ridicarea de fortificații, totuși, după Țiplic, voievodul Ladislau (II) Kan creeaz㠄un sistem defensiv”, în care fortifică ceva care ar putea fi „zona de la izvoarele Jiului”. Adică s-a pus hotar zdravăn lângă pășunile de munte, pentru apărare către dușmanii din Oltenia care, deși supuși coroanei Ungariei, erau suspect de periculoși! „Salata” de interpretare este mai colorată. Pentru că, în perioada deceniilor în care Radu Popa și, după el strâns, Ioan Marian Țiplic, au socotit că s-ar fi ridicat cetățile cnezilor, s-a fundat cert numai cetatea regală de la Hațeg-Subcetate. Iar ea nu apăra Depresiunea Petroșanilor, ci Depresiunea Hațegului. Adică, s-ar dori să se reafirme acum, cetatea regelui și acelea ale cnezilor s-ar fi ridicat totuși sincron, fără să se inspire deloc. În reconstituirea imaginată, cele două entități sociale și politice au lucrat cam în același timp. Doar că grupa a doua (a cnezilor) a ridicat turnuri mai simple, cu baze patrulatere, spre deosebire de meșterii regali care aleseseră un plan hexagonal. Acesta ar fi scenariul pe care Ioan Marian Țiplic trebuia să-l reafirme, eventual să-l îmbogățească, cu grija tuturor detaliilor ori consecințelor care le-ar presupune o nouă abordare. Nu a făcut-o probabil pentru simplificare, nerelevanță ori pentru a isprăvi ceva mai repede singura pagină care a dedicat-o cetății. Ca să ne facă și mai dificil de înțeles opiniile domniei sale, Ioan Marian Țiplic este în divergență cu alte texte pe care le-a publicat de foarte curând. În volumul care urmează contururile doctoratului său, în scenariul politic de la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, cetățile cnezilor nu joacă niciun fel de rol, ca și când nici nu vor fi existat[8]. Când oare a zăbovit într-adevăr serios asupra a ceea ce a scris?

În acest context îndoielnic, autorului i se pare „perfect explicabil㔠și strădania de a distinge manifestarea „puternic㔠a feudalizării Cândeștilor din Râu de Mori. Îl mai contrazicem încă odată, susținând că, din păcate, nu prea a reținut mare lucru din evoluțiile generale ale societății locale. Este acea comunitate românească care tocmai începuse să învețe a practica numitul „feudalism”, recunoscut mai corect drept „regim de stări” specific regatului maghiar. Pentru același autor evoluțiile acelorași elite locale sunt tratate egal cu cele înregistrate în alte părți ale regatului ori, în cazul românilor, prin asimilarea mecanică ori amestecul stărilor din Maramureș. Comparatismul și particularismul sunt eliminate pentru a urma canavaua desuetă a vechilor tratamente aplicate românilor medievali din Transilvania și de lângă ea. Doar că, precum am apucat să scriem, fără să se bage de seamă, în adevăr, domnia lui Carol Robert abia dacă se făcuse simțită în documentele istorice hațegane. Drept consecință, nici „feudalizare puternică”, nici „revenirea autorității centrale și îngrădirea libertăților cnezilor locali”, nu sunt de luat în considerare pentru Hațeg, în vremea numitului rege. Mai concret: adaosul istoric imaginat este nelalocul său, transformat în clișeu și, pur și simplu, de respins.

Ca să accentueze și mai abitir „originalitatea” mesajului său foarte selectiv, Țiplic mai intervine și în cronologia turnului bisericii de la Suseni-Colți. Originalitatea rândurilor sale constă în a „lipi” aici arhitectura de la Streisângeorgiu. Pentru domnia sa, dacă ambele monumente au ori au avut vreodată turnuri, chiar dacă unul este masiv și pe altar (Colți), celălalt foarte firav și aproape înghițit în navă (Streisângeorgiu), chiar dacă nu se aseamănă absolut deloc, trebuie să fie născute din aceeași perioadă istorică (p. 55-56). Nu contează nici datările de frescă care însoțesc monumentele, nici profilul ancadramentelor de la ferestre de la Colți. Faptul că sunt pur și simplu turnuri, ar fi deajuns într-o argumentare științifică. Ei bine, trebuie să-i reamintim că aici nu se compară oală fără toartă, cu oală fără toartă, ci două elemente de arhitectură cu un anume grad de complexitate, la care se iau în considerație mult mai multe decât simplul substantiv comun de identificare. Apropierea invocată este, în acest caz, atât de deplasată, încât ar scandaliza pe oricine pretinde că știe ceva despre arhitectura de fortificații. Altfel exprimat, este o gravă deficiență de metodă de analiză.

Autorul nu a înțeles nimic din interpretarea termenilor ori conceptelor biserici de curte/biserici parohiale[9]. Exemplele pe care le citează sunt incorecte (Răchitova este lângă un turn-cetate, Sălașu de Sus are mai multe curți și biserici, în timp ce cetatea este în satul vecin). O parte dintre exemplificările lui Radu Popa au fost, între timp, drastic revizuite (biserica Deznei)[10]. Deși „asupra planimetriei bisericii din Râu de Mori și a posibilelor sale analogii o să revenim mai jos, deoarece considerăm că aceasta [planimetria ori analogiile?] este cheia rezolvării situației acestui monument”, în pagina care mai urmează până la final, promisiunea este complet uitată. Dacă textul ar fi fost mai lung ori foarte complicat, am mai fi putut justifica, eventual, scăparea. Așa însă produsul se numește, din nou, neglijență. Dată fiind planimetria compozită, rezultată prin refaceri radicale, singurul lucru pe care promisiunea ar fi putut să-l conțină era comparația cu alte biserici cu altar semicircular nedrecroșat, datate în secolul al XVIII-lea.   

Nici din problematica privitoare la curți nu s-a reținut cu adevărat ceva. Dacă se continuă să se speculeze pe baza afirmațiilor oferite de către Radu Popa, făcându-se totală abstracție de prezența ancadramentelor gotice din pivnițele curții pe care le-a cercetat arheologic, se poate pricepe, cât de „autorizate” i-au devenit aserțiunile. Întâi de toate este lăsat uitării planul publicat în 2003, de colectivul de cercetare din care autorul a făcut parte[11]. Pe acest plan, Ioan Marian Țiplic ar fi meritat să ne indice faza veche a curții, care se distinge ca untul deasupra apei. O facem acum, cu acest prilej (fig. 1), cel puțin grosso modo, pentru a nu mai da ocazia vreunei reluări publiciste inutile.

Subiectul acesta este doar întâmplător accesat și la fel se produce ingerința în el. Pentru a apare cu un text onorabil, se cuvenea obligatoriu citit și altceva, care să ofere o descriere generală a curții (inclusiv cu amintitele și năpăstuitele ancadramente gotice din curtea de la Râu de Mori), cu analogiilor posibile de epocă, dar și cu arhitectura generală a românilor din regatul Ungariei în secolul al XV-lea[12]. Dar, pe cât se poate deduce, în cursul cercetărilor arheologice, fie autorul nu a coborât vreodată în pivnițele întunecoase unde se păstrează numitele ancadramente profilate, fie, în cazul în care a ajuns acolo, nu s-a sensibilizat deloc la vederea lor. În privința selecției lecturilor nu ne vom îngădui niciun fel de comentarii.

Spre marea noastră surpriză și chiar îndreptățită revoltă, autorul ne pune în seamă calitatea de coautor a unui articol semnat doar de către Victor Eskenasy (New archaeological researches în Transylvania: a complex of Romanian monument sat Colți-Suseni (Hunedoara county)). În această manieră suntem „înzestrați” nu mai puțin de trei ori, fapt ce exclude eroarea de tipar. Adevărul, care ar trebui să fie o țintă pentru orice antrepriză de autor, este acela potrivit căruia Victor Eskenasy a fost și va fi singurul autor al respectivului articol (vezi și Adrian Andrei Rusu, Bibliografia fortificațiilor medievale și premoderne din Transilvania și Banat. Bibliographie der Befestigungen aus Siebenbürgen und aus dem Banat während des Mittelalters und der Frühneuzeit. Reșița, 1996, p. 49; idem, Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700. Satu Mare, 1997, p. 343). În toate cazurile s-a folosit un copy-paste contrafăcut, pentru că și paginația este riguros identică (p. 180-191), demonstrându-se totodată și totala necunoaștere a respectivului articol apărut tocmai în SUA. Deci s-a citat fără să se citească. Este această o altă formă de a face muncă științifică în învățământul universitar? Redactarea deficitară a bibliografiei este o „marc㔠care se poate aplica în tot volumul suport[13].

După ce a plusat în favoarea noastră, urmează fenomenul invers. În final, același Ioan Marian Țiplic, își mai „încoroneaz㔠încropirea publicistică folosindu-ne două planuri de biserici și o hartă[14] pe care le așeză în paternitatea lui Radu Popa (p. 61, 63). Este deja prea mult, măsura decenței a fost depășită într-o cantitate intolerabilă.

Să încheiem cu mențiunea altei „orori” publicistice, care, confirm uzanțelor de recunoaștere internațională, este situată în fruntea paginilor: rezumatul englezesc. Nu vom face aici mențiune la calitatea de „șmirghel pe ureche” a traducerii. Vom atrage doar atenția cât de „elegant” se poate face reclamă negativă, la capitolul găuri de cultură istorică generală și exprimare nonliterară prin „The Calvinist Chapel was built in 15th-16th century by a member of Cândea family for his family, because at that date this family had a protestant beliefs – Calvinist beliefs – etc.” Este ca și când ai lipi mărfii de export eticheta de fabricație: „little East European University sub product”.      

Pe lângă faptul că paginile discutate sunt repetitive[15], cu grad sporit de compilație lipsită de originalitate, fără vreo contribuție adevărată la subiect, nici istorică, nici arheologică, declarate fără reținere și explicație, drept parțiale în raport cu propriile cercetări ale semnatarului[16], ele mai încalcă incalificabil normativele de concepere ale unei lucrări de tip universitar ori academic.

O să-l invităm pe colegul nostru la un plus de atenție în alegerea subiectelor sale, la felul în care își etalează ideile și la maniera în care se manevrează aparatul critic adiacent. Toate la un loc fac parte dintr-o gamă de dexterități care conduc către o grilă de apreciere. Dacă astăzi ea se neglijează suveran sau fără nici cea mai mică grijă la posibilele ei consecințe, nu însemnă că ar dispare ori s-ar deprecia vreodată, iar lucrările vor putea fi numite „științifice” în lipsă ori în forma lor coruptă. Rateurile de folosire se vor răsfrânge către CV-uri și vor fi „petele de musc㔠care vor macula carierele care se vor supune tot mai des auditului european și nu vor mai ține seama de învârtelile românești care au așezat oameni pe rampe de lansare prea importante față de capacitatea lor reală.

Să mai adăugăm că a publica astfel într-o revistă ori editur㠄acreditat㔠este ca și când ai pune cepe putrede în patera de argint.

 

Adrian Andrei Rusu

fig. 1


 

[1] Monumente din comuna Râu de Mori, jud. Hunedoara, în vol. Sașii și concetățenii lor ardeleni. Die Sachsen und ihre Nachbarn in Siebenbürgen. Studia in honorem Dr. Thomas Nägler. Editori/Herausgeber: Ioan Marian Țiplic, Konrad Gundisch [! – corect Gündisch]. Alba Iulia, Edit. Altip, 2009, p. 53-65 (Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Facultatea de Istorie și Patrimoniu. Catedra de Istorie Antică și Medievală. Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde Heidelberg). Termenul „mai” pe care îl folosim este motivat de existența unui articol Ioan Marian Țiplic, Repere ale reprezentării familiei Cândea de Râu de Mori în viața politică a Transilvaniei – sec. XIV-XVI, în Apulum, 36, 1999, 273-279. Acesta din urmă este o pastișă realizată în principal după studiile noastre și ale lui Ioan A. Pop.

[2] A se vedea http://www.medievistica.ro/texte/monumente/cercetarea/Ostrov/Ostrov.htm.

[3] Ea a fost pentru prima dată redactată împreună cu Victor Eskenasy în Cetatea Mălăiești și cnezatul Sălașului (sec. XIV-XVII), în Anuarul Inst. Ist. Arheol. Cluj-Napoca, 25, 1982, 58-59 și se manifesta la studiile lui Radu Popa, Cetățile din Țara Hațegului, în Bul. Mon. Ist., 41, nr. 3, 1972, p. 54-66; idem, Structures socio-politiques roumaines au sud de la Transsylvanie aux commencements du Moyen Age, în Rev. Roum. d’Histoire, 15, nr. 2, 1975, p. 308, 311.

[4] La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului. București, 1988, p. 223 (se pare că doar acesta este cunoscută și însușită cu argumentele pe care le vom analiza mai departe). Revenirea la subiect am propus-o în recenzia noastră Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului. București, Ed. științifică și enciclopedică, 1988, 324 p., în Anuar. Inst. Ist. Arheol. Cluj-Napoca, 29, 1988-1989, p. 629-633, apoi în Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Cluj-Napoca, 2005, p. 432-433 (unde înregistram și noua nuanță a opiniilor lui Radu Popa, referitoare la cronologie).

[5] Ioan Marian Țiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei în evul mediu. Secolele X-XIV. București, 2006, p. 261. Locul de discuție se numea „VI.2. Repertoriul fortificațiilor de piatră (sec. XII-XIV)”. Nici Mălăieștiul, nici Colți-Susenii nu au intrat în această listă, ca și când cronologia lor nu le-ar fi dat dreptul să fie acolo prezente. Noi am putea motiva această absență doar printr-o simplă neglijență a textului. 

[6] Ioan Marian Țiplic, Organizarea defensivă…, p. 229. Acolo turnul Răchitovei este pus alături („analogii puternice”) de cel de la Colți, dar și cel de la Petrești (jud. Alba) – care este de fapt o clopotniță de biserică dispărută, Axente Sever (jud. Sibiu) – tot o clopotniță, bănuită doar a fi fost cândva (nu se știe când!) donjon și Viscri (jud. Brașov) – în întregime arheologic.

[7] Ioan Marian Țiplic, Organizarea defensivă…, p. 230.

[8] Ioan Marian Țiplic, Organizarea defensivă…, p. 180. Cum am menționat, repertoriată este doar Răchitova, iar pentru Mălăiești se dau două desene grafice care, în contradicție cu o bună parte a restului ilustrației împrumutate, nu sunt identificate după autorii lor (p. 232, fig. 33, 33a).

[9] Iată sinteza lecturii sale: „majoritatea acestor biserici sunt construite de la început ca biserici parohiale și nu de curte bazându-se pe două considerente: că, deși, în mediul catolic se confirmă anterioritatea funcției de capelă de curte [inexact!], în mediul românesc nu există un exclusivism de asociere a acestor biserici de reședințele laice [dar cine afirma lucrul acesta?] și pe faptul că românii din interiorul arcului carpatic aveau, cel puțin la nivelul secolului al XV-lea, mai multe biserici parohiale decât cei de peste Carpați [da și? Care e legătura?] (p. 59). Țiplic nu se declară de acord cu „această opinie”. Doar că noi nu înțelegem cu care dintre cele trei. 

[10] A se vedea Adrian A. Rusu, G. Pascu Hurezan, Biserici medievale din județul Arad. Arad, 2000, p. 85-88.

[11] Z. K. Pinter, I. M. Țiplic, M. Căstăian, în CCA 2003, pl. 98, reprodus și în S. A. Luca, Repertoriul arheologic al județului Hunedoara, Alba Iulia, 2005, p. 130, pl. 74 (unde autorii preistoricieni au încurcat însă bine textul, în care curtea, datată în sec. XIV ar fi avut și un donjon! Nici la această deformare de informație nu a existat sensibilitate din partea autorului cu care discutăm).

[12] Adrian Andrei Rusu, Ioan de Hunedoara și românii din vremea sa. Studii. Cluj-Napoca, 1999, p. 262 și următoarele (pentru biserici), 286 (curtea de la Râu de Mori).

[13] Lista Bibliografiei selective (întocmită de către Ioan Marian Țiplic) este un monument de redacție prăpăstioasă (lucrări germane care au „p.” în loc de „S[eiten]”, titluri terminate cu virgule, punct și virgulă, punct sau fără niciun semn de punctuație, trimiteri către periodice cu „in”, „în”, „in”, cu două puncte sau fără, cu periodice cu italice sau fără, cu periodicitate ba cu cifre arabe, ba cu cifre romane, cu diacritice utile sau substituite de pătrățele, cu titluri germane cu substantive redate cu literă mică, cu colaboratori redați ba în românește, ba în germană). Din păcate, autorul bibliografiei nu-și face nici cel mai mic gând că producția sa este de luat în socoteală pentru școala pe care o reprezintă. Neglijența merge până acolo încât până și coredactorul volumului este grafiat eronat („Gundisch”). Pentru un asemenea tratament aplicat unui aparat critic, pe drept cuvânt, merită a fi acuzat de lipsa de însușire a alfabetului unei cercetări științifice ori de total dispreț față de personalitatea pentru care a întocmit bibliografia și față de lectorii căruia se presupune că i s-ar adresa.

[14] Vezi Biserici și ctitori…, p. 26, 279.

[15] A se face comparația cu Z. K. Pinter, I. M. Țiplic, M. Căstăian, Râu de Mori, com. Râu de Mori, jud. Hunedoara. Curtea nobiliară a Cândeștilor, în CCA, 2001, p. 206-207; iidem, în CCA, 2002, p. 250; iidem, în CCA, 2003, p. 251.

[16] Nota 39: „cercetarea arheologică a continuat și în anii 1998-2002, dar noi vom face referire doar la campaniile 1997-1998”. Fără motivație.