Câteva îndreptări referitoare la cetatea medievală de la Ciceu

(jud. Bistriţa-Năsăud)

Cetatea Ciceu este situată în actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, la 20 km. nord-est de municipiul Dej, în punctul de întâlnire al teritoriului localităţilor Ciceu-Corabia, Ciceu-Giurgeşti şi Dumbrăveni. În Evul Mediu, până în pragul epocii moderne, a făcut parte din fostul comitat al Solnocului Interior.

            Fortificaţia a fost ridicată pe promontoriul unei formaţiuni vulcanice desemnată cu toponimele de Ciceul Mic sau Dealul Cetăţii, cu înălţimea de 683 m. Văzute dinspre sud, colinele Ciceului apar sub forma a două terase cu aceeaşi formă, dar de altitudini şi lăţimi diferite. Platforma de la terasa a doua care se deschide în faţa cetăţii are o suprafaţă  de circa 500 de hectare.

Apariţia fortificaţiei medievale de pe Dealul Cetăţii (Ciceul Mic) se datorează condiţiilor geografice care permit un ideal punct de observaţie, refugiu şi apărare.

Când s-a pus problema reconstituirii vechii forme a cetăţii Ciceului, s-a dovedit că sursele sunt aproape inexistente în această privinţă. Fără îndoială faptul poate fi pus pe seama demantelării cetăţii la 1544 şi a folosirii vechiului amplasament ca şi carieră pentru extragerea pietrelor de moară.

Singura mărturie iconografică care ni se păstrează despre Ciceu este din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis de la 1866[1] (foto 1). Acolo avem reprezentate două turnuri dintre care unul prezintă o fereastră în stil gotic. Însă asupra acestei probleme vom reveni puţin mai jos.

O altă presupusă reprezentare a cetăţii, de data aceasta heraldică, se află pe stema comitatului Solnocului interior, adoptată la 1746, în timpul împărătesei Maria Tereza. Jumătatea de sus a stemei reprezintă ruinele unei cetăţi aşezate pe vârful unui deal, la poalele căruia se află o piatră de moară. Aceste indicii ne-ar duce la concluzia că ne-am afla în faţa ruinelor Ciceului, cea mai importantă cetate din comitat şi singurul loc de unde se puteau exploata pietre de moară. Pe imagine se disting ruinele a patru turnuri cu baza pătrată, care, după părerea lui Francisc Kiss, ar confirma forma poligonală a cetăţii[2].

Reprezentarea în sine păstrează caracterul foarte relativ al raportului cu realitatea. Este cunoscut foarte bine faptul că heraldica utilizează simboluri foarte schematizate. În cazul Ciceului ne putem îndoi destul de mult de veridicitatea însemnului heraldic, care, după toate semnele, nu a fost moştenit din Evul Mediu, ci a fost creat târziu, în epoca apropiată anului 1746. Există încă contradicţia dintre prezenţa a patru turnuri, faţă de doar două care figurează la 1866. Ne întrebăm, date fiind certitudinile în legătură cu dărâmarea Ciceului la 1544, dacă imaginea de la 1866 este într-adevăr reală sau doar o simplă ficţiune romantică (plecată totuşi de la o bază reală). Simboluri de  cetăţi apar adesea pe sigilii ori reprezentări heraldice, dar niciodată ele nu au fost utile, singure, în reconstituirea unor cetăţi reale.

Cea mai fantezistă propunere de reconstituire a fost făcută de către Constantin Şerban[3]. După părerea domniei sale, cetatea avea o formă alungită (73,5 m lungime, 18 m. lăţime), ziduri groase pe laturile de nord şi est, menite să reziste unui asediu îndelungat datorită subsolului ei săpat în stâncă, unde puteau fi depozitate provizii şi muniţie multă.  Poarta de intrare era apărată de un bastion semicircular amplasat pe latura interioară a cetăţii.

Singura scuză care poate fi atribuită domnului C. Şerban (care cu siguranţă nu  a văzut niciodată cetate Ciceului), este necunoaşterea geografiei istorice a Transilvaniei, confuzia cu cetatea Ciceu-Ciuc (jud. Harghita) fiind evidentă (foto 2).

O a treia identificare a cetăţii este aceea a lui Radu Constantinescu care ne prezintă imaginea cetăţii cu aspectul ei iniţial[4] (foto 3). Fotografia pe care ne-o prezintă, înfăţişează o cetate de formă regulată, cu bastioane de colţuri, păstrată integral şi care nu are nimic de a face cu cetatea Ciceului.

 De ce s-a ajuns într-o asemenea situaţie? Credem că principala cauză este aceea de a crea o imagine  materială favorabilă cetăţii Ciceu, considerată un simbol al unităţii medievale româneşti. Ar fi fost prea de tot ca cineva să vină şi  să aibă  curajul să spună: iată, aceasta  este adevăratul simbol al unităţii noastre,o ruină dintr-un turn de colţ păstrat lângă o stâncă ciuruită de către exploatatorii de pietre de moară ! (foto 4). În al doilea rând, trebuie acceptat faptul că, prin stăpânirea Ciceului de către domnii moldoveni, aceasta nu  a reprezentat pentru ei decât un loc de refugiu, şi într-o mai mică măsură şi o sursă de venituri.

După prezentarea acestor ultime două erori de interpretare atât de grosolane, să revenim la starea actuală a ruinelor fostei fortificaţii. Turnul din stânga imaginii, prezent în clişeul de la 1866, pare a fi situat pe latura de est a fostei fortificaţii. Latura acestuia prezintă u început de contrafort, în timp ce laturile de est, vest şi sud, sunt înglobate în colţii stâncoşi. În exterior, paramentul este alcătuit din bucăţi de piatră brută, de diferite dimensiuni, adusă de la cariera din apropiere (circa 150 m), sau chiar de pe loc. În miezul acestuia întâlnim piatră de dimensiuni mici, aruncată în neorânduială şi legată cu mult mortar. Acest fapt a putut fi sesizat pe baza unei spărturi existente la baza zidului de pe latura de nord (probabil făcută de căutătorii de comori). Datorită celor patru bucăţi de bârne păstrate în partea de est a turnului, în interiorul zidului, putem constata şi modalitatea de ridicare a acestuia. Astfel, s-a utilizat un sistem de bârne semiplantat în grosimea masei de zidărie, cu capetele la o distanţă necesară formării unei schele care, după terminarea construcţiei, din motive de siguranţă, a fost distrusă.

În reprezentarea de la 1866, pentru acest turn avem semnalată pe latura de nord, sus, prezenţa unei ferestre în stil gotic. Acest fapt ar însemna că ne-am afla în faţa unui turn-locuinţă. De menţionat faptul că fereastra, mai precis conturul acesteia, se mai păstrează şi astăzi. Însă ipoteza de mai sus pare puţin probabilă deoarece turnul este umplut şi nici nu prezintă urmele unei intervenţii ulterioare anului 1866. Probabil o cercetare arheologică ar limpezi această situaţie.

O problemă puţin mai delicată este situaţia celuilalt element arhitectonic, prezent în clişeul de la 1866 sub forma uni turn. Situaţia lui actuală pare a contrazice modul în care a fost prezentat la data mai sus menţionată. Elementul în cauză (al cărui rol în sistemul cetăţii nu poate fi decât presupus, cel puţin deocamdată), se află suspendat deasupra prăpastiei, (foto 5) la o distanţă de aproximativ 4 m de celălalt turn. Aceasta pare să fie starea lui iniţială, dacă ţinem cont de următorii doi factori: între aceste două elemente arhitectonice păstrate până astăzi,a existat o legătură organică subliniată de prezenţa unui tirant; panta accentuată din această parte a terenului nu a permis intervenţia omului pentru extragerea pietrei de moară.

Din cele prezentate până acum se fac necesare câteva precizări: reprezentarea iconografică de la 1866 nu corespunde decât într-o anumită măsură realităţii prezente, fiind o realizare mai mult romantică; toată zidăria din partea de nord-est a cetăţii, dacă nu întreaga fortificaţie, a folosit stânca nativă în care a fost înglobată, economisind astfel opera elevaţiilor, fără însă a facilita o posibilă escaladare exterioară (foto 6).

Ştim că, în general, grosimea fortificaţiilor din această perioadă alternează între 1,30 m şi aproape 4 m. Între aceste limite trebuie să se fi înscris şi grosimea zidurilor Ciceului, mai ales că în partea de sud a fortificaţiei, avem păstrate două mostre din vechiul zid.

În zona de nord-est, la circa 500 m, în faţa cetăţii, pe panta ce coboară spre Ciceu-Giurgeşti şi Reteag, se mai păstrează încă urmele şanţului de apărare şi a valului ridicat în faţa acestuia, astăzi în cea mai mare parte împădurit. Baza şanţului este albiată şi are o deschidere cuprinsă între 3-5m.

Un al doilea element  de fortificaţie trebuie să fii fost zidul amintit de J. Kádar, care pornea din partea de nord-est a cetăţii şi se termina în partea de nord-vest a acesteia, unde se înfigea în dealul  Măgura[5]. În spaţiul dintre acest zid şi cetate se afla grădina împreună cu fântâna descoperită în 1866 de  către P. Ferenc şi săpată parţial de Torma Károly. Într-o însemnare din anul 1891, fântâna măsura 7-8 m adâncime[6].

Partea de vest a cetăţii era apărată de dealul Măgura, legat de promontoriul pe care se afla cetatea, de o şa îngustă.

Acest sistem de apărare, în mare parte natural, precum şi configuraţia geografică a zonei, au făcut din Ciceu o fortificaţie imposibil de cucerit fără o asociere cu alţi factori: epuizarea resurselor de hrană şi a muniţiei, trădare etc.

Elementele conservate astăzi nu ne oferă nici un indiciu, pentru a încerca o cronologizare a lor. Din păcate nu se disting nici etape de construcţie. Singurele direcţii viitoare sunt un releveu al zidurilor, un plan al ruinelor şi o cercetare arheologică în incintă şi la poalele cetăţii (foto 7).