Carenţe şi abuzuri în reabilitarea bisericii fortificate din

Axente Sever (Frauendorf) (jud. Sibiu)


 

În anul 2005 eram solicitat de firma germană ProDenkmal (vezi www.prodenkmal.de) şi de către şeful proiectului de arhitectură, dr. Hermann Fabini, pentru întocmirea unui deviz estimativ de cercetare arheologică la complexul bisericii fortificate Axente Sever (jud. Sibiu) (fig. 1). Mi s-a cerut atunci proiectul unei prime intervenţii arheologice, fiind asigurat că firma germană doreşte să tranforme intervenţia sa complexă într-una de referinţă pentru tot ceea ce s-ar mai face similar pentru moştenirea săsească de monumente din Transilvania. În aceeaşi perioadă mi s-a transmis că domnului dr. Ioan Marian Ţiplic i se ceruse, de asemenea, o supraveghere de intervenţie arheologică. Numai că în cazul său, discuţiile legate de arheologie nu au ajuns atât de departe precum ajunseseră cu mine. Oricum, aflând că i se vorbise de o probabilă colaborare, am considerat normal să discut cu d-l Ţiplic şi să cădem de acord în legătură cu o asociere de lucru pe obiectiv.

Spre surprinderea mea/noastră, în clipa în care am vizitat complexul, deja săpături se făcuseră. Erau amplasate în punctele cheie ale incintei monumentului. Mi s-a explicat (de către îngrijitor) că fuseseră ordonate de către arhitect. Având în vederea incisivitatea lor, le-am socotit o iniţiativă prea liberă care, în modul cel mai evident, este complet ilegală. În plus, aşa cum eram deja obişnuit, „gropile” erau neregulate şi, în cel mai bun caz, ajunseseră la baza zidurilor vizibile. În lipsa arhitectului-proiectant, am purtat totuşi discuţia doar cu reprezentanţii firmei germane, am stabilit punctele minimale de intervenţie care urmau să figureze într-un proiect de săpătură de salvare, ca o campanie de început, şi am întocmit un deviz care avea ca bază/punct de plecare plăţile de 1 €/oră cu care erau deja recompensaţi muncitorii necalificaţi(!).

La câteva luni după acest demers, am constat că realizarea cercetării arheologice a fost încredinţată domnului dr. Petru Beşliu-Munteanu de la Muzeul Brukenthal Sibiu. Pentru că nu mi s-a servit nici un fel de explicaţie pentru noua opţiune, a trebuit să trag singur concluzia că proiectul meu a fost socotit fie necorespunzător cu necesităţile proiectului, fie prea scump. Într-o „piaţă liberă” a cercetării (trebuie să folosim ghilimele, pentru că Ministerul Culturii şi al Cultelor se face mereu că nu a auzit), astfel de „procedee” sunt de neevitat şi, automat, de acceptat. Desigur, în termenii care se numesc peste tot, în lumea rânduită: concurenţă loială. Ulterior, s-a aflat din sursă directă că Hermann Fabini îl amăgise pur şi simplu pe arheolog, neoferindu-i nici un fel de contract, şi nici vreo plată din sumele pe care firma germană amintită mai sus i le pusese la dispoziţie pentru a gestiona restaurarea monumentului de la Axente Sever. Surpriza a venit ca fiind produsă de numitul arhitect, altfel cu statute foarte vechi în reabilitarea monumentelor istorice, nu ca o manieră nou depistată de lucru a arhitecţilor faţă de arheologii din România. În numeroase cazuri, graţie unei politici „înţelepte” a guvernanţilor noştri, foşti şi actuali, ieşiţi din comunism, dar rămaşi cu sechele, arheologii, ca şi profesorii sau medicii, nu au voie să câştige în plus faţa de mizeria de salarii cu care sunt recompensaţi lunar, nu li se recunoaşte onorabilitatea profesională şi un onorariu decent şi, în consecinţă, celelalte categorii profesionale care au nevoie de ei, îi tratează ca atare! Adică, cu total dispreţ şi în funcţie de limite pe care le impune statul!

 

Mai departe, „istoria” bisericii fortificate de la Axente Sever, se derula în felul următor.

În anul 2006, în Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2005, Petru Beşliu-Munteanu îşi publica raportul de cercetare. Îmi îngădui să zăbovesc asupra lui, adăugând şi câteva observări suplimentare pe care le-am făcut în cursul deplasărilor mele.

Nu ştim de ce, autorul evită să spună, că la data sosirii sale pe şantier, conformându-se unei practici de arhitect grăbit sau neîncrezător în profesionalismul arheologilor şi în ceea ce trebuie să spună ei despre situaţia unui monument, dr. Hermann Fabini dispusese săparea a câteva „găuri de căutare”. În acest fel, încercând să devină loial faţă de arhitectul-comanditar (care, aşa precum am remarcat, numai cu onestitate nu l-a tratat), arheologul acoperă o gravă neregulă care îl decredibilizează ca expert în cercetarea monumentelor istorice.

Să revenim însă, mai întâi, la „găurile” arhitectului. Una dintre ele, amplasată în camerele de nord-vest ale complexului, ajunsese la adâncimi serioase, relevând şi o stratigrafie premodernă interesantă (podele de cărămidă mai vechi, fundaţii sau elevaţii depăşite prin depuneri parazitare). Cel puţin pentru mine, ea prezenta deja dovada faptului că incinta bisericii se aşezase pe un teren natural nepotrivit, care avusese nevoie de nivelări masive. În privinţa podelelor, ele negau din start pretenţia de a desemna în continuare „anexele” drept „depozite de slănină”. Nici un astfel de loc nu ar fi avut nevoie de podiri ca cele aflate în perforaţia non-arheologică.

Cu plan de cercetare transpus grafic schematic, până la aspect de pueril, trebuie să ne mulţumim cu descrierea celor trei intervenţii efectuate lângă corul bisericii mari şi la întâlnirea turnului-clopotniţă cu nava bisericii. Toate acestea sunt descrise cu o singură dimensiune (lăţime), pentru celelalte fiind obligaţi să aşteptăm un alt raport ori să calculăm singuri cu ajutorul unui plan general procurat din alt loc.

Mai departe, rămânem în dilema generală pe care ne-o provoacă volumele Cronicilor arheologice, astfel încât nu am putea scrie dacă arheologul bisericii fortificate a dorit să ne ofere un raport definitiv, amplu, sau doar unul rezumativ. Spre incertitudinile arătate ne conduc prezentarea destul de amănunţită a istoriei documentar-scrise a parohiei (reluată din sinteza cu biserici fortificate publicată de arhitect[1]), descrierea exhaustivă a mormintelor, alături de selecţia drastică şi nemotivată a planşelor pe varianta tipărită (două cumulate pe o pagină tipografică, purtătoare ale numelor IV şi VI), dar completă pe cea electronică. Desigur, după ce ne va citi observaţiile, probabil că va căuta şi o justificare, legată de intenţia publicării în Cronică doar a unui text preliminar.

Câteva chestiuni de metodă, mai întâi. A scrie despre un „zid de parament” ori o „talpă a paramentului”, înseamnă a aştepta şi niscaiva informaţii despre un „zid de emplecton” ori „de miez”, ca să nu mai spunem cât de derutantă poate fi o astfel de exprimare. Dacă turnul-clopotniţă este de admis în continuare ca un fost turn-locuinţă[2], nu foarte uşor s-ar putea trece cu vederea peste o prezumtivă „curte nobiliară fortificată”, o „capelă nobiliară” ori despre un „zid de apărare al cărui traseu se poate identifica prin cercetare arheologică”. Pentru primele două noţiuni, autorul va trebui să-şi revizuiască conceptele sau să ne dezvăluie ce înţelege domnia sa prin termenii puşi pe hârtie. Aşteptăm îndeosebi dovada existenţei curţii înaintea cetăţii ori coabitând cu turnul-locuinţă. Cât priveşte zidul de fortificaţie, el există deja, motiv pentru care se şi denumeşte acest complex drept „biserică-fortificată”. Cel mult ar putea fi vorba despre un cu totul alt traseu, mai vechi, care pare a fi avut în vedere, dar care nu este explicit indicat.

Cu o stranie capacitate de investigare antropologică, dintre cele 42 de schelete de morminte, multe dintre ele sunt atribuite precis sexelor, chiar şi pe baza unor fragmente (craniu, M 9; tibie şi femur, M 10 etc.). De asemenea, vârsta unora este, iarăşi, o probă de preciziune: avem indivizi de 13, 35, 40, 45 etc. ani. Destul de insolită este expresia „schelet acefal”. Pentru că ne aflăm în cercetarea Evului Mediu, am avea tentaţia să credem că a fost identificat arheologic primul cefalopod din România.

Nu comentăm aici calitatea desenelor materialului arheologic. Ar putea fi o scuză doar că mâna aparţine unui personaj deosebit de stângaci, numit Marcela Vonica (poziţia 6, între pl. V şi VII). Dacă cineva socoteşte, de la arheolog până la redactorii Cronicii naţionale, că ele se pot numi „mijloace de înregistrare a documentelor arheologice”, atunci eu am nevoie de o reciclare inversă!

Să urmărim ce se poate deduce din textul autorului în legătură cu evoluţia construcţiilor.

Dacă la sudul bisericii parohiale, capela a fost fundată în sol medieval (dar pe undeva se sugerează şi prezenţe preistorice!), cu urme de materiale de construcţie[3], rezultă că nu avem nici un temei să o socotim anterioară bisericii parohiale, ci posterioară ei. Atât doar că arhitectura capelei adosate astăzi la sud de navă, a fost şi este una romanică. Aceasta ar însemna că straturile care trădează elemente de construcţie anterioare, fie aparţin unei biserici parohiale romanice, fie unui alt gen de construcţie care a precedat-o.

Stratigrafia, ori poate „citirea” incompletă, nu i-a îngăduit autorului să discearnă mai multe nivele de construcţie. Noi am văzut, pe desenele furnizate, nu unul, ci două nivele:  pe pl. III, caseta 1, pentru că mai există o pl. III, în poziţia a 4-a, provenind de la caseta 2 şi care este originat din capelă; apoi în pl. III, caseta 2, legat eventual de o suprapunere peste un strat preistoric (cu chirpic). În alt loc (pl. II, S I, profil nord) există două straturi care sunt trecute în legendă cu aceeaşi identitate, iar între ele există, în vecinătatea fundaţiilor bisericii, alte nivele care nu apar în legendă. Iar, concluzia potrivit căreia depunerile din jurul turnului-clopotniţă şi capelei ar fi asemănătoare, ar putea conduce iarăşi la ideea că au fost legate de un singur şantier. Verificarea legăturii dintre capelă şi turn printr-o intervenţie arheologică viitoare, la interiorul primei construcţii, ni se pare o eroare de metodă. Pentru că interiorul capelei este un complex închis, fără relaţii cu turnul, iar din planimetria generală se distinge clar că punctele de contact dintre cele două edificii nu există decât pe o foarte mică porţiune dinspre sud-vestul navei.

Chiar şi astfel, este greu de admis concluzia că „Nu există surse arheologice pentru determinarea cronologică riguroasă a etapelor de construcţie şi refacere”. De fapt, ar fi de spus că există date precare, care mai trebuie cumpănite în interpretare şi obligatoriu coroborate cu investigaţii noi (la cele din urmă se face referire şi în raport, puţin mai departe).

Siguranţa pe care o are autorul asupra inexistenţei înmormântărilor anterioare capelei nu provine din nici un element ferm. Dimpotrivă, tot în raport citim că M 30, este anterior oricăror nivele de construcţie! Apoi, dacă fundaţiile capelei au tăiat straturi cu depuneri ale unor materiale de construcţie, este la fel de normal ca mormintele din jur să fi făcut acelaşi lucru. După aceeaşi sursă, „datarea fazei de început a cimitirului (a doua etapă de înmormântare) se leagă de datarea monedei descoperite în M19A”. Dacă trecem peste contradicţia unui cimitir început, echivalat cu o a doua fază (!), atunci moneda aparţine doar de începutul secolului al XVI-lea. Aceasta ar însemna ca faza romanică şi biserica parohială menţionată documentar la 1414, să nu ar fi avut nici un fel de cimitir! Lucru pe care îmi permit să nu-l cred nici o singură clipă.

 

Dacă întrebările şi observaţiile mele s-au concretizat, îmi rămâne tainică reacţia proiectantului general faţă de raportul arheologului. După cum s-au derulat operaţiunile, pare că arhitectului nu i-a păsat câtuşi de puţin de rezultatul anchetei arheologice. Un fel de „fă-o să fie făcută” sau „să fie acolo ceva, că tot fac cum mă taie capul”! Pentru Hermann Fabini, arheologul trebuia să fie un simplu personaj comod şi cuminte, care să nu-i deranjeze conceptele de lucru, dar mai ales, să fie ieftin! Şi în acelaşi timp, întru propria apărare publică, poate să spună: „uite ce inutilitate de raport arheologic am primit! Nici că merita să-mi pierd timpul cu arheologia!”

 

Istoria cea mai nouă a bisericii fortificate de la Axente Sever se desfăşoară într-o manieră „exemplară”. Ea poate fi socotită drept tipică pentru diletantismul şi rapacitatea intervenţiilor, chiar şi din partea unor personalităţi marcante, foarte dedicate monumentelor istorice când se pun la costum şi ajung la simpozioane ştiinţifice despre conservarea/reabilitarea/restaurarea lor sau la catedre universitare. Dedublarea unor astfel de „specialişti” ai monumentelor cu locuri rezervate în comisii specialitate şi uşi deschise de dinainte de a pleca de-acasă, este foarte posibilă; pentru că, în practică şi în rezultatele ei din teren se vede cât de departe se ţin de noi teoriile despre prezervarea şi reabilitarea monumentelor istorice, chartele internaţionale la care am aderat şi normele legislative interne şi cât de aproape sunt nespecialiştii şi diletantismul, lipsa de rigoare a instituţiilor statului în a controla şi amenda, dezinteresul ori câştigul rapid, facil.

 Iar un lucru pare că devine regulă: între arheologi sunt căutaţi anume cei care nu-i deranjează prea mult pe arhitecţii-„seniori” ai restaurărilor!

Mai rămâne şi întrebarea: ce şcoală din România este la această oră capabilă să furnizeze arheologi competenţi de monumente istorice? Dacă acelaşi prea-ocupat Minister al Culturii, împreună cu prea-puţin interesata Comisie Naţională de Arheologie sau neputincioasa Comisie Naţională a Monumentelor Istorice continuă să urmeze „politicile” de astăzi, atunci să aşteptăm creşterea generaţiei următoare după regulile botanice spontanee!

 

La câtva timp după efectuarea operaţiunilor arheologice despre care am scris, am vizitat din nou complexul de la Axente Sever (mai 2007), însoţit de astă dată de un grup consistent de colegi străini care se întâmpla să fie chiar specialişti castelologi.

Surprizele acestei vizite se pot rezuma la două idei. Prima este aceea a întâlnirii cu un număr de gropi forate în încăperi ale laturii sudice a complexului. Fără relaţie cu vreun zid perimetral, ele lasă impresia unor gropi de var. Numai că erau prea multe pentru un asemenea scop, iar Petre Beşliu-Munteanu ne-a confirmat că nu a supravegheat nici un fel de săpătură în acele locuri. Totul a rămas în deplină beznă, iar explicaţiile mele oferite străinilor au fost ascultate cu politeţe, dar fără a îndepărta opinia că făcătura era prea din calea-afară de grosolană şi neprofesionistă.

A doua observaţie, este şi mai gravă. Nu are nici un fel de legătură cu arheologia. Fostele încăperi de pe latura de nord a complexului (fig. 2) au fost complet rase (demolate!!!), fiind deja substituite de către construcţii noi, ridicate de la sol (fig. 3). Nu cunoaşte motivaţia în baza căreia s-a obţinut autorizarea înlăturării totale a acestor relicve de arhitectură istorică. Dar, afirm cu toată tăria şi răspunderea pe care mi le dau cunoştinţele şi experienţa profesională, că ele au avut o certă valoare. În primul rând, nu a fost vorba despre simple „cămări” pentru depozitare, ci despre case de locuit care pot proveni chiar din secolul al XVI-lea. Numai cercetarea lor arheologică ar fi putut furniza datarea corectă. Însă, precum am discutat deja, aceasta nu a fost proiectată şi în dreptul lor. „Misiunea” arheologică a lui Petre Beşliu-Munteanu a încetat fără nici un fel de explicaţii, după bruma de săpături care trebuiau să certifice formal o procedură obligatorie, în cazul în care cineva ar fi ridicat glas de întrebare. Pentru a înţelege cât mai corect mesajul meu, ofer imaginea frontului de case distruse alături de aliniamentul sudic care se mai conservă. Din căsuţele sudice mai există încă ferestre (fig. 4, 5, 6) sau locuri pentru nişe interioare destinate corpurilor de luminat (fig. 7) care dovedesc fără tăgadă că „depozitele” aveau, iniţial, un caracter locativ. Din păcate, istoricii arhitecturii nu au nici cel mai mic habar despre cum vor fi arătat locuinţele secolelor XVI-XVII, iar tot ceea ce îi încurcă prea tare, este înlăturat drastic. Aceasta pentru că, mereu, o construcţie complet nouă ridică mai puţine probleme decât reabilitarea uneia mai vechi. (Tocmai Hermann Fabini părea să fi o excepţie între arhitecţi, din moment ce teza sa doctorală a tratat copios şi despre locuinţele Sibiului medieval). Iar în legătură cu opinia tradiţională, care persistă temeinic în prezent, legată de rostul spaţiilor compartimentale din interiorul bisericilor-fortificate săseşti, am formulat deja rezerve serioase[4]. Pe baza unor investigaţii arheologice şi a unor elemente de logică istorică, am motive să susţin că nu este vorba despre anexe simple, ci de foste case de locuit, cu funcţia schimbată în timp.

Ar fi de comentat şi despre păstrarea nivelului foarte înalt al pragurilor acestor anexe noi, de la Axente Sever, în condiţiile în care intrarea în biserică se face prin coborârea a câtorva trepte. În logica elementară, aceasta înseamnă că depunerile curţii sunt exagerate, afectând elevaţiile bisericii. Sper doar că proiectul general de reabilitare să rezolve cumva discrepanţa nivelelor şi neajunsurile pe care le provoacă stării generale a părţilor celor mai vechi.

Mai adaug încă un element, scăpat din vedere constant, atât de arhitectul investigator şi proiectant, cât şi de arheolog. Scopul meu, deşi aduce a lecţie, este determinat de grija de a nu-l vedea dispărut sau ascuns de restaurările care vor urma. Nici nu doresc ca tot ceea ce am constatat, implicându-mă în cunoaşterea monumentului, să rămână irosit. Iată despre ce este vorba. În exteriorul incintei, pe un tronson estic, este înglobat un fragment de lespede funerară. Pe ea se distinge conturul în relief al unei cruci cu talpă (fig. 8). Tipul, cunoscut din multe alte exemple, se datează în secolul al XIV-lea. Ea, lespedea adică, ar aparţine, după toate semnele, unui mormânt de membru al familiei greavilor care au stăpânit iniţial la Frauendorf.

Ultima ştire despre care am cunoştinţă este că în restaurarea complexului fortificat de la Axente Sever a început să se implice un alt mare „artist” în restaurări operative, cu dispreţ visceral faţă de arheologie şi rateuri notorii, legate de calitatea lucrărilor deosebite, în cazuri precum cetatea Oradea ori Daia Secuiască. Dar acest „episod” va fi urmărit de acum înainte.

După cum au început şi se derulează, asemenea proiecte nu pot concura la transformarea bisericii de la Axente Sever în model de restaurare pentru o altă serie de complexe similare. Cum rămâne cu bunele-intenţii ale germanilor de la ProDenkmal? Nu ar fi corect ca ei să afle cum sunt masacrate monumente din România prin/cu finanţarea lor? Sau poate o ştiu şi explică totul prin neantul local care scapă de sub orice dreaptă procedură? Că despre Direcţia muzeelor şi monumentelor din Ministerul Culturii nu are nici un rost să amintim…

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] H. Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächschischen Kirchenburgen und Dorfkirchen. I. Hermannstadt-Heidelberg, 1998, p. 192-194.

[2] Cel dintâi care avansase această opinie a fost arhitectul din perioada interbelică, W. Horwath (Siebenbürghische-sächschischen Kirchenburgen. Hermannstadt, 1940, p. 77). Releveul său a fost refăcut de curând, tocmai în timpul lucrărilor de intervenţie la biserica-fortificată.

[3] P. Beşliu-Munteanu, în Cronica cercetărilor arheologice 2005. Bucureşti, 2006. poziţia 31, p. 84. Vezi şi versiunea digitala www.cimec.ro – Cronica cercetărilor arheologice. Campania 2005.

[4] Vezi Locuirea târzie din interiorul cetăţii Râşnovului, în vol.: Concepte şi tehnici de restaurare. Focşani, 26-29 mai 1999. Bucureşti, 2000, p. 77-94.

 


Drept la replică:

Atac la Axente Sever


 

După ce a zăbovit timp de doi ani în puşcociul neiertătorului vânător de greşeli, dr. A. A. Rusu, glonţul înveninat a fost lansat împotriva celor care l-au privat de conducerea şantierul arheologic de la Axente Sever menit să devină o „referinţă pentru tot ceea ce s-ar mai face similar pentru moştenirea săsească de monumente din Transilvania”. Cu alte cuvinte, tot ce s-a făcut până acum, inclusiv şantierele la care a lucrat A. A. Rusu, este de calitate îndoielnică.

În articolul său, A. A. Rusu sugerează că arhitectul Hermann Fabini ar fi deturnat banii destinaţi arheologiei şi afirmă, în acelaşi context, că implicarea mea în cercetarea de la Axente Sever, dând peste cap planul unei „asocieri de lucru”, ar fi concurenţă neloială. Nimic mai fals. Lucrurile au urmat calea juridică firească: firma ABF Fabini a încheiat un contract de asistenţă arheologică cu Muzeul Naţional Brukenthal. Fiind singurul expert în arheologie medievală din muzeu, am fost delegat, firesc, să conduc şantierul arheologic. Nu am avut pretenţii financiare de la firma privată de restaurare. Nu-mi aduc aminte să fi primit nici măcar diurnă pentru că nu depăşeam 12 ore de deplasare. Dacă s-ar fi întâmplat să lucrez pe cont propriu aş fi fost în situaţia de concurenţă neloială.

Discuţiile cu dr. Hermann Fabini sunt confidenţiale şi ele nu se pot însăila în povestea d-lui A. A. Rusu. Ca să-i alung tristeţea pot să destăinui că numai după ce am început şantierul de la Axente Sever am aflat de la gazde că mai fusese acolo cu planuri de săpături un „arheolog din Cluj-Napoca, cu părinţii în Mediaş”. Atunci mi-am dat seama că am intrat pe un domeniu interzis şi glonţul ţintind veneticul va fi pus în curând pe ţeavă. La Axente Sever nu s-a putut colabora în termeni colegiali, aşa cum aş fi dorit, şi iată-mă executat, că doar n-o să ruginească ţeava aşteptând o tot mai îndepărtată „întâlnire” arheologică.

Dr. A. A. Rusu are o tehnică desăvârşită a atacului: o introducere justificatoare prin raţiuni de conflict de breaslă şi de imagine a ţării privată de un şantier model, apoi atacul colegului de breaslă. Când este vorba despre arhitectul apreciat în cercuri ştiinţifice din ţară şi străinătate, atacul simplu, direct, este dublat de simulata stupefacţie. Apare apoi analiza subtilă a relaţiei arhitect-arheolog: Pentru Hermann Fabini, arheologul trebuia să fie un simplu personaj comod şi cuminte, care să nu-i deranjeze conceptele de lucru, dar mai ales, să fie ieftin! Şi în acelaşi timp, întru propria apărare publică, poate să spună: „uite ce inutilitate de raport arheologic am primit !” Pentru că pe arhitect nu pot să-l întreb dacă avea intenţia să spună ce a spus A. A. Rusu că avea intenţie să spună (!!!) sunt nevoit să-i atrag atenţia cercetătorului clujean că statutul de arheolog şi folosirea internetului oferă avantaje, dar te şi obligă.

Cu toate că nu-mi stă în fire să mă apăr punând pe altcineva în inferioritate trebuie să răspund şi acuzaţiilor lansate în plan profesional. Dacă dr. A. A. Rusu citea cu atenţie, fără oarbă furie, întregul text despre săpătura arheologică de la Axente Sever îşi dădea seama că fundaţia capelei a fost îmbrăcată într-o zidărie (căreia i-am zis „parament”) în momentul construcţiei bisericii. Astfel s-a realizat legătura între fundaţiile capelei şi ale bisericii parohiale. Cu alte cuvinte, „paramentul” şi nu fundaţia a tăiat stratul medieval. Şi astfel, spre deplina „înţelegere colegială”, s-au găsit cele două straturi de construcţie la care nu fac referire în paragraful, e adevărat prea concis, cu concluzii.

Recunosc, de asemenea, cu onestitate, ambiguitatea exprimării din concluziile de lucru asupra cimitirului şi-i mulţumesc colegului A. A. Rusu că mi-a atras atenţia asupra sa.

După ce mă mitraliază din toate părţile, dr. A. A. Rusu devine mai îngăduitor şi admite că textul este preliminar. Ca să lămuresc aspectele subiective care, pe faţă sau pe ascuns, sunt cauzele atacului sunt necesare câteva precizări. Chiar dacă nu am dorit un şantier nou într-o toamnă târzie şi într-un cimitir medieval, când Sibiul era asediat de buldozere, în anul următor am plănuit şi chiar am făcut demersuri scrise să-l duc 1-2 campanii, într-o perioadă favorabilă cercetării, împreună cu cei cu adevărat interesaţi de arheologia monumentului. La urma urmei, ce este mai de folos decât să împarţi cu colegii satisfacţia muncii finalizate, efortul şantierului şi eventualele critici?

Deranjat că a pierdut ultima şansă a unui şantier de referinţă, finanţat de o fundaţie bogată, dr. A. A. Rusu nu se jenează să pună în „cântarul discreditării” şi alte adevăruri trunchiate. Intrat pe un domeniu care nu-i aparţine, Domnia Sa ne acuză că scheletele au vârsta stabilită incorect. De fapt, în raport ea este, cu câteva excepţii, aproximată. Jumătăţile de adevăr continuă: din femur şi tibie (M 10) ajunge la cenzorul meu doar tibia; atribuirea unui craniu s-a făcut cu rezerve, dar semnul întrebării nu este luat în considerare. Sunt de acord că este nevoie de prudenţă în determinările antropologice. De aceea l-am rugat pe colaboratorul meu să dea mai multă atenţie măsurării fragmentelor de cranii păstrate, iar rezultatul a fost publicat în Corviniana, X; 2006, p. 88-189.

Atacurile au continuat asupra expertului în cercetarea monumentelor, care neraportând „găurile de căutare” (???) făcute de arhitect, acoperă o gravă neregulă ce „îl decredibilizează ca expert în cercetarea monumentelor istorice”. Încercări „colegiale” de discreditare au mai existat în micile mele războaie cu autorităţile locale. Dacă cineva mai vrea o funcţie, anunţ că sunt încă o ţintă căutată. Doresc să fiu clar: nu mă pot substitui inspectorilor direcţiilor pentru cultură, angajaţilor poliţiei răspunzători pentru vandalizarea monumentelor istorice. Presa este sensibilă şi ea la distrugerile de patrimoniu. Ce utilitate ar fi avut să amintesc în raportul de specialitate că nişte gropi făcute de constructor nu avuseseră parte de asistenţă arheologică? Pe cine ar fi sensibilizat aceste afirmaţii? Nu cunosc nici o acţiune de protest a arheologilor din ţară faţă de ceea ce s-a întâmplat la Sibiu. Am avut în anul 2005 discuţii dure cu administraţia oraşului Sibiu care aprobase distrugerea cimitirului comunitar. „Răsplata” interesului pentru alte vestigii arheologice din Sibiu s-a constituit în atacuri incalificabile în presa locală. Nu eram atunci, realitate repetată în 2005, în „asocierea de lucru” cu scop de profit.

Am acceptat să colaborez la Axente Sever cu arhitectul dr. Hermann Fabini în condiţii de neinvidiat şi pentru că a fost singurul reprezentat al specialiştilor în monumente istorice care a scris critic în presa centrală despre distrugerile din Sibiu, dovedind că este un om de caracter.

Nu-mi stă în fire să „iau în coarne” după modelul deja devenit cutumă. Un arheolog profesionist îşi face meseria, cu mijloacele aflate la îndemână, în propriile secţiuni, în publicaţii de specialitate, nu în şanţurile altora sau pe internet. Depăşirea cadrului profesional prin atacuri sau discuţii colaterale are iz de bârfă, nu de ştiinţă.

Autorul textului despre carenţele săpăturii arheologice de la Axente Sever a încercat să evite aprecierile despre calitatea desenelor. Până la urmă i-a scăpat „pana” şi le-a catalogat „puerile”. Nu comentez aspectul lor estetic. Dacă se pot face analize „serioase” pornind de la planşe „puerile”, ceva nu e în regulă. Mă miră şi faptul că un arheolog experimentat, cu „ochiul format”, având la îndemână o planşă la scară este scandalizat că nu am precizat şi lungimea secţiunilor. De fapt este un nou „vechi nod în papura arheologică”, care demonstrează că numai despre argumente serioase nu este vorba în ceea ce ar fi putut fi o analiză critică obiectivă, de caz, a unei fortificaţii nobiliare cu turn, capelă şi zid de incintă, transformată în biserică cu fortificaţie.

Cercetarea arheologică la Axente Sever merita mai mult decât o campanie pe fugă. Investigarea interiorului capelei ar fi fost benefică pentru întocmirea stratigrafiei pusă apoi în comparaţie cu cea din interiorul bisericii. Pentru subiectul fortificaţiilor medievale din zonă m-ar fi interesat relaţia între turnul-locuinţă şi presupusul zid de apărare contemporan. Pe acesta din urmă îl pomeneam, aşa cum realizează şi colegul A. A. Rusu după ce în prealabil mă pune tendenţios între ghilimele. Despre denumirea de „curte nobiliară fortificată” trebuie să aduc aminte că această definiţie se realizează raportând genul proxim (curte nobiliară) la diferenţă specifică (fortificată). Dacă a vrut să precizez că în acea perioadă o curte nobiliară nu putea exista decât fortificată, iată că afirm acest lucru şi-mi cer scuze dacă cineva pornind de la afirmaţia mea şi-a închipuit altfel.

Că un arheolog care a văzut sute de şantiere şi mii de planuri, care critică permanent exagerările altora nu a priceput că dintr-o groapă de mormânt fără relaţie directă cu zidurile monumentului nu am putu face un cimitir, este cel puţin ciudat. Dacă aş fi procedat invers aş fi fost criticat pentru lipsă de profesionalism. Mai sus însă textul meu este neechivoc: Cimitirul este contemporan bisericii.

Ar trebui să sar la gâtul colegului Alexandru Dobrescu pentru că nu a consultat DEX-ul şi a folosit greşit denumirea de „schelet acefal”? Poate chiar eu sunt autorul „crimei”. În dicţionarul limbii române nu găseşti nici cuvintele „năşite” de dr. A. A. Rusu „castelare, încastelare, hospital”, dar noi trebuie să „apreciem” fără a comenta efortul de înnoire a termenilor. Nu avem dreptul omenesc să greşim prin formulări nepotrivite, dar faţă de cantitatea de informaţii oferite de un biolog al Muzeului Brukenthal (într-adevăr merită compătimirea lui A. A. Rusu pentru că este prost plătit), care se străduieşte să facă în afara obligaţiilor strict profesionale măsurători antropometrice, greşeala este pardonabilă.

Dacă în excursiile la Axente Sever „dragul meu critic” a vizitat gropile arhitectului (dacă era atât de interesat de şantierul arheologic era binevenit când acesta era deschis), de ce nu ne spune dacă a văzut în ele urmele nivelelor de călcare, ale pavajelor camerelor de locuit menite să revoluţioneze teoria „cămărilor de slănină”? Chiar şi într-o groapă nesupravegheată arheologic rămân astfel de urme. Există o condiţie: să te intereseze mai înainte arheologia şi numai după aceea aspectele financiare ale şantierului.

După ce am văzut două cazuri similare în Sibiu aş putea răspunde şi la acuzaţia gravă că arhitectul restaurator a demolat nejustificat unele camere la Axente Sever. Am fost în ele, ca de altfel şi A. A. Rusu, şi am văzut crăpăturile serioase din zidărie. Decizia demolării a fost a restauratorului şi competenţa profesională dovedită îi oferă credibilitate. Desigur, a dat socoteală beneficiarului, Direcţiei Monumentelor Istorice, comunităţii locale.

Ceea ce m-a determinat să-mi omor o parte din timp răspunzând unor rânduri care numai discuţie ştiinţifică nu se pot numi, a fost imaginea deplorabilă pe care o pot dobândi despre noi colegii de bun simţ. Nu este de ajuns că suntem puţini, tot mai puţini din generaţia noastră, că posibilităţile de informare serioasă şi de activitate practică în teren sunt precare, că suntem slujitorii unei discipline cu rezultate doar parţiale? În locul discuţiilor într-o atmosferă colegială se preferă atacurile directe asupra celor care nu sunt din grupul de simpatizanţi sau prin internet, unde audienţa creşte; în locul modestiei specifice trudnicului cercetător afişăm aroganţa şi puterea omului de afaceri în căutare de şantiere aducătoare de venit.

Răspunzând unui atac eşti nevoit să ataci. Dacă ai vocaţie, vine şi succesul: publicul e înnebunit după lupte, chiar şi pe internet. Apoi poţi spera să-ţi faci o „şcoală”, să înveţi pe alţii ce e „adevărata arheologie” şi că nu merită să discuţi despre Direcţia Monumente şi Muzee din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor, instituţie a statului român, formată din colegii noştri cu toate cele bune şi mai puţin bune ale lor.

 

Petre Beşliu Munteanu

5.03.2008 [primit la 24.03.2008]

 

PS. Un prieten care îmi semnalase textul semnat de dr. A. A. Rusu îmi răspundea la remarca mea că totul este o tragicomedie: „Nu mă distrez deloc pentru că la voi homo homini lupus. Dacă nici măcar Fabini nu mai e serios şi dacă fiecare zice despre aproapele lui că ori e fraier ori criminal încep să-mi zic: mersi patrie”.