Cetăţi împădurite

 


 

Cu câţiva ani în urmă, un primar de Râşnov mă uimea atunci când îl întrebasem de ce nu porunceşte să se taie pădurea care îi acoperea vederea cetăţii din localitate. „Se poate prăbuşi dealul peste oraş” – a fost răspunsul! Pe moment, am încremenit în faţa unei asemenea poveşti prelungită din cea a drobului de sare, a cunoscutei poveşti a lui Ion Creangă. La vremurile în care copacii şi pădurea se mănâncă pe pâine, un edil îşi motivează rezerva pentru că pădurea aceea este prea sub ochii tuturor, nici nu se poate vinde uşor, nici măcar nu este de foarte bună calitate, pentru dobândit un preţ de făcut un mic concediu în Tunis.

Acum îmi voi curta înţelpciunea ca să mă refer la această întâmplare ca la o parte a unui întreg fenomen. Căci, nu este nici vorbă despre vreo realitate râşnoveană, ci de multe altele similare ori apropiate.

Va trebui să explic, cătinel, pentru înţelegerea oricărui profan, că la vremea în care au funcţionat, niciuna dintre cetăţile medievale sau ale altor timpuri istorice, nu au fost lăsate ambalate în bălării, tufe sau copaci. Dintr-o logică extrem de simplă: aveau nevoie toate de un loc larg cu vizibilitate, în care să se remarce imediat dacă careva neprieten s-ar fi apropiat de ele, obraznic sau ferit. Orice bursture mai acătării, orice tufă de salcâm mai viguroasă, ar fi îngăduit furişarea către ziduri. Iar un ditamai copacul semeţ se transforma, lăsat în picioare, într-un punct de spionare sau, doborât, într-o scară primitivă de escaladare.

Ar mai fi apoi un lucru care curge din bunul simţ. El spune tuturor că acolo unde sunt oameni, plantele se dau înapoi sau, maximal, sunt strict controlate. Nu-ţi trebuie nici o şcoală pentru această „înaltă” înţelegere. Mai greu de percurcat ar fi pentru „puii de bloc”, dar cum peste jumătate dintre români au simţit adesea în nări mirosul baligii, repede s-ar găsi varianta corectă.

Numai că toatele, enumăratele, s-au supus principiului „să moară cetatea vecinului” ori altuia şi mai şi („E moale copacul ăla?” „Nu.” „Atunci mânaţi către locul de execuţie pentru că nouă ne-ar fi fost trebuinţă de o spânzurătoare elastică!” Să ne facem că ne spânzurăm, să ne prefacem că ne pedepsim capital). Dacă nici medici pentru plăgi trupeşti nu mai avem, de ce am avea pentru zorzoane istorice? E chiar rizibil: meseriaş care să gospodărească verdeaţă de cetate? Dacă până şi grădinarii noştri cei mai bun sunt bulgarii ori ungurii... Bunul simţ nu aduce capital primitiv şi rapid – deci nu avem ce face cu el!

Revenind de unde am plecat, lecţia castelologie forestieră va conţine încă trei tempo-uri. Să ne ruşinăm de ce a fost, să plângem-înfuriem la ceea este şi să vedem că se poate şi altfel.

1. Pentru toţi primarii iubitori de păduri la/pe ziduri, le-am pregătit câteva iamgini de secol XIX, când „filozofia” era alta. Iată, de pildă, tocmai cetatea Râşnovului (foto 1). Un altul poate fi cetatea Devei (foto 2) Exemplele erau date, pe atunci, nu de ditamai oraşele, cu câteva mii de locuitori, ci de câte un târg prăfos, pe sfert din ceea ce este el astăzi.

Naivii ar crede că barberitul de pădure însemna accesarea vreunui grant regal sau cezaro-crăiesc; poate claca unor sute de români din satele de munte, bicuiţi cu cnutul de burgeri cu dialect săsesc; ori exerciţiul câmpenesc al Asociaţiei Tinerilor Necăsătoriţi din Liga Străzilor. Nici vorbă! Anual, de câteva ori, unu-doi pădurari treceau cu securea la inspecţia plantelor mai bezmetice. Tufanele erau date spre ros caprelor şi oilor. Iar dacă vreun voinic de scaete întrecea măsura, cobora la el, cu secera, paznicul-călău al cetăţii. Tot aşa cum gazonul englezesc se naşte din întreţinere perenă, la fel şi cetatea arătoasă tot astfel s-ar menţine.

2. În timpurile de către noi, punga de cipsuri şi capacul de sticlă de bere punctează cromatic suprafaţa cetăţilor; mai ales al lor, dar nu neapărat restrictiv. Ele sunt, cu adevărat, acnea de pe obrazul fiecărui deţinător actual de mare monument istoric. Dacă garnitura de coşuri am pomada-o ori extrage-o, nu se cheamă că obrazul s-a subţiat şi arată mai intelectual. Vegetaţia excesivă nu este nici naturală, nici de îngăduit tot acolo din raţiuni de sabotare a ruinelor care stau doar pentru că există un Dumnezeu al lor. Ea este pleata debordantă, nepieptănată şi soioasă, barba nerasă – într-un cuvânt ceea ce ar fi şi la un ins: neglijenţa, murdăria, inesteticul.

Pădurea de cetate creşte sub nasul şi ochii marilor şi făloşilor orăşeni (Cluj-Napoca – foto 3, Braşov, Deva, Drobeta-Turnu Severin – vezi www.medievistica.ro, Oradea, Piatra Neamţ, Suceava – vezi www.medievistica.ro, Târgu Mureş), se tolerează în urbea mică, dar ambiţioasă la clasificări europene (Bocşa, Cisnădie, Haţeg – foto 4, Lipova, Sebeş – vezi www.medievistica.ro, Seini). Ce exemplu de urmat se poate oferi gospodarilor şefi sau comunarzilor din podişuri? Mai nici unul! Dimpotrivă, micuţii viitori cetăţeni ar putea crede că aşa este „cool” să-ţi gestionezi cetatea.

În afara peisajelor citadine, fără hartă, busolă, ghid, marcaje, cetăţile se sufocă în păduri. Sunt bune pentru speciale jocuri de-a „v-aţi ascunselea”, de furişat câte o gaură căutătoare de comori, de pus un foc mic pentru fript pastramă sau slănină, după buzunarul plimbăreţului. Ori, în disperare, copacul şi tufa devin WC-urile ecologice ale cetăţilor (Cisnădioara, foto 5). Vă rugăm să descoperiţi singuri calea către cetăţile de la Finiş (jud. Bihor), Gurghiu (jud. Mureş) (foto 6), Cheud, Valcău (jud. Sălaj), Crizbav (jud. Braşov), Crivadia (foto 7), Suseni-Colţi, Subcetate-Haţeg (jud. Hunedoara) (foto 4), Tăuţi, Piatra Craivii (jud. Alba), Cernatu de Sus (jud. Covasna), Bistriţa-Burg (jud. Bistriţa-Năsăud), Baia Mare-Valea Borcutului, Chioar (jud. Maramureş), Jdioara (jud. Timiş).

Sunt convins că cer destul de mult. Dacă la Hunedoara, primăria care deţine şi profită din plin de vizitarea castelului, nu este în stare să monteze indicatoare prin hăţişul şi „pădurea” străzilor, de ce ar fi altfel acolo unde sunt păduri adevărate?

Dacă aş fi mai bogat, aş institui premii pentru descoperitorii de cetăţi ai secolului XXI. Deja mă gândesc la câteva premii onorifice, cu modelaj, grafie sau cromatică anume. Pentru cei care răspund de orientarea turistică generală la monumentele istorice din birouri cu laptop-uri. Unul ar putea fi, spre pildă, premiul „Bolovănelul cu mortar urzicat”!

3. Şi minunea se făcu... La Saschiz (jud. Mureş)! Un primar, bată-l norocul, fără să întrebe pe cineva din marea Comisie a Monumentelor Istorice, nici măcar pe experţii din Comisia Zonală, a suflecat mânecile unor harnici asistaţi sociali, le-a dat o drujbă (lor?), topoare (nu ciocane!), seceri şi greble şi a tras perdeaua vegetală de pe cetatea Lui. Vedeţi-o de la şosea, că merită (foto 8).

Foarte timid, alţi staroşti au mai tăiat câte un copac, pe ascuns (de ecologişti), pentru că prea era din cale-afară ori poate pentru că numai aşa se justifica ceva lemn de foc ieftin.

 Mai este ceva cale! Ca să-i îmbărbătăm pe lipsiţii de etuziasm, le arătăm cum se poate privi o cetate în Slovacia (foto 9) ori Serbia sau cum se poate reface o cetate cu bani europeni, de către o simplă comună din Ungaria (foto 10). În nici unul dintre cazuri, nu este pădure, cel mult câte un copac de efect cromatic, pentru un strop de umbră sau pur şi simpu pentru a reaminti că cetatea nu mai funcţionează.

  

Adrian Andrei Rusu