Curtea de Argeş

(sau nepăsarea oficială şi acceptată public)


Nu există român, nu medievist, care să nu fi auzit vreodată de Curtea de Argeş!

Este un leagăn de civilizaţie, un reper de lume românească.

Au uitat-o tocmai cei care urmau să vegheze locul, iar la rândul nostru, i-am făcut uitaţi şi am devenit nefiresc de nepăsători la „mandatarii”/păstorii noştri. Să nu ni se spună că doar ei ar fi vinovaţi! Suntem cu toţii cei care aflăm ce se întâmplă acolo şi nu suntem capabili de atitudine.  

Ceea ce urmează este tocmai un fel de reacţie pe care o oferim spre cunoştinţă publicului ce consideră român.

           

            Biserica voievodală

 Nu trebuie să dăm detalii despre vechimea şi importanţa ei (fig. 1). Oficial este înscrisă, la „grămadă”, sub titlul „Situl urban „oraşul [sic!] istoric Curtea de Argeş”, la numărul AG-II-s-A-13645 din Lista Monumentelor Istorice a MCC. În mod neaşteptat, deşi aflat în categoria A (de „importanţă naţională”) nu este administrată decât de forurile locale. Paradoxul este cu atât mai mare cu cât Mănăstirea Meşterului Manole, aflată la circa un km distanţă, este sub oblăduirea directă a MCC! (Să fie clar, nu facem aici nici o pledoarie pentru Episcopia Argeşului şi Muscelului, a cărei tentacule s-ar extinde cu mare apetit peste toate aceste obiective.)

Dacă nu ştii nimic din şcoală, site-ul oraşului te lămureşte „buştean” (diacriticele ne aparţin în toate citatele): „Cetate de scaun, prima capitală a Ţării Româneşti, oraşul Curtea de Argeş are în trecutul său nepieritor, dovezi de glorie şi demnitate şi posedă nebănuite comori, … pentru pasionatul de monumente istorice” şi „reprezintă unul din monumentele cele mai de preţ ale arhitecturii româneşti”. (http://www.primariacurteadearges.ro/portal/portal_cda.nsf/AllById/1.0).

Nicolae Iorga, cel care a iniţiat acolo primele cercetări arheologice (supravegheate de către Virgil Drăghiceanu), s-ar răsuci în mormânt la vederea stării actuale a monumentului.

La intrare eşti întâmpinat cu tot „fastul” şi „politeţea” cuvenită (fig. 2).

Ajungem la comentarii despre restaurări, pe care nu le redăm aici decât selectiv. Primul document, cu semnal de alarmă, este scrisoarea lui Ioan Mugioiu, din 14 decembrie 1999, adresată episcopului de Argeş (sursa: http://www.cultura-romana.com/14_12_1999.pdf; vezi şi http://boabe-de-grau.com). El atenţiona în tonuri grave că „sub pretextul unei „consolidări” … schelele [sunt puse] direct pe frescă”, iar ceea ce se făcea era, de fapt, „completare de pictură”, adică „falsificare”.

Urmează ziarul Adevărul din 10 mai 2002: „Numai asemenea instrumente improvizate "cadrează" destul de bine cu trafaletul pe care probabil l-au folosit "profesioniştii" desemnaţi să restaureze Biserica Domnească de la Curtea de Argeş ca să termine treaba mai repede. Fotografiile de la faţa locului arată că lucrările de curăţare a faţadei au fost făcute la repezeală, ca şi cum ar fi fost vorba despre un apartament ce avea nevoie de o zugrăveală înainte de vânzare. Astăzi, la Curtea Domnească, se face recepţia unora dintre lucrările începute aici cu ani în urmă (respectiv pictura din interior, consolidarea bisericii şi curăţarea faţadei). La pictură se lucrează din 1977, iar consolidările au început în 1988. Dacă ritmul cu care se restaurează un monument istoric în România are, de obicei, o durată care tinde să facă restaurarea inutilă, fiindcă în vreme ce un zid e reparat, celelalte se degradează, măcar atunci când o lucrare se încheie ar trebui să existe o garanţie ca banii n-au fost cheltuiţi degeaba. În cazul de faţă lucrurile nu stau tocmai aşa. Faţada clădirii, care avea de sute de ani o aparenţă naturală, patinată de timp a fost "împrospătată" cu ciment şi var alb, strecurat printre pietrele de secol XIV, iar pentru obţinerea unui contrast pietrele de râu, alese cândva cu grijă, şi cărămizile aşezate între ele au fost vopsite cu ulei de in. Ce mai contează că uleiul s-a scurs, pătând varul alb dintre pietre, aşa încât există porţiuni întregi mânjite? Francisco Heinerich, director la Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice (instituţia responsabilă cu dirigenţia de şantier la toate lucrările finanţate de MCC) susţine că s-a folosit mortar de var, preparat după o reţetă specială, aprobată de Comisia Monumentelor Istorice, iar firma Paul Construct, executantul lucrării este avizată de minister. N-avem motive să ne îndoim, dar ceea ce se vede cu ochiul liber este neglijenţa cu care s-a lucrat la curăţarea acestei clădiri. Tot dl. Heinerich a ţinut să ne liniştească: conform legii, dacă există nereguli, ele vor fi consemnate în procesul verbal de recepţie, iar executantul lucrării are termen un an de zile să le remedieze. După atâţia ani de refaceri şi consolidări, ce mai contează unul în plus? Întrebat dacă e mulţumit de cum arată acum Biserica Domnească, Ioan Opriş, specialist in monumente, secretar de stat cu probleme de patrimoniu în cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor a preferat să nu comenteze, precizând doar: "Eu nu pot trece peste Comisia pentru Monumentele Istorice care a aprobat un proiect de restaurare după care s-a lucrat la Biserica Domnească. Orice aş spune eu e doar o părere personală." Rămâne de văzut ce părere oficială vor avea astăzi, la faţa locului, specialiştii din MCC, care vor face recepţia lucrării, în frunte cu istoricul Răzvan Theodorescu, un cunoscător rafinat al epocii în care a fost ridicată această biserică. Dar poate oare un trăitor în "epoca Coca-Cola" să mai dea doi bani pe patina vremii, având grijă ca aceasta să nu dispară de pe rosturile unei vechi clădiri?”

În acelaşi an  (7 aug. 2002), Gardianul scria prin pana lui Sorin Simion-Stevens: „Ministerul Culturii şi Cultelor a cheltuit degeaba peste 10 miliarde de lei într-un proiect nefinalizat nici după cinci ani”. Şi continua în felul următor:

„Biserica Domnească din Curtea de Argeş este … unul dintre cele mai valoroase monumente de artă medievală din Europa, inclus ca atare în cataloagele UNESCO. Din 1997, a început o amplă lucrare de restaurare şi consolidare a monumentului, lucrare ce nu s-a încheiat nici în ziua de azi. Procesul de restaurare a dus, printre altele, la distrugerea picturilor murale interioare din secolele XIV-XV, distruse aproape ireversibil de nepriceperea şi indolenţa unor restauratori-studenţi. Mai mult, piatra funerară a voievodului Vladislav Vlaicu (Vlaicu-Vodă) a fost spartă de ciocanele "restauratorilor". Toate acestea au costat până acum Ministerul Culturii şi Cultelor peste 10 miliarde de lei.” Apoi, nu din bune sentimente naţionale, ci „Sub presiunea forurilor internaţionale, în special a UNESCO, Guvernul a decis ca în 1997 să înceapă (n.n.: de fapt, să se continue în aceeaşi manieră distructivă!) lucrările de restaurare a bisericii şi a capodoperelor adăpostite în interiorul său. Licitaţia organizată cu acest prilej a fost câştigată de firma braşoveană [n. n.: incorect! Este vorba despre o firmă înregistrată la Bolintin Deal Giurgiu], "Paul Construct [Impex]" SRL, cea care în mai puţin de un an şi-a adjudecat mai multe lucrări de acest gen. Prea multe, spun unii, raportat la posibilităţile firmei [în 2003, după „terminarea” şantierului de la B. Domnească, firma îşi triplase capitalul (www.totalfirme.com/cauta.php?judet=GIURGIU&nume=PAUL%20CONSTRUCT%20IMPEX%20SRL)]. Deşi de la bugetul de stat s-a alocat numai în ultimii doi ani şase miliarde de lei, schelele care înconjoară de câţiva ani biserica par a fi acolo de pe vremea lui Vlaicu-Vodă.”

Cu tevatura din jurul monumentului, a apărut şi o declaraţie de onoare, dar care nu s-a respectat niciodată: „"Dacă nici la data de 1 august nu se termină lucrarea asta, îmi dau demisia", declara cu puţin timp în urmă directorul Muzeului Municipal din Curtea de Argeş, arhitectul Florin Scărlătescu. Zilele trecute însă, acelaşi domn îşi mai acorda termen o lună de zile, declarând ca lucrările se vor încheia la 1 septembrie. N-a fost însă precizat anul.”

Domnul Scărlătescu este şi astăzi director al Muzeului Municipal Curtea de Argeş, încercând să mai câştige şi o altă pâine, cel puţin cu un birou de arhitectură (proiectare arhitectură, PUZ, PUD, structură, instalaţii, case tip – sursa: http://www.infocompanies.com/company.php?id=66095). Pentru că temeiul demisiei Domniei sale pare să fi dispărut, noi îi amintim aici că şi-o poate da oricând pentru a se despărţi de prostul manageriat în fruntea căruia continuă să stea.

Şi mai departe: „Dacă cei de la firma "Paul Construct [Impex SRL]", de bine, de rău, au mai făcut câte ceva pentru restaurarea exteriorului bisericii, chiar dacă au făcut-o într-un ritm de melc, în schimb, lucrările de restaurare din interior n-au avansat aproape deloc vreme de cinci ani. Mai mult, interiorul bisericii a fost practic distrus de aşa-zişi restauratori. … În asemenea condiţii, pictura murală se degradează de la zi la zi. În pronaos, apa din condens şi din infiltraţii a distrus în bună măsură picturile, toate de o valoare inestimabilă, bunuri ale patrimoniului universal.”

Nu numai pictura a avut enorm de suferit de pe urma "restaurărilor". Dintre voievozii înmormântaţi în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Vlaicu-Vodă pare să rămână cât de curând fără piatra funerară. Vandalii (că restauratori nu li se poate spune) au spart (probabil cu ciocanul) placa de granit de pe mormânt, în trei locuri. Profesorul Dan Mohanu (profesor universitar la o facultate de arte plastice din Capitală) [expert MCC, membru al Comisiei de Atestare a Specialiştilor şi Experţilor în Domeniul Protejării Monumentelor Istorice. Componente artistice. Restaurare pictură murală, din 2005; mai nou, din 18 aprilie 2008, co-preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniu construit, situri istorice şi naturale din România!!!], proprietarul firmei Pro Art SRL [după cum spune Gardianul, dar titlul firmei nu este corect. Se pare că este vorba despre Pro Patrimonio SRL  (http://www.cimec.ro/scripts/muzee/spec/MONSelComplet.asp?nr=8)], cea care trebuie să se ocupe de restaurarea interiorului bisericii, pare să nu aibă habar de barbaria cu care sunt tratate aceste vestigii istorice unice în lume. Dacă urmărim documentele oferite de către expert (http://patr.presidency.ro/cv/Mohanu_Dan.pdf), atunci între 1980-1989, la Curtea de Argeş s-a făcut „conservare-restaurare” de pictură, între 1990-1992, „cercetare stratigrafică”, tot la fel în 1994-1995, iar între 1998-2002, „asistenţă tehnică la conservare”. Pentru profani ar suna cam a „tangou degeaba”.

Ziarul consemna mai departe: "Pe profesorul Mohanu nu l-am mai văzut pe aici de asta-toamnă", ne-a declarat directorul Muzeului Municipal din Curtea de Argeş, Florin Scărlătescu. "A mai trimis pe aici din când în când câte un student de-al dânsului şi cam atât", a adăugat acesta.”

Şi pagubele au curs, unele cu consecinţe de neînlăturat. „Pentru restaurarea picturilor din interiorul Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, profesorul ar fi folosit nişte studenţi la Arte plastice, majoritatea din anul I. Ce au reuşit să restaureze profesorul Mohanu şi studenţii dânsului, poate vedea cu ochiul liber orice vizitator. Pe ce pictură au pus mâna "restauratorii", praful s-a ales de ea. "Schelele construite în interiorul bisericii de oamenii profesorului Mohanu se sprijină direct pe pictura murală, ceea ce nu e deloc în regulă", ne spune cu amărăciune în glas directorul Scărlătescu. Din păcate, pe profesorul Dan Mohanu nu l-am putut contacta, dansul fiind plecat - tot pentru o restaurare - la o mănăstire din nordul Moldovei.” Este de punctat că totul s-a petrecut în maniera practicată de marii restauratori din România şi la care nimeni cu capacitate de decizie nu pare să reacţioneze: asumarea unui număr uriaş de şantiere, finalizarea doar a celor care aduc bani mulţi, care sunt mai aproape de casele lor, aduc prestigiu (vezi Ateneul Român) ori de la care presiunile extraprofesionale sunt majore.

„Cu privire la stadiul, mai precis halul, în care se află monumentul, Sevastian Tudor [şeful Direcţiei Judeţene de Patrimoniu] a admis că restaurarea picturilor murale "e o batjocură cruntă", iar spargerea pietrei de mormânt a lui Vlaicu-Vodă a catalogat-o ca fiind "o nenorocire". Surprinzător însă, dl. Tudor are o părere excelentă despre profesorul Mohanu, coordonatorul a ceea ce ar fi trebuit să fie o restaurare: "Profesorul Dan Mohanu este o somitate în domeniu şi un profesionist desăvârşit. Sunt convins că nu va lăsa lucrurile aşa cum sunt ele acum, la Biserica Domnească. Sper că lucrurile vor reveni cât mai curând la normal".

Măsuri punitive faţă de distrugerile provocate nu se cunosc, şi la fel este şi cu cele reparatorii din partea autorilor. Mai mult decât atât, la scoaterea schelelor, părţi ale frescelor au suferit noi deteriorări mecanice (fig. 3). Aceeaşi somitate care s-a aflat în fruntea „petrecaniei” făcute la Biserica Domnească nu a fost în măsură să susţină că biserica şi frescele nu au microclimatul potrivit. Ba el este chiar extrem de nociv, fie pentru că are nişte podele care menţin umezeala, fie pentru că jaluzelele turlei rămân permanent deschide, lăsând liberă scurgerea apei pluviale şi a zăpezii.

Mai adăugăm şi o acuză grea, pe care o putem sprijini doar cu ajutorul unor specialişti din afara cercului clientelar al restaurărilor din România. La Curtea de Argeş, fresca nu a fost conservată, cât întregită prin repictare (fig. 4), denaturată prin mâini puţin talentate, aşa că la uşa ei nu prea se mai înghesuie istoricii de artă să o analizeze ori s-o folosească drept reper în munca lor. Poate chiar avem noroc prin faptul că cei care au lucrat nu au fost suficient de harnici încât să se ocupe de întreg ansamblu (fig. 5, 6, 7). În fine, ce a ieşit din mâna lor poate servi ca material didactic pentru CUM NU AI VOIE să faci intervenţie pe pictură veche!

Cu toate că fostul ministru al culturii, Răzvan Theodorescu, „a vorbit foarte frumos despre Biserica Domnească, numind-o "copilul meu de suflet"”, solicitările sale îndreptate spre restauratori au rămas vorbe în vânt.

Încheierea directorului Florin Scărlătescu, în general fără prea multă capacitate de disimulare, spune pe şleau despre cât îi pasă de curtea în care este ţinut şef: „sunt prea multe interese aici. Nu vreau să fiu eu acela care face pipi contra vântului. Riscul e prea mare”. Cum scriam mai sus, era de mult cazul ca domnul director să-şi facă nevoile doar în WC-ul de acasă!

            De la starea lăsată de restauratori, ajungem la starea menţinută de către muzeu.

            Intri pe o uşă-poartă nepotrivită, cu o fiţuică lipită pe ea. Biserica este un spaţiu generos, dar gol, în care o doamnă încearcă să împace cu informaţii ori să-i ţină în frâu pe toţi vizitatorii, în acelaşi timp. Lângă un perete zace o placă cu planimetriile bisericilor, care trebuia să fi hălăduit cândva pe afară. Preşuri de calitate îndoielnică acoperă contururile fundaţiilor primei biserici (descoperite de Nicolae Constantinescu) şi ale unor morminte voievodale. Pe feţele stâlpilor mai persistă câte o inscripţie stingheră. De-a lungul pereţilor sunt înşirate replici după pietre tombale, fără nici o explicaţie. Grafitele sunt protejate de rame străvechi, din lemn (fig. 8).

            Nimic nu relevă importanţa bisericii. Trebuie să ai o bună memorie şi ochi buni să recunoşti portretul votiv al lui Nicolae-Alexandru. Iar apoi să te încrezi în discursul ghidului, cult şi eculubrant, măcinat de boală şi de copleşitoarea sa misiune de a salva ceva din prestigiul acestui „monument princeps”(!) al românilor

            Exterioarele au rămas la limita existenţei. Nimic nu este inscripţionat. Ba, greşim! Vedem un nou panou de firmă. Este al S.C. Flowetex Technology S. A., cu sediul la Mediaş (jud. Sibiu), a cărei obiect de activitate sunt „lucrări de pozare a instalaţiilor în diverse domenii precum: reţele de transport şi distribuţie a gazelor naturale, reţele de transport şi distribuţie a apei potabile, reţele de canalizare urbană, reţele de irigaţii, sisteme de drenaj, linii pentru transportul lichidelor industriale, sisteme de protecţie a cablurilor electrice subterane, sisteme de protecţie a reţelelor de telecomunicaţii subterane etc.” (http://www.e-oferta.ro/article6019.html). Dar, la Curtea de Argeş, ea se ocupa (până la 2007) de: „sistematizare verticală cu amenajări exterioare biserică” ori şi mai precis de „refacerea paramentului prin plombe de zidărie de epocă, rostuire şi curăţare, refacere şarpantă, astereală şi învelitoare din tablă de cupru” (http://www.monumenteistorice.ro/index.php?page=shop.product_details&flypage=shop.flypage&product_id=172&category_id=135&option=com_virtuemart&Itemid=1&lang=RO). Ce legătură este între specificul firmei şi tipurile de lucrări angajate la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, aşteptăm să ne spună reporterii de investigaţii ai marilor cotidiene. 

            Culmea indolenţei o oferă „depozitul” lespezilor funerare de lângă piciorul turnului de poartă. Îl acoperă ermetic vrejuri de bălării (fig. 9). Câte au fost în realitate? În gestiunea cui sunt? Cine ar fi în măsură să se socotească responsabil pentru ele? O biserică jefuită de inventar (!) precum este cea a Curţii Domneşti nu putea oare, cu spaţiul său generos, să le adăpostească şi pe ele împreună cu o minimă informaţie?

 

                        Biserica Sân Nicoară

 

Este prezentată astfel: „Monumentul a fost ridicat în ultima perioadă a veacului al XIII-lea şi a avut rostul de biserică de curte. Săpăturile arheologice efectuate în mai multe etape au scos la lumină un bogat material: ceramică smălţuită şi frumos ornamentată, olane pentru acoperiş, fragmente de cahle specifice veacului al XV-lea, monede de argint şi arama, inele de argint din veacurile XIV-XV, vase de sticlă şi fragmente de frescă.” (citate identice, clar plagiate, şi pe www.CampFire.ro/Curtea de Argeş).

Nici o singură secundă nu vă lăsaţi amăgiţi de imaginile postate foarte recent (2 iulie 2008, conform site-ului Primăriei). Adevărul nud este în imaginile care le prezentăm aici! Adică bălării, copaci prăbuşiţi peste ziduri şi mizerii dintre cele mai ruşinoase (fig. 10, 11, 12, 13).

În acest fel, administratorii de la Curtea de Argeş trec în şirul uriaş al „cultivatorilor români de gunoaie”.

 

            Muzeul Municipal

 

Dacă-l căutaţi pe site-ul Primăriei, vezi descoperi acolo o pagină! Probabil pentru că şi ei îi este ruşine de cum arată…

Ca să ne îmbete cu apă rece, „Expoziţia de bază  a secţiei de istorie este organizată, începând cu anul 1987 într-un local, el însuşi monument istoric localizat în piaţeta din faţa Bisericii domneşti şi redă pe baza unui bogat material documentar şi arheologic, episoadele cele mai importante din istoria oraşului Curtea de Argeş.

Expoziţia permanentă de istorie, proiectată tematic şi structural de colectivul muzeului, este organizată în 7 săli corespunzătoare periodizării istoriei oraşului, de la vechi la nou şi expune: documente realizate [poate copiate!] în facsimil; portretele voievozilor care au domnit în Argeş, realizate în bronz; replici după obiectele Domnilor de la Argeş (paftale, inele, aplice, sigilii, săbii, [sic!] etc. [sic!]), o bogată colecţie de numismatică, de medalii şi decoraţii, un valoros material arheologic. De o mare valoare istorică şi artistică, piesele şi obiectele muzeistice, etalate în vitrine corespunzător criteriilor şi cerinţelor muzeografiei româneşti, provin din descoperirile arheologice de pe raza oraşului Curtea de Argeş şi împrejurimi, dar şi din achiziţii şi donaţii”.

Într-adevăr, „criteriile şi cerinţele muzeografiei româneşti” îşi află la Curtea de Argeş cea mai deplină ilustrare negativă. Am putea sugera că aparţin „muzeografiei comuniste”, dar nu avem nici o siguranţă. Oricum, în frunte cu un arhitect specializat în „instalaţii şi case tip”, nu putem să aşteptăm prea multe nici la capitolul etnografie, darmite la istorie ori arheologie. Nici o ilustrată, nici un pliant de dus aiurea despre locul în care Basarab I s-a confruntat cu mândrul rege Carol Robert. Se mai vinde doar o necăjită şi pătată (pe copertă) broşurică a protoiereului Emilian Stănescu (1988).

 

Cetatea Poenari

 

Să cităm mai întâi sursele independente, cel mai rapid accesibile şi cele mai noi: „"Cuibul de vulturi" al sângerosului domnitor Vlad Ţepeş, cetatea Poenari, ar trebui restaurată de autorităţile locale din comuna argeşeană Arefu, pe raza căreia se afla monumentul – a declarat ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, citat de “Evenimentul Zilei” (27 decembrie 2007).

Monumentul istoric de la Poienari nu a mai fost restaurat din perioada 1969-1972, zidurile sunt în paragină, cele 1.480 de trepte care urcă la cetate sunt tocite, iar turiştii iau drept amintire cărămizi din cetate. Din banii lor, salariaţii Muzeului Municipal Curtea de Argeş, instituţie care administrează Cetatea Poenari, au refăcut o punte peste care se trece pentru a putea ajunge în interiorul cetăţii lui Vlad Ţepeş. "În condiţiile actualei descentralizări, este în sarcina deţinătorilor şi a autorităţilor publice locale găsirea unor surse de finanţare, altele decât cele de la bugetul de stat. În acest sens, consiliile judeţene elaborează proiecte şi programe de atragere a fondurilor structurale", a declarat ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu. Mesajul venit de la Ministerul Culturii i-a contrariat pe reprezentanţii autorităţilor locale din comuna argeşeană Arefu, aceştia susţinând că nu au de unde să facă rost de banii necesari restaurării, în condiţiile în care nici măcar ministerul de resort nu are fonduri să înceapă un proiect de o asemenea anvergură. Mai mult decât atât, reprezentanţii Primăriei Arefu estimează că ar trebui să investească bugetul cumulat al localităţii pe următorii aproximativ 20 de ani pentru a reda strălucirea "cuibului de vulturi" al lui Ţepeş. Lucru, evident, imposibil de realizat, conchide ziarul citat.” (sursa: http://www.biz365.ro/Restaurarea_Cetatii_Poenari).

Iar apoi: „Conducerea Muzeului Municipal din Curtea de Argeş, care administrează Cetatea Poienari, a trimis numeroase sesizări şi reclamaţii la Ministerul Culturii şi Cultelor. „Monumentul suferă numeroase deteriorări datorate amplasării într-o zonă supusă unui complex de factori distructivi”, scrie în ultima dintre ele. Răspunsul a întârziat să vină. După ce am pus noi în discuţie problema, dl. Virgil Niţulescu, secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor, ne-a declarat: „Ministerul nu are cum să investească de la sine putere, pe baza unor memorii şi cereri. Cei de la Muzeul Municipal din Curtea de Argeş ar trebui să facă întâi un proiect de restaurare, care să primească avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, fie că cer bani de la Ministerul Culturii, fie de la autorităţile locale.” (http://stiri.rol.ro/arhiva/content/view/90790/6/).

Şi acum să adăugăm comentariile noastre.

Cetatea este lăsată în seama unei instituţii muzeale a cărei performanţe manageriale tocmai le-am văzut în dreptul Curţii de Argeş. Dar, totuşi, instituţia face petiţii! Adică se acoperă cu hârtii. La rândul lor, salariaţii, refac accesele convinşi că fără ele rămân fără obiectul muncii şi al salarizării. Cam aşa se proceda şi în Evul Mediu!

MCC este pervers, că doar de aia e populat bine politic, nu? În primul rând, nu dă curs legal unor petiţii, lăsându-le fără răspunsul aşteptat în 30 de zile. Ministrul nu ştie că cetatea ţine de Muzeul Curtea de Argeş, nu de comuna Arefu, nu ştie că fiind monument de importanţă naţională (categoria A), MCC are obligaţia legală să se ocupe direct de el. Secretarul de stat aruncă „mâţa moartă” în curtea unui muzeu care nu-i mai este subordonat direct, uitând să-şi amintească stăpânul său ierarhic şi absolut (Municipiul Curtea de Argeş) sau să constate că acelaşi patron nu ar avea nici un fel de interes economic ori cultural să investească în comuna Arefu! În fapt, problema este, o spunem noi, de competenţa directă a Consiliului Judeţean Argeş. Şi aici rolul prof. dr. Sevastian Tudor, director al Direcţiei Judeţene de Cultură nu iese cu nimic la iveală.

Ne mai rămâne să comentăm cetatea însăşi.

Spre lauda şi paguba ei este una dintre foarte puţinele cetăţi medievale din România peste care flutură steagul naţional şi pe care o vezi de la distanţă nefiind acoperită de vegetaţie (fig. 14)! Dar ca să ajungi la ea trebuie să te pregăteşti sufleteşte. Nu pentru cele aproape 1500 de trepte care trebuie urcate, ci pentru zgârieturile pe retină provocate la baza de plecare (fig. 15) şi prin vecinătăţile cărării. Mulţi indivizi curioşi să urce la ea şi să atingă vreo piatră de care s-ar fi rezemat Ţepeş când s-ar fi opintit să urle un ordin de înţepare îşi marchează nestingheriţi trecerea cu tot ce li se oferă ori se află la îndemâna buzunarelor - peturi, badoguri, pungi de cipsuri şi seminţe etc. - la nişte chioşcuri de bidonville încropite la baza dealului şi lipsite cu totul de pubele!

Cetatea este grea de betoane şi cărămidă legată cu ciment, ca o perfectă emanaţie a performanţelor arhitecţilor şi constructorilor socialismului defunct. Ca o limită de Transfăgărăşan, ca un vecin de artificial Vidraru. Nici că se poate loc mai nimerit pentru analize de acţiune a cimentului asupra zidurilor istorice (fig. 16).

Nu vom comenta aici studiul istorico-arheologic oferit de mai multe ori de către Gheorghe I. Cantacuzino (amănunte oferite la http://www.patzinakia.ro/wallachiamediaevalis/poienari-index.htm). Vom spune că ceea ce se oferă turiştilor este doar nivelul de înţelege rezultat din analiza „în suc propriu” a monumentului (fig. 17), fără raportarea obligatorie la realităţile de la nord de Carpaţi. Acolo, cetăţi similare există suficiente, pentru a nu mai face referiri la „punţi” (= pod ridicător), „culoar-capcană” (ori este Zwinger ori doar un fragment din incintă), „bastioane” (= turnuri sigure), „mare turn prismatic” (timid numit şi ceea ce este cu adevărat, adică „donjon”), iar în locul „zidului median” să se vadă pur şi simplu „peretele de sud al palatului cetăţii”.

 

Adrian Andrei Rusu