Zgârieturi pe retină la Gurasada (jud. Hunedoara)

 

 

 

 


 

 

 

O zestre formidabilă de arhitectură și pictură veche (o biserică ale cărei începuturi se pot argumenta pentru veacul al XI-lea, cu o planimetrie inițială inedită, cvadrulobată,  combinată cu o turlă și cupolă centrală, prelungită apoi pe vest cu un spațiu rectangular și turn - foto 1, 2) a încăput fără restricții pe mâini 100% proletcultiste.

Cu o libertate de neîngăduit, cei care s-au înscăunat la cârma destinelor ditamai monumentului național au muncit din greu să-l transforme în depozit de bulendre, tablă, plastic și hârtie (foto 3, 4, 5). Nu și-au exprimat îndoiala nici față de icoana produsă la „mâna a șaptea”, decăzută din cele obișnuite în ambianță catolică(!), nu s-au îngrozit nici de combinata absolut nefericită de magenta cu verde-praz, roșu brocart și tablă de șah, albastru spălăcit, roz-bombon, trandafir pastelat și dungi de o culoare menită să provoace greață. Au mai adăugat câteva tipuri de scaune, unele de birou, altele de plastic pentru terasă, o sobă godin cu un masiv burlan de evacuare, mileuri și ștergare cu broderie personalizată de gospodinele satului, covoare vărgate, draperii din materialul și culoarea cele mai penibile, vaze de faianță sau plastic, sfeșnice din tablă ondulată, cruce de altar cu beculețe(!) și, binențeles, nelipsitele flori de plastic, toate alcătuind un Babilon sinistru într-un interior de biserică-monument la care am avut totuși șansa să ni se păstreze aproape integral o pictură din secolulul al XVIII-lea.

Mai lipsesc, nu-i așa, tablouri cu Sf. Decebal (sic!), lumânări parfumate, icoane cu spoturi, covoare cu Isus pe Muntele Măslinilor și, mai ales, Răpirea din Serai, candele muzicale, candelabre de cristal sau aurite, plăci de gresie, rafturi din lemn ars cu fier înroșit și apoi lăcuite, fier cornier pentru rame, tuburi de neon..., ușor de achiziționat de la piața ruso-basarabeană ori aduse în vrac de rromi negustori la fel de buni și de isteți exploatatori ai subculturii rurale; ori alte bunuri făcute în casă, între un meci de fotbal și un serial cu telenovele. Toate băgate pe gât, cu titlu de donație, preotului local incapabil să cenzureze prostul gust al membrilor comunității la spații private ori să-l corijeze pur și simplu, pentru că el însuși (sau îngrijitorul bisericii cu acceptul său) își permite să bată, de câte ori are un nou calendar, noi și noi cuie în tencuiala bisericii despre care se știe (sau nu?) că are două straturi de pictură veche, unul medieval și altul din epocă modernă (foto 6). Așa se face că una dintre cele mai „românești” biserici ale Transilvaniei, înspre care ar trebui să se îndrepte grija mai multor instituții concurează cu aglomerația pomului de Crăciun sau cu zorzoanele întâmplătoare ale africanului de la începuturile aventurilor coloniale. În asemenea loc te poți aștepta să primești Sf. Împărtășanie într-un „pocal” de plastic sau în ceva din aceeași categorie!

Cui face deservicii o asemenea zestre? Se pot da repede câteva exemple: Episcopiei Aradului și Hunedoarei, considerată păzitoare a curățeniei și nobleții ideii de ortodoxie; imaginii de obște a slujitorilor altarului local și a acelor enoriași telectuali cu studii universitare din preajma locului; Ministerului Culturii și Cultelor, cu neputincioșii săi supraveghetori de monumente istorice...; nouă, în general, în tentativa de a ne arăta potențialul turistic, de a ne construi atitudini civice, de a demonstra că știm să ne facem curățenie în propria curte, dar și în spațiile publice pentru care pretindem, cel mai adesea, că avem cel mai înalt respect.

 

Stimați administratori de monumente bisericești,

Dacă tot ați ales să fiți într-un fel dascălii unei părți a societății românești, ce ar fi să începeți prin a descoperi și apoi învăța ce este bunul gust și simplitatea, alături de comunitățile pe care le aveți în grijă?

 

Lucia Negoiță