Dovada unui furt:

Biserica monument istoric de la Sânpetru (jud. Hunedoara)

 


 

        A doua zi după ce s-a trezit la guvernare, d-l Petre Roman a dat României legea privind devalizarea Patrimoniului Naţional. Nefăcând altceva decât anulând legea veche, a lui Ceauşescu, şi nepunând nimic în locul ei!

             În circa patru ani, tot ceea ce era de furat sau „comercializat” din patrimoniul mobil, a fost rezolvat. În aşa fel încât istoricii trebuie să consemneze obligatoriu că acumularea primitivă a capitalului post-comunist s-a împlinit şi cu neruşinarea devalizării averilor culturale naţionale.

            La ceea ce ne referim aici ţine de etapa a doua de atac asupra patrimoniului din România. Adică, furtul prin distrugere. Nu mai este ceva care să poată fi luat pur şi simplu, ci trebuie „muncit” pentru ca acel ceva să poată avea picioare.

            În Hunedoara nu s-a făcut excepţie de la regulă. Sub nasul şi carnetul de procese-verbale al păzitorului Arhivelor Statului, o maşină a venit frumos, în miez de noapte, şi a încărcat pietrele romane care (fie vorba între noi), zăceau ca nişte cadavre pe un câmp de luptă, în jurul Muzeului Naţional al Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva. Cu numărul de circulaţie al maşinii tâlharilor dat instanţelor de urmărire, niciodată nu s-a mai auzit de pietrele acelea. Poate că au dispărut chiar şi din inventare, ca să pară că nici nu s-a străduit vreodată cineva să le colecţioneze pentru desfătarea poporului. Sau, ca vreun gestionar prăpădit ori complice să nu primească nici măcar o condamnare cu suspendare.

            Pentru a doua etapă, iată aici probele. Vin de la biserica ortodoxă cu hramul Sf. Gheorghe, din Sânpetru (Ţara Haţegului), monument istoric din secolul al XV-lea. Un veşmânt mai vechi (foto 1) a fost lichidat de către fosta Direcţie a Monumentelor Istorice. Dar fapta voinicească, care s-a lăsat şi cu săpături arheologice, a fost curmată prin colapsul din anul 1977, al instituţiei naţionale responsabilă de monumentele istorice. Biserica a rămas aproape la starea de nefuncţionalitate. Statul atotputernic şi-a băgat mâinile până la cot în averea şi lăcaşul sânpetrenilor, fără ca vreodată după să mai schiţeze vreun gest de remuşcare pentru restaurarea neisprăvită. Imaginea următoare (foto 2) indică celor care nu ar crede, că ante 1989, pe faţada de vest se afla incastrat un bust de statuie romană. Acum (foto 3), locul este o carie. Adică cu capul extras şi mutat într-o colecţie particulară de cine-ştie-unde.

            Tot după „dulcele stil românesc”, furtul nu a tulburat pe nimeni. Dacă nici măcar „tulburare” nu s-a produs, de unde responsabilizare? Meli-ţistul local, cu popa-papă-lapte ori popa-agricultorul, s-au consolat probabil împreună la o cârciumă (dacă nu cumva vor fi dat scara hoţului!?), primarele (fost tehnician ratat?) a trecut problema la „diverse” ori alături de furturile de gâşte şi haine puse la uscat, muzeul judeţean se ocupa doar de mărturii dacice şi romane din obiective dacice şi romane, nu din biserici medievale, iar altcineva, după ştiinţa noastră, nu credem să mai existe. Nici vreun istoric mai emoţionat, nici vreun ziarist care să nu fie versat doar în omoruri sângeroase, nici învăţătorul, nici medicul, nici strănepotul celui care va fi urcat capul de statuie în tâmpla exterioară a bisericii. Nimeni!

            Omagiile noastre domnilor Theodorescu, Oprişescu, Iorgulescu, Niţulescu, Angelescu, -escu, Prădulescu, Neglijescu, Indiferentescu, Neputincescu, Gargarescu, Tembelescu! Să-i ţină naţia şi partidele, că Doamne, mult bine ne fac!

Datorită lor, continuăm să ne furăm singuri căciula mioritică.

Şi pentru că potopul a fost deja invocat/revendicat de alte medii culturale drept un posibil final negativ-apoteotic, am propune o perifrază specială şi specifică: „După noi, pajiştea!”

 

Mircea Stolnic & Medievistica site