Burgul lui „Matei” Corvin

 

 


 

 

            Când au dublat inscripția de pe imobilul Academiei de Arte Vizuale (foto A), Funar și istoricii săi de buzunar nu și-au pus problema că și-ar afișa o dublă probă de ignoranță istorică și religioasă. Pentru că regele născut acolo, pe la 1440, a fost botezat cu numele unui apostol (Matia, 24 februarie), nu de evanghelist (Matei, 21 septembrie). Ca nostimada să fie și mai bine percepută, trebuie să se știe că Hunedoreanul a fost regele Matia I, căruia i-a urmat, peste mai bine de un veac, un Matia al II-lea, din dinastia Habsburgilor. Așadar ne-a rămas lipită pe pereți, până la clipa conștientizării gafei, o splendidă dovadă de prostie, cu care se lovește ceas de ceas în populația de rând sau în turiștii stupefiați de corespondențele istorico-religioase (culturale) ale băștinașilor.

            Dar operațiunea „băgați picioarele în istorie” nu s-a rezumat vreodată doar la acest „fleac” din partea edililor liberi de după '89. Batjocura s-a mediatizat și mai monstruos cu simbolurile heraldice ale urbei. Poarta cu hersă (grilajul cu țepi, ridicător) și trei turnuri (foto 1), de la începuturile primilor orășeni, nobilă și neutră, a fost substituită cu o alta emblemă de pus pe steag sau ecuson de gardian public. Vechea boală românească a schimbării formelor făcută în iluzia lepădării fondului, a lovit și aici. Noutatea colcăie de mesaje istorice: stindardul dacilor din Napoca cea negăsită, alături de o Minervă apatridă menită să sublinieze (poate) că orașul are mai mulți deștepți decât alte așezări. Cea mai monstruoasă dintre noile podoabe heraldice lopătate din convingerea că nimic din ce ar fi tipic orașului nu trebuie să lipsească (amintiți-vă doar de vechea stemă a României comuniste, în care spicele, sondele, soarele și roata dințată se buluceau să arate tututor că suntem complecși și foarte proletari înfrățiți cu natura simpatizantă), este silueta Monumentului Memorandiștilor. Emanație a orgoliului funariot, a închipuitului său triumf asupra „pieței ungurești”, redusă la câțiva milimetri de ștampilă, ea nu sugerează decât un oarecare bețigaș (foto 2). Bine că s-au dus creatorii de colaje heraldice amatoristice, pentru c㠖 cine știe? – ne-am fi trezit acolo poate și cu „minunata” statuie a lui Avram Iancu ori, și mai rău, cu o piele de ianoș purtată în băț de vreun mănășturean verde. Dar, deși neavizată oficial, stema cea grotească flutură în continuare pe banere și pe antetele Primăriei lui Boc.

            Cu un talent de invidiat, cum o repetăm, Funăria și-a asociat un splendid grup de istorici țuc-in-dosiști care s-a dublat instantaneu cu ingineri/arhitecți conștienți de inaugurarea „perioadei istorice a acumulării primitive a capitalului” în România (cum scria blestematul de Marx). Termenul de „oneroși” li se aplică de asemenea. Numai denuirea de profesioniști, cu bune bagaje de arhitectură istoircă, iubitori ai orașului în care s-au născut sau au prins rădăcini, nu.

Deja dătătorii de nume dacic mai grijiseră un al doilea călăreț de bronz, în așa fel încât orașul transilvan să se adauge la zecile de alte localități care venerau pe un viteaz cu „poht㔠de a domni peste românii cei neuniți și prea-adesea deficienți în fapte mari. O zestre nouă a apărut prin pleiada de bostani în țepușe (= busturi), cu postamente mai scumpe decât operele de artă, alături de și mai frecventele plăci pe frontoane. Printre ultimele, neavizații lasă falca mai jos decât trebuie la omagierea „Casinei române”, adică la locul de plăceri al intelectualilor români prigoniți din Austro-Ungaria. Ce păcat că nu am fost și noi consultați! Am fi sugerat imediat plăci la punctul unde primul roman sadea s-a căsătorit cu o dacă napocensă, unde Nicolae Iorga și-a băut șvarțul după ce a vizitat Feleacul, unde calul generalul Petala, cel care comanda trupele române care au pășit în Clujul unit cu regatul, a nechezat de bucurie prima oară. Să recunoaștem că sugestiile noastre sunt mai importante decât acelea al așezământului în care avocații rezidenți și popii români veniți la oraș după târguieli, jucau 66 cu cărți zise ungurești, la un pahar de Beherovka sau cafea Julius Meinl.

            Vectorii de acțiune au fost și mai sofisticați. Apetenței de spații cu rosturi de baze de cheag capitalist au început să-i cadă victime case și frânturi de case din patrimoniul istoric. Indiferent de cel fel de justificări s-au servit, probabil că nimeni nu va ajunge în proces pentru „casa călăului”, așezarea Domo-ului peste colțul de nord-vest al incintei Napocii și cetății medievale, casele îngropate sub biserica ortodoxă din b-dul Eroilor și câte ori mai fi (multe, dar cu lista ușor de recompus).

            Și astăzi mă cuprinde mirarea cum de a existat o atât de cumplită încrâncenare pe zidurile dezgropate din fața Statuii Regelui Orașului, în timp ce vis-à-vis de Liceul de Muzică (fostul claustru dominican), ruine bibilite în liniște, tot romane, erau păstorite doar de către arheologul care le descoperise (foto 3). Parcul Caragiale, care mustea de ruine de arătat celor care trebuiau convinși că românii se trag din romani, a continuat să doarmă cuminte somnul de anonimat. Iar groapa din fața Încălăratului Româno-maghiar persistă, generatoare a nesfârșite dureri de cap într-ale restaurării, ca un cui al lui Pepelea lăsat pervers moștenire de vechea administrație...

            Ici-colo, burgul de care tot scriem are urme care se mai ițesc semeț. Dar, în afara unui tronson rezolvat înainte de '89, înspre Piața Cipariu, lângă Bastionul Croitorilor (mai numit și Bethlen), zidurile de incintă au aspectul unei danturi de babă care a mâncat toată viața orez cu pietricele și nu cunoștea noțiunea pastei de dinți (foto 4). O promenadă la colțul de sud-vest al inintei ar merita stopată prin bariere sau măcar cu dejecțiile unei mașini de fum. Cu un ciocan de zidar, o spăligă și un fierăstrău ar fi dispărut urgent și cojile de cocioabe care se lipsec de zidul medieval și pădurea de tufe, împreună cu copacul care prosperă pe turnul de colț și coronamente (foto 5). În zadar, o ceată de studente inimoase s-a apucat, în urmă cu câțiva ani, să plivească zidul din spatele clădirii deținute de Universitate. Credeți că s-a îmbujorat de grijă obrazul vreunui edil-șef, la acest gest, mai mult feminist și simbolic, dar reclamat elementar de protecția monumentelor? Aș! Probabil scuzele ar începe cu aruncarea dilemei: al cui e zidul domnule?

            Singurul turn de incintă, cu oarecare look cosmetic, cel despre care am pomenit deja, este și el exemplu al „interesului” neprecupețit cu care edilii au bandajat zestrea patrimonială și de brand a Clujului. Pe el tronează încastrată vizibil inscripția lapic㠄Muzeul de istorie al orașului” (foto 6), amintind de singura sa clipă de glorie contemporană. După ani în care a fost hulubărie de maidanezi, după ce igrasia i-a ajuns la etajul II (foto 7), acum Primăria se zbate pentru a-l recupera, ca să-l metamorfozeze în orice altceva decât a fost și se cuvenea să redevină. Probabil că are dreptate: cât se mai poate avea încredere în muzeul de istorie care reclamă Transilvania, dar se canalizează obstinat doar către antichitatea, la fel de puțin locală?

            A văzut cineva vreo inscripție curată, eventual trilingvă, pe vreo mărturie a Clujului medieval ori premodern? S-au marcat cumva pe proaspetele caldarâmuri, traseele dispărute ale miezului istoric? Și-a pus cineva problema că și străzile orașului vechi (foto 8) ar avea nevoie de nume ceva mai personale, mai specifice, în așa fel încât strada Clemenceau să nu pară a proveni de oriunde din Europa francofonă? Se poate arăta vreo casă de locuit bine conservată (foto 9)? Vreo statuie mai onorabilă? Că păzitorul de rele i-a fost Sf. Arhanghel Mihail (= ziua orașului!)? Are Clujăria comandată vreo monografie istorică comparabilă cu ceva similar din zări continentale, tradusă și în luxemburgheză, ca să stoarcă lacrima de emoție a înfrățiților din aceiași parcelă de glob?

            Istoria recentă a orașului în care ne trecem către marea uitare, este mișcarea unei hore a intersaților în voturi de școliți la generală și la liceul seral, a căpătuiților ascunși de scuturi istoriste, confecționate din hârtie de ziar provincial, a pseudo-profesioniștilor veleitari, a indiferenților pentru care blocul de beton este la fel de bun ca și garsoniera inconfortabilă, hărtănită din sălile palatului clasicist, ai acelora pentru care, la statuile lui Matia Corvinul și Mihai Viteazul, doar podoabele armăsarilor sunt interesante.

Mai lipsește cineva? Să ne gândim repede... Dar desigur!

Până atunci să revedem doar ce fusese odinioară Clujul (foto 10).

           

 

Adrian Andrei Rusu

(articol preluat, cu consimțământul autorului și cu ilustrația îmbogățită, din Tribuna, VI, 1-15 martie 2007, p. 25)