Misivă către foștii mei conaționali sași de la Bistrița

 

 

 


 

 

 

 

            Nădăjduiesc ca rândurile de mai jos să vă găsească încă sănătoși și cu limba română încă neuitată de tot.

            Umblând eu prin nord-estul provinciei din care ne tragem împreună, am descoperit lucruri pe care merită să le știți. Le pun aici, pe ecran adică, ca să le vedeți cu toții, laolaltă cu toți cei din România care mai știu ce-i aia cultură, respectul valorilor și opusul lor, adică bătaia de joc criminală.

            Pe vremea în care erați foarte proaspeți veniți, adică după ce ați traversat hop-ul tătar de la 1241, ați clădit o prima cetate la Bistrița, într-un deal falnic, care domina tot ce era în jur. Ei bine, după ce a zăcut liniștită și foarte puțin curtată de arheologi (prin anii Ž60, Ștefan Dănilă), imediat dup㠄răscoluția” din 1989, s-au găsit bandiți tehnologici care să muște din ea cu barbaria arătată de aceste imagini (foto 1). Ziduri, șanțuri, case și ce-o mai fi fost pe acolo, s-au răzuit cu excavatoarele. Arheologii nici nu au fost informați, darmite să fie chemați să recupereze ceva. Comisia Monumentelor? Dormea în felul în care o face și astăzi, laolaltă cu toate Departamentele județene șchiloade pe care le întreține Ministerul Culturii și Cultelor, mână în mână cu administrația locală.

            Din păcate, nu este totul. Iată ce s-a întâmplat cu bisericile orașului. Toate amplasamentele de mănăstiri (franciscani și dominicani) au fost ocupate de către ortodocși. Actul nu este reprobabil în sine, ci doar maniera de facere a transferurilor patrimoniale. La franciscani, vechea biserică, romanică târzie, a primit o paletă de culori care ar îngrozi pe oricare om cu retina normală (foto 2). Ca să dobândească lauda turiștilor, vedeți ce a putut ieși din cultura de baltă a responsabililor cei noi (foto 3). Este atât de grosolan, încât aș jigni pe cititori dacă aș încerca vreo erată. Nici la dominicani, nu este prea vesel. Din claustru, un ciot de ancadrament se ițește timid de sub o tencuial㠄sprițuit㔠(foto 4). Peste locul vechii biserici, fără nici o cercetare de care să fi auzit, s-a așezat, deocamdată, o capelă nouă.

            Casele vechi au ieșit obosite din luptele de proprietate (foto 5), din comerțul de gaură (foto 6), resturile lor concurează cu „utilitățile” (foto 7) sau de-abia acum mai au ceva șanse de revedere la cote medievale (foto 8).

            Nici prin vecini nu este vesel de loc. La Lechința, vechea inscripție care marca atacul restauratorilor (foto 9), concurează cu cele care avertizează la prăbușirea iminentă a zidurilor (foto 10) sau cu stâlpii putreziți care le proptesc (foto 11). La Teaca, este aproximativ același lucru. Mărturia mândriei Ministerului Culturii (foto 12) stă alături de jumătăți de isprăvi (foto 13) sau improvizații ce vor deveni curând lemn de foc pentru lumpenii colorați (foto 14, 15). Am mai văzut cu adâncă stupoare cum un Tărpiu bine pus la punct este lipsit de o cale normală de acces, iar ca primăria să poarte și aici numele de „terțiarie”, am aflat că tăblița indicatoare către monument zace de câteva luni, nepusă, prin cotloane, pentru a deveni obiect de muzeu, prin învechire.

            Pentru că, la Dumitra, v-am descoperit urmele corective de o mare discreție (foto 16), îmi ridic șapca de baseball pe care o port, de obicei, vara, îmi înăbuș o lacrimă din colțul ochiului, și vă întreb, fără să fiu patetic: nu ne puteți ajuta în continuare să remodelăm heritajul valah? Măcar arătând obrazul celor nesimțiți.

 

Adrian Andrei Rusu