MONUMENTELE ISTORICE gestionate de „COMITE ŞI COMIŢII”.

Între ruine şi administratorii lor

Scrisoare deschisă

 

            Domnului Adrian Iorgulescu, Ministru al Culturii şi Cultelor

 


           

      A trecut, iată, un răstimp, de câteva luni, în care vă aflaţi la cârma unuia dintre cele mai „necăjite” ministere româneşti. Între înfăptuirile care se vor lega, vreţi-nu vreţi, de numele Dvs., se va alătura încă una, acum în urmă realizată şi împărtăşită opiniei publice. Este vorba despre reforma Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice şi, asociată de ea, a comisiilor zonale. Probabil că exagerăm însă, pentru că „reforma” ar trebui să implice mult mai mult decât schimbarea componenţei nominale a ziselor organisme. Dar, felul în care acţiunea s-a împlinit, ne pare că reflectă suficient politicile care sunt orientate către rosturile lor, dar, şi mult mai grav, asupra sferei de competenţă asupra cărora acestea ar urma să se pronunţe, respectiv monumentele istorice. Tocmai din acest motiv, ne luăm libertatea de a exprima aici adânca şi publica noastră nemulţumire.

            Aţi socotit, înainte de toate, să schimbaţi omul din fruntea Comisiei Naţionale. Strângerile de mâini pentru „realizările” predecesorului nu au fost însă suficiente, căci l-aţi recompensat în continuare cu un loc în aceiaşi structură. Vă reamintim că fosta guvernare politică a procedat la fel de vinovat în clipa în care omul-simbol, recunoscut prin lipsa totală de capacitate de a gestiona la scară naţională problematica monumentelor istorice, a fost translatat din postul de vice, în acela de preşedinte. Se asigurau astfel, condiţii „minunate” pentru a opera liber, adică agresiv, împotriva patrimoniului monumental, la umbra unui preşedinte navetist şi fără coloană vertebrală. Drept urmare, pentru încă o perioadă de câţiva ani, veţi dispune de un „cuminte” fără glas, de la care vă puteţi aştepta, cel mult, la prezenţe fizice, cu mână votantă.

            Aţi fost, mai apoi, convins că lucrurile din teritoriu vor merge cu totul altfel decât au mers, aglomerând arhitecţi şi ingineri în Comisia Naţională (unde au rămas un istoric, un istoric de artă, tocmai discutat, şi un arheolog pensionar) şi toate comisiile zonale. Dintr-un condei, în aceste comisii au pătruns oameni care au legătură cu monumentele în primul rând prin interesul de a profita material de pe urma lor. Cu alte cuvinte, principalii deţinători ai marilor şantiere de restaurare (= cele mai bănoase investiţii) au devenit, dintr-o dată nu doar beneficiari ai deciziilor, ci şi producătorii direcţi ai aceloraşi decizii. Noţiunea de conflict de interese este astfel eradicată şi „capitalizarea” sălbatică este lăsată la cheremul rapacităţii unora dintre doritorii de uzufruct ai noii situaţii. Ca lucrurile să fie şi mai vesele, un înţelept sfetnic v-a îndrumat să-i instalaţi de drept, pe toţi arhitecţii şefi ai judeţelor, adică ceea ce în termeni populari s-ar comunica prin zicala „a pune lupii ciobani la stână”. O să ne permitem şi o previziune: ei vor face acte de prezenţă exact atât cât vor avea nevoie pentru acceptarea unor proiecte în care vor fi interesaţi. În rest, timpul domniilor lor va fi mult prea preţios.

            Principiul lasă transparent la vedere şi abia dacă mai este nevoie să amintim că nu ar fi vorba despre „monumente istorice”, ci doar despre „monumente de arhitectură”. Asupra lor, vor acţiona o mulţime de oameni competenţi şi, mai ales grijulii. Dacă, până în anul 2007, niciunul dintre subordonaţii Ministerului nu a fost capabil să vă atragă luarea aminte că în toată activitatea de până acum a comisiilor zonale, cele mai multe dintre problemele monumentelor istorice au fost generate de perseverenţa cu care arhitecţii din firme sau ai comunelor au încercat să „laicizeze” monumentele istorice, atunci trebuie să aflaţi lucrul de la noi.

Ceea ce este aici încriminat se numeşte discriminare socio-profesională în gestionarea monumentelor, care conduce la nonprofesionalism, la decizii criminale pentru monumente şi situri.

Cei mai mulţi dintre noii numiţi comisionari, fie ei arhitecţi sau ingineri, nu au nici cel mai mic habar de diferenţa dintre arcul romanic şi cel baroc, între fresca medievală şi stucatura clasicistă, între soluţiile de fundare ale bisericilor şi topografia cetăţilor sau castelelor. Aceasta pentru că, în toate instituţiile de învăţământ de arhitectură din România, istoria arhitecturii este un moft, o disciplină predată de obicei de către cel mai puţin capabil dintre dascăli, căruia, ceilalţi îi fac, cu oarecare milă, un loc pentru câştigarea unei pâini. Aceiaşi „ceilalţi” şi-au adus aminte de „istorie” doar în clipa în care s-au motivat bani de restaurare, refacere ori ce-o mai fi. Iată şi o altă bună motivaţie a schimbărilor astfel imaginate: începând din anul 2007, posturile din comisii sunt retribuite. Pentru că, nu-i aşa, istoricii de artă, istorii şi arheologii sunt oricum nişte sărăntoci, ce să caute alături de o anume categorie de specialişti care este obişnuită deja să câştige bine de pe urma monumentelor istorice?

            Domnii despre care scriem ne-au neglijat şi dispreţuit întotdeauna. Nu pentru incompetenţă – greu de măsurat dinafară –, ci pentru că, graţie sistemului instituit de către administraţia politică pe care aţi moştenit-o, istoricii de artă, istoricii şi arheologii de monumente istorice au fost reduşi la stare de bugetari umiliţi şi rupţi în coate. Sistemul de responsabilitate individuală s-a perfectat prin instituirea experţilor şi specialiştilor, se validează în faţa oricăror comisii profesionale sau în justiţie, dar, din punct de vedere legal şi, mai ales administrativ, aceloraşi experţi şi specialişti li se refuză dreptul de a fi retribuiţi după prestaţii. Cu alte cuvinte, munca o fac ei, contravaloarea o încasează, fără nici cea mai mică jenă, instituţiile care îi deţin. Ei nu sunt agreaţi să lucreze prin firme, cum o fac arhitecţii şi inginerii, ci doar prin instituţiile bugetare. Iată deci o primă consecinţă vizibilă: nişte parteneri neegali, nu pot sta la aceiaşi masă cu arhitecţii cu firme solide şi bănoase! Pe viitor, expertizările de valori de patrimoniu le veţi face, din ce în ce mai des, doar prin ordin ministerial, desigur numai din reţeaua de instituţii (din ce în ce mai subţire) care vă rămâne în subordine directă! Următoarele consecinţe le veţi vedea cât de curând: va trebui să importaţi arheologi din lumea a treia, extra UE, pentru a lucra pe autostrăzile patriei! Căci, la preţurile practicate (care sunt mai mici decât plăţile muncitorilor zilieri, cu salarii liber negociate) şi la volumul de muncă, nici un specialist sănătos la cap nu va mai merge să lucreze pentru computerul ce va fi dat contabilei ori, în cel mai bun caz, colegului de la secţia de etnografie!

            Felul în care doi arheologi au reuşit să pătrundă, totuşi, în reţeaua de comisii zonale a monumentelor (mă refer la zona central-vestică), demonstrează cât de gravă vă este percepţia asupra „rezervei de specialişti” cu care aţi putea lucra. Dacă există nişte liste în tezaurul Ministerului, ele ar putea fi doar primul pas în cunoaşterea oamenilor. Paradoxul merge până acolo încât se distinge clar că dacă pentru cea mai aglomerată parte de hartă cu monumente a României, cineva a „măturat” tot ceea ce ar mai putea avea glas în gestionarea monumentelor istorice, în schimb, altundeva s-a procedat tocmai invers. Un manager de muzeu tocmai schimbat datorită performanţelor îndoielnice, care a reuşit să taie din numele şi preocupările instituţiei pe care a condus-o din vremuri încărcate de oprobriu, cea mai valoroasă zestre de monumente româneşti din Transilvania şi România, s-a consolidat, bine-mersi, într-o calitate de vicepreşedinte. Istoricii şi istoricii de artă au dispărut însă complet.

            De „admirat” este şi „rotaţia cadrelor” pe care aţi realizat-o cu şefii unor comisii. I-aţi făcut navetişti ca să devină mai imparţiali sau din alte scopuri? În vremurile lor de derută şi informare nouă, vor „scăpa” cu siguranţă proiecte înainte neagreate. Este exact situaţia pe care o pândeşte orice evazionist deştept. Sunteţi convins că un domn mult-titrat şi foarte lăudat de către predecesoarea Dvs., mai avea nevoie şi de preşedinţia zonei secuieşti? O cunoaşte cu adevărat sau doreşte doar acum să o facă? Este, poate, un compromis politic, cu UDMR? Dacă răspunsul ar fi un „da”, dacă formarea comisiilor este rezultatul unor aranjamente, dacă aici s-ar putea vreodată detecta formule de liberalism, ar trebui să v-o reamintim: politica nu are ce căuta în gestionarea patrimoniului unei ţări!

            Pentru toate numele citite acum pe liste, aţi putea garanta că sunt cele mai calificate profesional ori moral potrivite, pentru a face ce? A răspunde la toate solicitările de schimbare a ferestrelor şi şarpantelor? A aviza proiecte mici? Căci, a stopa degringolada organizatorică, împrăştierea idioată a fondurilor, lipsa de strategii pentru calificarea specialiştilor, educarea administratorilor şi deţinătorilor de monumente, a face propaganda lor ştiinţifică şi turistică, valorificarea economică, toate rămân teme în afara competenţelor lor legale. Atunci de ce nu transformaţi des-amintitele comisii în oficii funcţionăreşti? Ar fi mult mai simplu: i-aţi putea controla prin legea funcţionarilor de stat şi cele anticorupţie, iar de şcolit, am putea să vă ajutăm, până nu vom dispărea dintre cei vii.

După cât se pare, „modelul românesc” se instalează în deplin contrast cu realităţile europene ale domeniului. Vă sugerăm, spre comparare, să aruncaţi simple priviri asupra modului în care funcţionează „Sopraintendenza al Patrimonio Storico, Artistico e Demoetnoantropolocico” a Italiei (www.arti.beniculturali.it/organizzatione; organizată tot pe provincii, în care nici un arhitect cu firmă de monumente istorice nu are ce căuta, iar istoricii şi arheologii sunt în proporţie de 2/3 din total) ori „Bundesdenkmalamt” al Austriei (www.bda.at/organisation; unde, din nou, este respectat provincialismul istoric, nu unul decupat pe judeţe/departamente, iar în Comisia centrală sunt doar trei arhitecţi angajaţi, din circa 13 membrii). Având în vedere că în ambele state, protejarea monumentelor istorice este fără sincope, de mai bine de un veac, probabil veţi înţelege în temeni mai exacţi natura demersului nostru.

În acelaşi timp, ruinele cresc sub ochii noştri, răngi ticăloase dărâmă ziduri, sape fără creier muşcă sistematic din patrimoniul subteran. Revista lui Nicolae Iorga (Buletinul Monumentelor Istorice) este în agonie perpetuă (în mod sigur, cei numiţi acum în comisii sunt mai preocupaţi să scoată bani de pe monumente, decât să scrie despre ele), există judeţe care nu au încă liste definitivate de monumente istorice, şcoli de meşteri pentru lucrări de restaurare istorică ori sunt finanţate de către străini ori produc şomeri, învăţământ universitar specializat pe monumente istorice nu există, formularele de amenzi nu sunt actualizate, nici un preot nu a avut de pătimit consecinţe penale pentru că şi-a distrus biserica pe care o gestionează temporar.

            Aşadar, vă întrebăm, Domnule Ministru, cum ne puteţi justifica această stare de lucruri; în ce măsură ea corespunde unor standarde europene la care ambiţionăm să ne aliniem ceas de ceas; ce alte surprize mai pregătiţi în gestionarea monumentelor istorice?

Ca profesionişti ai trecutului, avem şi o nelinişte strict personală: contaţi pe faptul că nu veţi rămâne în cartea de istorie?

Pentru că deciziile sunt ocultate, iar opinia publică pare a fi socotită o doamnă ascultată numai cu o singură ureche, fără a fi şi respectată, am dorit să facem această scrisoare publică, îngăduindu-ne, în acelaşi timp, să o transmitem şi colegiilor şi prietenilor noştri din străinătatea care, de ieri, a devenit o casa europeană comună.

 

Prof. univ. dr. Nicolae SABĂU,

şef al Catedrei de Istoria Artei la Facultatea de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

 

Cercet. pr. I dr. Adrian Andrei RUSU,

Institutul de Arheologie şi Istoria Artei al Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca

 

26.01.2007