Cetatea Oradea în tranziţie

 


           

             Deşi tranziţia durează cam de multişor (15 ani), ar trebui să se facă totuşi bilanţul ei.

            În timpul acesta, cetatea – să o scriem pentru toţi care nu prea au idee cu ce au de-a face – care este unicul ansamblu întreg al unei arhitecturi fortificate cu bastioane în stil italian vechi (foto 1), din întreaga Europa de Est, şi-a regăsit stăpânul. Este vorba despre Primăria locală. I-a fost deosebit de dificil să facă ecarisajul micilor „capitalişti” care s-au insinuat în toate cotloanele lăsate de moştenirea comunistă. Dar a luptat şi cu o Poliţie (semi-miliţie) care instalase cu seninătate un WC în, şi antene peste, turnul bisericii baroce din cetate.

Acum i-a rămas un singur „parazit” agresiv (culmea!), tocmai Facultatea de Arte Vizuale a Universităţii din Oradea. De ce îl numim astfel? Pentru că temeiurile legale ale locaţiei sale din cetate sunt foarte dubioase. Apoi, pentru că, pe lângă spaţiile pe care le-ar ocupa cu oarecare temeiuri, „artiştii” s-au extins cu un tupeu incomensurabil. Demonstrativ, vă lăsăm să priviţi numai ce au aşezat peste locul vechii catedrale episcopale din cetate (foto 2).

Cum am prezentat, mândra universitate orădeană are un „rol” de marcă. Pentru noi, cea mai mare binefacere pe care a făcut-o vreodată cetăţii, a fost să-i fure contururile şi să le aşeze ca emblemă personală (foto 3). Altfel, istoricii care sunt cuibăriţi şi acolo, într-o facultate, s-au temut ca de ciumă să-şi mânjească carnetele de partid naţionaliste, cu vreo altă implicare. Mai mult decât atât, nici studenţii ei nu au călcat vreodată în vreun program de cercetare legat de cetate. Singura concesie admisă a fost strecurarea lor până la Arhivele Statului, care (ce ironie!) se află tot acolo.

Bietele arhive! Abia au reuşit să-şi pună la adăpost clădirile (foste ale palatului princiar) protejate prea mult timp numai cu carton gudronat. Dar, la o bună moştenire încă mai ţin: interzicerea fotografiatului pereţilor exteriori! Practica este tot atât de anacronică, ca şi simbolul aparatului fotografic cu burduf (foto 4), a prezenţă caducă aminteşte de primele decenii ale secolului XX. Probabil locatarii încă nu au aflat că facem parte din NATO şi în locul acelui aparat ar trebui să picteze, eventual, un satelit de spionaj iranian!

Câteva zeci de camioane cu gunoaie transportate au lichidat, în parte, raiul şobolanilor din subsoluri. Mai apoi, asigurarea şanţurilor a oprit jaful ţiganilor şi folosirea unor spaţii pe post de WC-uri ale pieţii vecine.

A sosit apoi anotimpul restaurărilor reale. Probabil că, peste câţiva ani, în arhivele pe care istoricii le dezgroapă mereu, se va descoperi şi cât de idiot s-au irosit primele fonduri pentru o asemenea destinaţie. Primăria Oradea are responsabilitatea ei. Bâjbâielile au costat, aşa cum costă şi acum. Vom aminti doar „splendidele” ei aranjamente făcute cu o veleitară, hrăpăreaţă şi calpă firmă de restaurări ardeleană, domiciliată în Cluj-Napoca. O primă clădire (corpul I) a fost salvată cu preţul „arării” întregului ei subsol, fără recuperarea vreunui mesaj istoric-arheologic. Responsabilul cercetării arheologice din obiectiv, care trăieşte încă şi are drepturi de autor, ca în orice proiect sau lucrare de arhitectură, a fost ocolit cu ticăloşie. Era mult prea incomod şi ar fi tăiat prea mult din beneficiile firmei (adică maximum 5%!). Aceeaşi firmă „utilitară” (am fi vrut să scriem „de restaurare”) a abordat cu voinicie şi, evident, pe banii serioşi ai contribuabililor de pe Crişul Repede, corpul din stânga intrării de vest. „Succesul” operaţiunii s-a văzut la o distanţă de nici un an: interioarele tencuite se coşcovesc , iar cele cu cărămidă aparentă cern mereu o „zăpadă” de mortar, datorită imposibilităţii de a respira a zidurilor din fostele cazemate, izolate ermetic, ca pentru o piscină. O altă aventură a suportat cetatea şi din partea defunctei Direcţii a Monumentelor Istorice. Ţinta a fost, de astă dată, corpul E, cel cu coridoare prăbuşite datorită unor lifturi care odinioară mişcaseră borcane şi alte asemenea (deservind depozite). După milioanele încasate de bucureşteni, aşteptăm acum prăbuşirea schelelor (foto 5) care se învechesc de la an la an.

De câţiva ani, Primăria a constituit o Administraţie a cetăţii. Ea se străduieşte să ţină sub control stările din cetate. Nu poate nici suplini lipsa permanent necesară a arheologului, pentru toate săpăturile curente, care, deloc surprinzător, scot mereu câte ceva din pământ, şi nici lipsa strategiei generale de atitudine, precis formulate. Vizitatorii vin, deocamdată nu în fluviu, dar continuu, şi nu le poate oferi nici măcar un pliant. Bilete de intrare, de ce s-ar tăia (deci nu se taie nimic!), pentru că ele ar complica prea mult viaţa unor mici funcţionari nevoiţi să facă deconturi. Banii vin oricum, dacă se plăteşte mai ieftin o şină de tramvai stradal ori se pune o umbrelă mai puţin la unul dintre numeroasele festivaluri ale berii!        

Precum se ştie, de către iniţiaţi, în pământul cetăţii actuale, zace cetatea medievală şi fosta catedrală a episcopiei catolice. Am pronunţat cuvinte magice, care ne conduc către moştenitoarea tradiţională a aceleiaşi episcopii. Dar, ce distanţă între episcopia secolelor XIX-XX şi episcopia de astăzi! Este de reamintit că istorici de supercalibru, pe numele lor Rómer Flóris Florián, Karácsonyi János, Bunyitai Vincze, au fost canonici ai Episcopiei de Oradea. Mulţumită lor s-a iniţiat şi sprijinit financiar redescoperirea urmelor catedralei medievale. Acum, administratorii episcopiei au uitat de unde li se trag începuturile. Decât să întreprindă ceva pentru revitalizarea locului de pelerinaj al Sfântului Ladislau I al Ungariei, se luptă cu succes pentru recuperarea fostului palat episcopal (care a adăpostit Muzeul „Ţării Crişurilor”). Bun, felicitări! dar ce va urma? Alte clădiri, alte moşii? Când îşi vor aminti că „praful moaştelor” este în cetatea Orăzii?

Am vorbit despre catolici, nu putem să-i uităm nici pe ortodocşi. Iată de ce. În vremea lui Ceauşescu, comunismul-naţionalist s-a dat peste cap să îngroape cetatea „ungurească”. A tras atunci un ecran de blocuri dintre cele mai frumos betonate, care au muşcat şi din contraescarpa de vest a şanţurilor de apărare. A rămas o singură breşă, cam în dreptul fostului pod de intrare, unde au aşezat o monument de artă dedicat, cui credeţi? României! Ei bine, în grija de recuperare a imaginii, cu care biserica ortodoxă se confrunta (dacă nu o face şi acum!), a căutat locul unui nou lăcaş de catedrală (nu-i aşa, că parcă aţi mai auzit despre asemenea scenarii, repetate, ca un laitmotiv, de-a lungul şi de-a latul patriei?). Şi locul a fost găsit tocmai pe amplasamentul statuii. Nu a mai contat nici cui îi era dedicat monumentului, nici că sculptorul era în viaţă şi avea drept de autor, energiile s-au pus în mişcare. Atât doar că, atunci când slujbele vor fi ţinute în lanţ, în catedrala încă neterminată (foto 6), ierarhii orădeni ar trebui să-şi înceapă slujbele cu pomenirea morţilor şi invocarea de iertare a păcatelor pentru toţi morţii îngropaţi în acelaşi loc de catedrală, pe care buldozerele noii Românii libere i-au profanat senin, fără să admită nici o operaţiune arheologică sau creştinească simplă şi recuperatoare.    

Muzeul cu colecţiile în căruţe, nu este nici el, tocmai fără datorii către cetate! Întâi de toate, pentru felul incalificabil cu care a tratat moştenirea de pietre care proveneau din cetatea Oradiei. Deşi o lucrare maghiară apărută în anul 1988, îl arătase cu degetul pentru un „detaliu” privit ca neglijenţă, oficial atitudinea se putea motiva ca a mică contribuţie la războiul rece româno-maghiar. Nimic nu s-a schimbat însă după anul 1989, astfel încât astăzi am avea curajul să scriem că este chiar distrugere şi crasă nepăsare faţă de bunuri de patrimoniu. Toate fragmentele arhitectonice au fost lăsate în voia soţii: neinventariate, la bunul plac al colecţionarilor particulari ori a negustorilor de antichităţi, pentru cultura muşchilor iubitori de umezeală şi tărie lapică (foto 7). Chiar condus de către un istoric de artă, dar cu interese directe în alte zone ale artisticului, zestrea de pietre – una dintre cele mai bogate din România – a rămas în stadiul care să merite inscripţia: „Aşa, nu!” ori dacă vreţi, în termeni juridici neechivoci, „Pentru aşa ceva se face puşcărie în orice lume civilizată!”.

În capătul neterminat al drumului către Europa, pe vremea în care politica românească a ajuns la înţelepciuni târzii, cedând clădirea muzeului, adică fostul palat episcopal, proprietarului de drept, respectiv episcopiei catolice, suntem convinşi că instituţia muzeală va fi scoasă din funcţiune măcar pentru următorii cinci ani. Probabil că ultimul gând al ei se va îndrepta către pietrele istorice, care deja sunt în stare jalnică. Unde vor ajunge ele?

Probabil că ar mai fi şi altele...

Ce vom scrie la final, nu dorim să sune ca o notă optimistă, care să ne legene cu gândul că, uite, totuşi, lucrurile au şi o parte mai veselă şi constructivă. O asemenea atitudine nu ar şterge cu nimic din păcatele acumulate, din călcăturile în străchini de care cetatea a avut parte. Istoria este doamna care nu uită nimic; câteodată doar îngroapă. Noi nu facem decât să o ajutăm să-şi facă jocurile implacabile, desprăfuind totul despre faptele oamenilor mai vechi, pentru mânia nepoţilor.

Aşadar, am putea spune că cetatea are o monografie arheologică de invidiat (semnalată de acest site). De ce o numim astfel? Pentru că, în afara cetăţii Sucevei, nu mai există în România, ceva comparabil. Deoarece este publicată ca fiind vol. I, are o promisiune de continuare. Să vedem cât va dura până ce vol. II va scoate capul din vreo tiparniţă! Dar, încă o istorie a locului, adusă până la fermele de porci ale penitenciarului ori serviciul de filaj al Ministerului de Interne ceauşist, mai este de aşteptat. Oare cum ar putea fi un loc istoric, de un asemenea calibru, să se restaureze vreodată tăindu-i-se tocmai istoria?

În sfârşit, s-a născut un for al cetăţii, pe care îl semnalăm aici ca ţintă al tuturor celor care ar avea ceva de exprimat la felul în care cetatea Oradea se prezintă; am adăuga repede şi îndemnul ca locul să fie şi forumul posibil de „răstignire” publică al tuturor celor care se joacă sau batjocoresc un monument de un asemenea calibru. Pentru că, reţineţi, nu este „jucăria” unor istorici, ci un bun public care acum înghite bani, însă curând mai poate fi şi foarte profitabil! Deci: www.cetateaoradea.ro.

 

Futilitas Waradiensis

17.11.2005