Râşnovul – o cetate italiană din România
Ultimul sas care a păzit şi locuit cetatea Râşnov a pierit curând după cel de-al doilea război mondial... Apoi, decenii de-a rândul, cetatea a fost îngrijită de către Direcţia Monumentelor Istorice şi administrată de o mică extensie a Muzeului Judeţean Braşov (care cuprindea doar paznici şi rupătoare de bilete la câteva săli cu materiale muzeistice de valoare, alăturate obişnuitelor panouri-colaje cu faptele eroice ale românilor între saşii uimiţi şi entuziaşti). După 1989, transformările au urmat rapid şi, într-o oarecare măsură, tipic pentru stările de fapt din tranzitata Românie. Puşi pe fapte mari, „stăpânii” de atunci ai cetăţii, adică muzeomanii de la poalele Tâmpei au ajuns atât de departe, încât unul dintre ei a fost la un pas de puşcărie şi de confiscarea tuturor bunurilor. Omul nostru a fost atât de pregătit de ce era mai rău, încât a divorţat formal, să nu aibă bunuri de confiscat. A scăpat ieftin, pierzând doar direcţiunea. Măreţul pocinog s-a învârtit în jurul instalării unor conducte multiple (de curent şi apă, puse în acelaşi şanţ!) care tranşau chirurgical toate depunerile istorice pe toată axa est-vest a celor două sectoare de cetate (câteva sute de metri). A venit apoi un interludiu care părea să aşeze lucrurile în normalitate. A fost numit un şef de proiect pentru restaurarea de arhitectură (Marina Iliescu) şi un arheolog din exteriorul Ţării Bârsei (Adrian Andrei Rusu). Datele de proiect s-au acumulat deci firesc, aşteptând revirimentul mult dorit. Pentru că, trebuie amintit, Râşnovul se găseşte pe una dintre axele turistice cele mai bănoase ale României (Braşov – Bran). Din neantul capitalist, la care am visat peste o jumătate de veac, la finele mileniului II, un anonim italian, pe nume Alberto Drera, dezlipeşte ochii consilierilor locali din Râşnov, arătându-le că, în virtutea actelor din arhive, cetatea era a comunei. Preţul acestei faceri de ochi a fost, desigur, un contract „orbitor”: italianul se obliga, în schimbul unei concesii extinse pe aproape un secol şi unor facilităţii de terenuri, curent electric şi lemne, să investească în cetate nu mai puţin de 5 milioane de dolari în termeni de cinci ani. Prima ciudăţenie a urmat imediat. Muzeul nu şi-a retras „ambasadele” din cetate, dar toţi banii încasaţi pentru vizitare au fost palmaţi de către italic. Nimeni nu a ştiut dacă a existat vreodată, şi în ce termeni, vreo înţelegere legală între noii parteneri de exploatare. Cert este că, în mai puţin de doi ani, preţul biletelor a crescut de mai bine de zece ori, iar muzeului din cetate i s-au adăugat noi şi noi exponate, care au fost plasate conform voinţei şi concepţiilor domnului Drera. Nu prea este departe clipa în care şutul definitiv va fi dat. El va veni atunci când afacerea va fi atât de rentabilă încât să nu mai fie nevoie ca paznicii să fie plătiţi de la Braşov. Evident, cooperativa s-a dezvoltat şi altfel. Lumea îşi aduce aminte cu câtă uşurinţă, despre camera ascunsă a Primei TV care l-a convins pe italian să accepte filmări deocheate prin cotloanele monumentului istoric; fără nici o consecinţă privitoare la pudoarea lezată a cetăţii. Relaţia cu primăria a continuat sinuos. După alegeri, noii consilieri au trebuit să dobândească noi „argumente” pentru a fi convinşi de valabilitatea înţelegerilor. La aceasta s-au adăugat numeroase „serbări populare” şi „vizite de protocol”, în care Drera s-a dovedit abil. Ceea ce a rămas mereu neclar a fost cum anume italianul urma să dovedească investiţia asumată contractual. Căci, aproape toate lucrările din cetate s-au derulat prin munca la „negru”, iar facturile fiscale i-au displăcut întotdeauna. Cei doi specialişti pe care Drera i-a moştenit obligat au fost „aranjaţi” în moduri diferite. Arheologul nu a mai fost plătit şi nici chemat să asiste la lucrările subterane, în timp ce arhitecta, ieşită între timp la pensie, a fost bucuroasă să fie obedientă la toate capriciile peninsularului, pentru a mai avea un mic oscior bonus la gratitudinea cu care statul nostru iubit îşi recompensează retraşii din muncile oficiale. Cum vom vedea, pentru monumentul în sine, continuitatea implicării arhitectei nu va aduce nimic vizibil. Finalul este acum acela că Alberto Drera este deplinul stăpân al cetăţii şi tot ce se vede acolo este opera „muşchilor” săi. Ar trebui să se ştie că noul „castellano” are ca specialitate managementul de restaurante (o specialitate de spagheti, îi poartă numele, spre lauda sa!). Cei ce văd acum cetatea, mai ales din categoria „mulţi şi ... turişti”, rămân impresionanţi de noul look al ansamblului. Numai că, preţul său este enorm de scump pentru restaurarea istorică. Deoarece liberul arbitru al investitorului a devenit singurul principiu de lucru şi viaţă în cetate. Scuzându-se, atunci când este întrebat (rar!), el susţine că face bine şi nu poate să aştepte (deplin adevărat) derularea birocratică a aprobărilor legale. Imaginaţi-vă astfel casele refăcute după principiul „zidul ăsta îmi pare prea scund” ori „locul ăsta trebuie curăţat”, „aici punem un Christ uriaş, ce-mi pasă mie că saşii erau luterani şi nu agreau aşa ceva, eu sunt catolic, e basta!”, „ursul ăsta de buturugă mi-a plăcut mie şi poate sta lângă capelă”, „am dat un ban de nimic pe roata asta de car, ia puneţi-o şi pe ea colea”. Astea sunt doar betele! Ce se vede nu sunt doar mici cârpeli de arhitectură, ci intervenţii dintre cele mai grave şi cu consecinţe incalculabile în timp. Case, din cele aproape 100 câte au existat, sunt ridicate aleatoriu, până la acoperiş, altele au fost înghiţite de terase pentru consumat Cola pipărată, barbacana de vest a ajuns un soi de curte engleză, poarta de vest a cetăţii de jos, a primit un nou modelaj, lângă zidurile de curtină (foste valuri de pământ ale cetăţii dacice şi, poate, teutone) s-a excavat incisiv, cu buldozerul, lângă capela din aceeaşi cetate de jos, pământul a dispărut la adâncimi care ascundeau morminte, dar şi locuinţe preistorice sau dacice. De câţiva ani, toate eventualele recuperări de obiecte arheologice nu mai sunt controlate în cetate. Poate că nici nu mai sunt alte tezaure (de argint, aur şi cositoare), dintre cele pe care au fost regăsite pe extradosul turnului de poartă al cetăţii de jos (cu multă vâlvă în mass-media, la vremea respectivă), dar poate că or mai fi fost... Ştie cineva ceva despre ele? Italianul face exact ce doreşte cu ce scot sclavii săi negri, râşnoveni: se uită la ele, le aruncă, le împarte drept suveniruri, nu credem că se coboară până acolo încât să le traficheze (pentru că totul este „mizerabil” comparativ cu antichităţile etrusce ori longobarde) sau să le restaureze. Primăria Râşnovului intră sigur la clasa „iart-o Doamne, că nu ştie ce face!”, dar ceilalţi? Muzeul din Braşov ar fi putut măcar să refuze cârdăşia şi să-şi retragă mărunţii slujbaşi. Dar statutul său îi îngăduie oare să rămână într-atât de vegetal? Se pare că doar conţinutul său în oameni îl caracterizează astfel. Mai apoi, ajungem la alte instituţii de stat care „dorm” bine-mersi: Inspecţia în construcţii, Finanţele publice, Poliţia şi cine-o mai fi zguduit de ce se vede aici scris. Nu ne facem însă iluzii; la cerinţa stringentă a vânătorii de corupţi mari, ce mai contează dacă un mic investitor european fierbe macaroane pe ruine istorice care (iarăşi, Doamne iartă-ne, numai româneşti nu sunt). Ne-am murdări prea tare piciorul dacă l-am ţinti către aceleaşi specialităţi culinare... Mai adăugăm însă şi un „falit”, care nu este altul decât Ministerul Culturii şi Cultelor, cel care a resorbit cu nesaţ psd-rist vechea şi opoziţionista Direcţie a Monumentelor Istorice, sub cuvânt că numai astfel bietele relicve vor vieţui mai bine. Acest site vă arată cum o duc, nu? O secţie zonală a Monumentelor, cu sediu la Sibiu, ştim că ar cuprinde şi oameni furioşi pe ceea ce se întâmplă, dar care par a fi loviţi de impotenţă faţă de mecanismele sistemului oficial. Ultima mânărie conţine acordarea, peste toate reglementările Comisiei Naţionale de Arheologie (a dreptului de proprietate intelectuală, în primul rând), a autorizaţiei de săpături arheologice firmei „celebrei” Daniela Marcu-Istrate, adică singură deţinătoare agreată de firmă privată de arheologie din România, pentru a săpa cuminte şi la cheremul italian. Firma, a adăugat astfel încă o perlă salbei de peste 50 de şantiere arheologice pe care le gestionează în tăcere şi cu răbdarea lumii ştiinţifice de a le vedea publicare în următorul secol! Concluzia o tragem aici: ca să se îndrepte lucrurile, trebuie să „negociezi” cu făptaşul! Mai laşi şi tu, mai dă şi el... Ei, da, bravos naţiune!
Domnu’ Drera? Nu mai aveţi cumva alţi prieteni interesaţi, că noi mai avem cetăţi părăsite cu stăpâni debusolaţi şi străjeri de monumente istorice de talia academicianului Marius Porumb. Numai să ne promită că acolo se vor face gratuit şi ravioli ori, ca să vă iubim cu adevărat, până la moartea monumentelor, nişte „ante-pasta con mici e tzuica”.
Lucian Stamate, un consumator de spagetti nemăsluite
20.12.2006 |