România post-medievală

Căldărarii de la Bratei (jud. Sibiu)


Destulă lume știe că în România una dintre meseriile medievale cele mai onorabile fusese cea de lăcătuș. A face un lacăt era o culme a performanței meșteșugărești. Pentru că, într-o piesă relativ mică trebuiau implicate componente diverse, bine potrivite și sudate. Cea din urmă operațiune era facilitată prin folosirea cuprului. „Marii meșteri” se ocupau de confecții la cald. În schimb cei „mici” ori alte categorii specializate și aparte denumite (cositorarii, arămarii, geamgii, pâlnierii, mai rar însă și sub numele de tinichighii) se ocupau de confecții la rece sau de intervenții la foc mic.

Industrializarea a scos meșteșugul din lumea orașului, transferându-l, odată cu alte meserii, în lumea rurală. Dacă, în Evul Mediu, sașii fuseseră practicanți marcanți ai unor meserii ca acelea legate de modelarea metalelor neferoase, de la tabla de aramă la aur, treptat, astăzi au rămas doar bijutierii să mai facă parte dintr-o anume elită. Cei care au preluat meseria cea „murdar㔠și prea puțin gustată, au fost țiganii (rromii). Abia dacă mai există ici-acolo, potcovari. În vremea lui Ceaușescu, caielele se aduceau din străinătățuri și contau printre numeroasele mărfuri deficitare.

Sunt astăzi mai multe grupe de meseriași rromi dintre cele care au antecedente medievale. Elita o formeaz㠄aurarii”. I-am cunoscut doar în preajma magazinelor de bijuterii, aparținătoare cooperației meșteșugărești, oferind sau negociind aur de toate felurile și formele. Apoi, „gaborii” privilegiați de către principele Gabriel Bethlen (l. magh. Gábor = Gabriel), au ajuns astăzi aproape monopoliștii lumii scocurilor și burlanelor.

O altă grupă, de rromi, români prin port și neologisme în limbă, se întâlnește în județul Sibiu. Un grup este localizat la Bratei. Popasul nostru printre ei se redă în cele ce urmează.    

 Abia dacă mai există printre ei unii care păstrează pletele, barba și clopul cel vechi (fig. 1). Costumul cu cămașă-iei, prinsă în brăcinar lat, din piele, a fost, ca și cioarecii ori opincile, în mare parte abandonat. Doar femeile lor sunt ceva mai conservatoare. Emil al III-lea Căldărar, zis Simuț, nu mai știe de unde au învățat strămoșii lui meserie. A acceptat-o ca o fatalitate, dar și ca o plăcere. Dacă îl vezi pe nepotul său, Emil al IV-lea Căldărar (fig. 2, fig. 3.), cum înlocuiește jucăriile cu ciocanul lăsat la odihnă, trebuie să crezi că este mai mult decât o meserie: este o vocație.

De vreo trei generații, rromii căldărari de la Bratei lucrează cu predilecție cuprul. Fie că este laminat în foi mari, fie în bare de diverse grosimi. Acum îl procură ușor. Înainte de 1989, românii le furau materia primă și le-o aruncau între gunoaiele de la capătul satului. Riscau pușcăria, laolaltă cu tăietorii de viței. Întrebați, spun că pot lucra ușor și vechiul cositor și mai noul aluminiu. Da, și aur! Numai că preferă să-l tezaurizeze și să-l pună pe neveste, în salbe, ori la vedere la „concursurile” de prestigiu dintre ei.

Uneltele le sunt dezarmant de simple (fig. 4.). Spun însă că pot fi numeroase doar prin calibre diferite. Atelierul principal este oriunde, pe jos. Centrul său îl dă mereu nicovala. Este din ce în ce mai greu de găsit…

Încep cu modelajul din forfecă (fig. 5.). Mai apoi, ciocanul rezolvă aproape totul. Gustul clienților face producția. Abia dacă mai există forme moștenite din Evul Mediu (fig. 6). Ibricul de cafea a venit totuși prin turci.

Fascinant este însă să vezi reparația. Ea pleacă de la alcătuirea niturilor (fig. 7-8) și se oprește la confecția petecului cu denticului (fig. 9-12). Focul netezește lucrarea și o face aproape invizibilă (fig. 13.). Absolut niciun ingredient chimic nu este folosit. Lipirea la rece este o „simpl㔠operațiune din ciocan. Acestea sunt cele mai „arheologice” materiale, utile pentru comparații cu urmele atelierelor itinerante. Am întâlnit două astfel de ateliere: unul, mai vechi (sec. XV), în cetatea Râșnovului, altul ceva mai nou (sec. XVI), în cetatea Oradiei. Dar, piese de cupru, disparate, cu urme evidente de forfecare sau nituire sunt mult mai multe, cam peste tot.

În sfârșit, am descoperit și o „vraj㔠chimică. Sigur nisipul este arhaic, nu însă pasta de tomate (fig. 14).

Doar etnografii s-au interesat de ei; arheologii medieviști deloc. Doar că, mulțumită lor, mai putem înțelege ce ținem, din când în când în mâini, când săpăm câte o casă medievală.

 

Adrian Andrei Rusu − Derzsi Csongor

fig. 1

fig. 2

fig. 3

fig. 4

fig. 5

fig. 6

fig. 7

fig. 8

fig. 9

fig. 10

fig. 11

fig. 12

fig. 13

fig. 14