Monumentul de la Cugir

(Bătălia de la Câmpul Pâinii, din 13 octombrie 1479)


Trenul trece obligatoriu prin gara Cugir, pe ruta Arad-Deva. Dacă nu este accelerat, ai timp să vezi acolo un monument care nu cadrează cu nicio gară. Este un monument comemorativ al unei bătălii glorioase. Aproape uitată și bătălia, ca și monumentul în sine. Ba mai mult, anterior anului 1989, o neglijență căutată îl acoperea binișor cu crengile copacilor crescuți în jur.

Anul acesta bătălia împlinește 530 de ani, cu două decenii mai puțin decât își aniversează Bucureștiul.

Neglijat a fost și relativ așa va rămâne probabil încă destulă vreme. Are „ghinionul” de a fi ridicat anterior administrației românești ().

Interesant este faptul că monumentul în sine este rezultatul unei tradiții de comemorare dintre cele mai lungi. Dacă câțiva mai știu ceva despre bisericile lui Ștefan cel Mare, ridicate după fiecare bătălie, poate despre cea de la Războieni, ridicată chiar deasupra gorbanului cu oseminte, tradițiile transilvane nu prea sunt remarcate. Și totuși, indicii sugerează faptul că Ioan de Hunedoara începuse ridicări de monumente peste câmpurile sale de bătălie. Era o clară influență de Renaștere.

Iată că fiul aceluiași Ioan, regele Matia a repus practica în uz. Din date posterioare domniei sale se înțelege că regele poruncise construirea unei o capele deasupra locul în care au fost înhumați bănățenii și transilvănenii căzuți în luptă. Slujbe religioase anuale întrețineau memoria locului, cu extrași din bugetul Orăștiei. În veacul al XVII-lea capela era deja neglijată. La solicitarea guvernanților, a fost refăcută. Dar, în anul 1780, s-a dispus demolarea acesteia. Pietrele fostei capele au intrat în componența unui pod. Mai departe, localnici cu alte sensibilități decât cei de astăzi, au postat pe locul vechii capele s-a construit un monument din piatră (1818). Peste trei decenii, în cursul Revoluției din anii 1848-1849, însemnul dispărea.

Despre noul monument, pus „la vedere”, într-o gară, se știu prea puține lucruri. Că a fost socotit mai potrivit să stea acolo unde este, decât pe locul luptelor, este deja o alegere „politică”. Cineva vroia să se vadă mai curând fapta cea nouă, decât trimiterea la trecut.

Vechea sa inscripție a fost în așa fel metamorfozată, încă derutează destulă lume. Ea nu se mai consacră evenimentului, ci conducătorilor creștini ai luptei. Ar fi bine de știut că ardelenii lui Ștefan Bátori, voievod la acea dată, au dus greul bătăliei. Apariția, la limită, a trupelor lui Pavel (Paul) „Chinezul” (Pál Kinizsi), comitele Timișoarei, a asigurat însă victoria. Cu alte cuvinte, este pe deplin nedrept să subliniezi doar rolul celui de-al doilea personaj, minimalizându-l pe primul. Până și Wikipedia face grava suprapunere dintre monumentul bătăliei, și acela unui anume personaj.

Motivația majoră ar fi faptul că multă vreme și poate și acum, cei mai citiți dintre români cred că personajul care este îngroșat cu aldine pe monument ar fi fost egalul lor de neam. Pe de altă parte, în privința sa se păstrează o discreție suspectă. Monografia lui Ioan Hațegan nu a reușit nicicum să convingă pertinent că personajul ar fi fost un vechi cnez. Apoi, în paralel cu spiritul în care nu știm să ne recuperăm ori să ne reafirmăm ceea ce pretindem că ar fi adevărat, cultului eroului „chinez” se dezvoltă nestingherit în Ungaria vecină, în preajma castelului de la Nagyvársány, unde și-a găsit și odihna veșnică. Dacă mai adăugăm și faptul că Ștefan Bátori este suspectat mai nou de a fi fost homosexual, am închis cercul de simpatii.

Dacă vom continua cu parti-pris-uri istoriografice riscăm să nu mai vorbim curând despre monumentul de la care am pornit discuția.

 

Gelu Munteanu

 

Ioan H. Ursu, Bătălia de la Câmpul Pâinii (1479), extras din „Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie”, IV, 1, București, 1913; Ioan Hațegan, Bătălia de pe Câmpul Pâinii (13 octombrie 1479), în Apulum, XVI, Alba Iulia, 1978, p. 261-264; Idem, Pavel Chinezu. Timișoara, 1994; Anton Dörner, Câmpul Pâinii într-un manuscris din veacul al XIX-lea, în Anuarul Institutului de Istorie, 2002.