Creștinism studiat cu „ochelari de sudor”

             Fie-mi iertat comentariul acesta tardiv. El se motivează numai și numai prin performanța cu care cartea din România reușește să circule. Sau noi nu umblăm bine după ea?

Am să mai fac o nefăcută, adică nu am să menționez nici autorul, nici cartea la care mă voi referi mai jos. După ce voi încheia, sper ca lumea să priceapă de ce am făcut-o, tocmai ca și motivul pentru care am adoptat acest titlu non-științific, potrivit unei pagini de ziar. Oricum, nu mă socotesc „un științific” și savurez libertatea de a-mi alege enunțurile sub care îmi aștern modestele observații.

Ei bine, ceea ce ar fi ușor de confundat cu o plachetă de poezie contemporană, se ocupă cu creștinismul de la Apulum și teritoriul său între secolele III și X.

Oricâtă carte n-oi fi învățat, tot aș putea să jur că Apulumul s-a terminat exact în secolul din care vrea să înceapă istoria cărții de prichindei. Iar despre un „teritoriul al Apulumului”, să fiu iertat, așa ceva nici că s-ar putea concepe! Căci altfel aș fi tentat să îndemn la scris în temeiul unei „țări” a Porolissum-ului ori poate vreo uniune de obști avare târzii a Cumidavei, în secolul al VIII-lea. Deci, cu liber frâu, ni se așează spre digerare un ambalaj de „făcătur㔠menită să ne mai cârpească găunoasa istorie creștină.

Nu comentez amprenta vlădicului care zice și el ceva. Sigur nu face vreo impresie, nici nu ajută, nici nu strică. Nu pot să-l accept ca un recomandant de text științific, așa că mă întreb de ce l-a folosit autorul? Sau poate, a fost invers? Oricum, măcar citatul din evanghelistul Luca este superb (Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga), măcar că ar trebui multiplu parafrazat în Dacă aceștia vor spune prostii, pietrele vor striga! Ar fi bună și drept deviză de speriat arheologi prea avântați în păreri de practicanți pătimași ai jocului laic de „Popa-prostul”.

Ei bine, cartea-plachetă se mai deschide și cu generalități de vizionat mai mult în Scitia suspectată ca umblată de Sfântul Apostol Andrei, decât în Dacia. Apoi suntem băgați bine în Apulum-ul cel păgân care, cu o claritate de lac de munte, nu are cu creștinismul absolut nimic. Poate ceva mărunțișuri pierdute chiar la întâmplare.

Totalitatea creștinismului de la Apulumburg sau Apulumgrad (care i-o fi fost numele dat de germanici, turanici ori slavi?) este betonat prin și cu „simboluri” și „artefacte”. Constat că simbolurile sunt la fel de pământene (și majoritatea pământii, din cauza lutului), ca și artefactele.

Am ajuns și la cele vreo 30 de pagini care compun „poemul” principal al plachetei. Ieșind din Apulumești (probabil era deja românesc!) se trage o fugă până la Târgu Mureș, apoi alergătura merge până aproape de Copșa Mică și la Turda sau Oradea. Harta arată clar: teritoriul impregnat de Apulum a ajuns județul Alba!

Că tot m-am jucat cu numele de Apulum, mai trebuie să-i amintesc foarte doctului autor de carte-extras ori broșură comparabilă prin dimensiuni cu „Programul Partidului Neoconservator de Ecologie”, că din informația pe care o poate regăsi ușurel orice ageamiu, până în secolul Renașterii s-a bănuit că Apulumul ar fi, de fapt, Sarmizegetusa. Deci la gama pe care am confecționat-o ad-hoc, aș mai putea adăuga și alte minunății, dintre cele pe care prea adâncitul într-ale Antichității nici nu a vrut să-și imagineze că ar putea să decurgă din mânuirile toponomastice antice, împinse în Evul Mediu, cu care ne-a gratulat.

Din nou mă izbesc de obtuzul sau chiorul care vrea să vadă cruci creștine egale cu crucile de consacrare dintr-o biserică. Și, de fiecare dată, îmi amintesc de țiganul Ciupy (nu știu dacă așa se scrie!), dintr-un pierdut sat al Sălajului, care punea câte un x, cu mână sigură și deja bine antrenată, după fiecare sută de cărămizi pe care le pregătea pentru cuptor. Habar n-avea bietul că-și încreștina cărămizile ori, după deșteptăciunea vânătorului de „simboluri”, chiar făcea ceva ritualuri asemănătoare cu cele pe care le face mereu popa pe prescuri ori pe pereți, la sfeștania apartamentului de bloc.

Ei bine, trebuie să-mi stârnesc cu „iarb㔠sau vin de Lechința fantezia ca să văd și eu „pești” pe o răzătoare antică, când ochii îmi văd acolo doar „colăcei” aformi. Stau interzis în fața unui mozaic clasic, cu de toate (deci și chestii creștine, nu?), un „chrismon” căruia îi lipsește exact partea superioară care ne-ar fi confirmat ori nu că este ce s-a visat să fie. Un „bau-bau” zgâriat pe o piatră este un „orant”, o fibulă cu un mic pătrat cu colțurile unite prin diagonale este și ea tot o prețioasă mărturie de credință fierbinte. În prelungirea acestei măiestre înțelegeri, crucile din traverse de cale ferată, folosite ca obstacole antitanc, vor trebui interpretate tot ca simboluri creștine de către arheologii de la sfârșitul mileniului III.

Finalul este simetric cu începutul. Adică ne-am întors în Dobrogea!

Pentru faptul că nu se trage apăsat vreo concluzie de cât de demult și de profunzi închinători în Dumnezeu au fost românii, aduc serioase mulțumiri.

Nu știu ce merită cartea și autorul ei. Poate doar atenția și cerneala de urzici a păcătosului de mine.

 

Solomon Țiglaru