Prințișorul Csaba


       Dacă site-ul Medievistica a adus vorba despre nebunia vânătorii și promovării lui Gelu și Menumorut, este bine să lărgim un pic țintele. Despre Glad am auzit mult mai puține lucruri, poate pentru că bănățenii fie au mai mult scaun la cap, fie sunt prea obișnuiți să se amestece pentru a tresări la penibile și incerte începuturi cu personaje de abur și, practic, fără nici o relevanță istorică esențială.

            Ceea ce fac românii cu dacii ori cu Gelou este un fleac pe lângă ce se întâmplă cu conaționalii lor secui. Și pentru că tema este abia cunoscută, o scoatem pe românește, ca se știe.

            Ei bine, dacă un curios ar da pe Google o căutare după Gelou, ar descoperi o mulțime de chestii amestecate, care pornesc de la Gelu Naum și se isprăvesc în Gelu Trading Company. Dar, de se caut㠄Csaba királyfi”, motorul spune că ar fi minimum 26.000 de ținte! Este cântat în Imnul secuiesc (text al lui Kálmán Mihalik, pus pe note de György Csanády, în 1921), după el se denumesc școli, cercetași, festivaluri. Ba, ca să devină totul și mai palpabil, în 2009, fostul premier al Ungariei, a tras cearceaful de pe un bust de la Odorheiul Secuiesc. Îl arătăm și noi, nu pentru gloria sa artistică, ci doar cu termen de informare publică (fig. 1). Csaba „al nostru” este un personaj puțin trist, tuns scurt și cu o mustață lăsată pe oală, la fel de cuminte tunsă, înzestrat cu o diademă economică. Probabil pentru că au fost nemulțumiți de zestrea sa, o parte din adulatori i-au împodobit gâtul cu pănglicuțe. Iar pentru că drapelul hunic nu se cunoaște, iar cel secuiesc nu se vinde la metraj, toate podoabele au culorile naționale maghiare.  

            Cine este acest curios și atât de popular personaj pe care l-am ales să-l contrapunem „neaoșului” nostru Gelou?

            Pentru a fi bine informați, am apelat nu la inegala Wikipedie, ci la un articol de toată cinstea, semnat de către Iván Miklós Szegő, tocmai în National Geographic Magyarország, nu mai târziu decât în iulie 2005, sub titlul Ki volt Csaba királyfi? (= Cine a fost prințul Csaba?).

            Teoreticianul lui Csaba este, incontestabil, Dümmerth Dezső. Este însă aproape imposibil de prezentat vreo dovadă istorică clară la existența personajului. Povestea – pentru că nu este altceva, – ne spune că respectivul ar fi fost fiul lui Attila. După moartea aceluia și destrămarea imperiului efemer pe care l-a zămislit, ultimele cete de huni, dezamăgiți de Europa și de refuzul ei de a-i primi cum ar fi meritat, s-ar fi retras înapoi în stepele scitice. Dar, la plecare, Csaba s-a întors de pe cal și ar fi promis tuturor celor care-i plângeau decizia, că se va întoarce cândva, înapoi. Iar cei care l-au tot pomenit, cântându-i întoarcerea, nu ar fi fost alții decât strămoșii secuilor.

            Cu unele eforturi, numele de Csaba a fost găsit presărat prin secole, fără ca el să ajungă vreodată un temei serios de construcție istorică. Simon de Keza reproduce un dicton popular care conținea cuvintele: „Atunci să te-ntorci, când Csaba va reveni din Grecia!” Or, legătura cu hunii nu este stabilită, nici cea cu vechiul loc de proveniență al lor. Csaba cel pomenit timpuriu poate fi mai curând un șef păgân maghiar, plecat în Bizanț. Alții au încercat să-l lege de ascendența lui Árpad, în timp ce alt grup a bănuit că ar fi fost, nici mai mult, nici mai puțin, decât un șef proto-bulgar. Mare prieten al românilor, Anonymus, vine și el cu altă teorie, ca să pună pe jar căutătorii de strămoși totemici: pentru el, Csaba fusese întemeietorul neamului unguresc Aba.

            Aceasta nu l-a împiedicat de Csaba hunul-bulgarul-maghiarul să ajungă tata-mare al tuturor secuilor transilvăneni. Iar cum se vede, indiferent ce se spune prin manuale ori cărți de istorie decentă, „opiul” pentru mase se fabrică și se inhalează cu sațietate.  

 

            Timpurile sunt tocmai bune să ne aducă la scenă și jocul „să ne batem în strămoși” ori „care are străbunicul mai bătrân și cu mai multe măsele păstrate”. Gelu a murit, iar după un poet, doar calul s-a mai găsit să-i sape groapa, Csaba a întins-o în neant, iar alt poet a pretins că și-a împrăștiat mădularele pe întreaga Cale Lactee. Habar n-avem de copiii lor. Gelu și Csaba nu s-au întâlnit vreodată în istorie. O fac doar acum, însă de la distanță, fiecare pe terenul propriu, cu fani la fel. Nimeni, neutru, nu ține vreo tabelă de scor. Se relevă că, în fapt, este un joc fără miză, doar cu plăcerea de a-l juca, de a respinge ideea prea simplă că ne-am trage toți din Adam ori din maimuța darwiniană. Pentru plăcerea jocului, noi am face un schimb de busturi între Secuime și Sălaj ori le-am da ambilor sportivi câteva statui de sultani otomani, ca să le amintească cine a fost, la urma-urmei, deasupra tuturor.

            La urmă, totul este doar o etichetă, care nu cere de mâncare, nu vrea umbrelă de ploaie, ci doar este mai bună decât alta de tip „echipa din Kovăsnești” ori „pălinkă de Szilagy”. Deci, concluzionăm cu îndemnul adresat angajaților de a persevera, pentru că în locul monumentelor autentice și al pădurilor seculare executate, cu sau fără ajutorul „Drujbei lui Dumnezeu”, trebuie să se-nfiripe alte lucruri care să fie mândria exclusivă a celor de astăzi!

Ba, trecem mai departe și propunem înființarea „Societății Apărătorilor de Statui Necăjite de Patrioți”, în care cotizațiile să constea în grame de bronz sau cositor pentru membri fondatori și blocuri de piatră de Ighiu ori Viștea, pentru membri de rând.

 

Laurențiu Balica