Voievozii Gelu și Menumorut

- scurt eseu asupra inculturii -


      Imbecilitatea și prostia, după cum ne-am obișnuit, în stare perpetuă în România, deseori supranumită și Tomberonul Europei, pe bună dreptate. În vârtejul mândriei naționale stupide, condimentată cu manele, căpșunari și alte specii omniprezente în societatea în care trăim, din când în când iese la suprafață câte un „intelectual” și ne adresează întrebarea magică: „Bă…tu știi cine-s io…bă…?” În marea de interese personale și politice, majoritatea acestor „intelectuali” uită de comemorarea marilor evenimente istorice, dar, brusc, în ajunul alegerilor locale sau naționale, dau naștere unor malformații, care prind bine la vulg, denumit frumos electorat. Onestitatea, grija pentru trecut, bunul simț și coloana dreaptă sunt doar niște expresii din DEX, uitate în scorburile întunecate ale istoriei, sau în Spania, Italia și alte țări exotice unde se fac „bani”.

Urlăm la ceruri: peste noi cad cetăți și biserici! Cine se trezește oare la acest strigăt disperat? Cine aude semnalul de alarmă care avertizează asupra faptului, că trecutul glorios se află de fapt în biserica în care se merge fiecare duminică, în cetatea în care ne place atât de mult să ne ușurăm de greutățile fiziologice, în situl arheologic, care este excavat în neștire de investitorul italian, spaniol și alte seminții din Occidentul dezvoltat? Nimeni. Nimeni, în afară de câțiva oameni, care au realizat ce înseamnă biserica, cetatea, satul medieval, sau fortificația datată în oricare dintre perioadele istoriei omenirii. Acest pumn de oameni încearcă să lupte împotriva unor structuri ale statului, împotriva nonșalanței, împotriva zâmbetelor false care afirmă cu ușurință: „las’ că rezolvăm!” Nu rezolvăm nimic, deoarece nu sunt bani de așa ceva, ni se închide gura subit, iar dacă încercăm să luptăm pentru bani, ni se zice că este nevoie sume pentru asfalt fiecare an, pentru tuburi luminoase de Crăciun, pentru mașină nouă la Primărie, sau chiciuri ordinare în centru. Așa este unul din cazurile pe care îl voi prezenta în cele ce urmează.   

 

Cazul nr. 1., Jibou (fig. 1 și 2)

 

„Monumentul” comemoreaz㠄aproximativ 1100” de ani de la apriga luptă dintre marele voievodul Gelu și cotropitorii, care, venind dinspre Est, au încercat să extirpeze din mâna lui, peticelul de micro stat medieval, bine consolidat, cu un aparat administrativ pus la punct, economie și armată demnă de mândrie națională pentru realitățile medievale.

Monstrul de beton este pus pe un soclu acoperit cu plăci de marmură neagră (mă mir că nu s-a folosit gresie, care ar fi fost puțin mai ieftină). Corpul monumentului, frumos tencuit, prezintă o compoziție artistică neo-avantgardisto-suprarealistă, este împărțit în două registre bine departajate: primul, prezintă trei roboței cu câte un pillum în mână, respectiv o cruce bine conturată… oare cât de creștini erau acești roboței, mă întreb eu…  Registrul principal oferă însă cele mai mari surprize: în partea superioară, coroana voievodală a lui Gelou, sub care, pe o placă de marmură este cioplită imaginea suveranului, un semi-bust în cojoc. Oare de unde avem informații asupra înfățișării lui? Mai mult ca sigur, din albumul foto prezentat în Almanahul Regal editat de către regele Bela al III-lea, mai exact fotografia făcută în Poarta Meseșană, când Tuhutum, Tholosu și Zoboslu savurează un grătar de miel împreună cu bunul lor prieten Gelu, iar dacă dăm frâie imaginației, în fundalul fotografiei vom putea vedea peste tot aruncate flacoane, pungi de plastic, cutii de conserve și alte accesorii ale turistului balcanic. Urmează o altă placă de marmură, de data asta inscripționată pe la vreun cioplitor de marmură de la o firmă de pompe funebre, pe care stă textul: Voievodului Gelu și oștenilor săi căzuți în urmă cu aproximativ 1100 de ani în luptele duse împotriva cuceritorilor apărându-și neamul și vatra străbună. IX 2003. Stimați cititori și colegi, nu vă vine să râdeți în hohote?

Din nou mă întreb. Oare din banii cu care a fost ridicat acest kitsch penibilo – jenant, nu ar fi fost mai util să se renoveze fațada unor clădiri patrimoniu, de pe care, zi de zi cade tencuiala? 

Restul comentariilor le voi lăsa la latura domniilor voastre, care citiți acest scurt eseu, eu nu mai am cuvinte. 

 

Cazul nr. 2., Șimleu Silvaniei (fig. 3)

 

Este titulatura Fundația Social-culturală Menumorut, Voievodul Sălajului, secolele IX-X. Mult a mai trăit Menumorut acesta, spun trecătorii, care observă inscripția în temă. Iată un alt produs al intelectului mascat cu mari aere de intelectual local. Dragi colegi, pe această cale, vă rog să mă îndrumați spre un material bibliografic, de unde să caut informații asupra Voievodatului Sălajului, recunosc, am lacune în acest sens. Sau mă simt eu mai puțin deștept din cauza tâmpeniei urlătoare care se deduce din textul de mai sus? Adevărul trebuie să fie undeva în mijloc, dar las imaginea alăturată să vorbească pentru ea.

În loc de concluzii, aș pune câteva întrebări, asupra cărora, cred eu, că ar merita să reflectăm puțin. Oare suntem noi în Europa? Oare Europa de ce ne crede parte a ei? Doar din cauza poziției geografice, consider eu, deoarece pe alte baze este imposibil, să fim parte integrantă a ei. Oare când ne vom lepăda de aerele de mari intelectuali care scuipă coaja semințelor de floarea soarelui pe stradă, sau sunt incapabili să lege două propoziții coerente? Oare când vom recunoaște, că țara este în cel mai mare rahat istoric de când există ea? Oare când se va schimba mentalitatea  societății în care trăim?

Este păcat de tot ce ne înconjoară… oare cum am putea ascunde bisericile și cetățile, ca să le vedem doar noi, acei puțini, pentru care însă, ele contează extrem de mult.

 

Csók Zsolt

fig. 1

 

fig. 2

 

fig. 3