Semnele de hotar


           

             

Una dintre lecturile preferate ale medieviștilor ardeleni va fi, încă mult timp de acum încolo, cartea despre Maramureș a lui Radu Popa[1]. Că urmări nu a avut în cercetarea zonei este un fapt pe care nu pot să-l explic.

Istoricul, decedat între timp, a făcut un lucru fascinant după părerea mea, pe care nici un istoric de cabinet nu ar avea intenția, curiozitatea, poate nici pregătirea necesară să o facă la fel. A urmărit procedurile și descrierea completă a hotărnicirilor de moșii acordate cnezilor care se pregăteau a deveni nobili.

Din lecturile diplòmelor, rezulta că majoritatea marcajelor erau culmi, văi, urmate de copaci și ... movile de pământ. Ultimele sunt cele mai des pomenite lucrări artificiale pentru asemenea delimitări. Nimeni nu le-a văzut vreodată, pare că tot nimeni nici nu ar putea să le recunoască dacă le-ar mai întâlni vreodată.

Am socotit că această micuță mărturie poate ajuta cuiva (fig. 1). Desigur, nu există vreo informație ori dovadă că ea ar fi o relicvă medievală. Aș avansa doar ideea că ea ar fi în spiritul celor medievale. Cum altfel ar fi putut arăta cele vechi?

Semne dintre acestea se mai întâlnesc, rar, pe la margini de păduri ori prin locuri puțin umblate din inima Transilvaniei. Regimul comunist nu le-a produs ori întreținut. Deci, sunt relicve.

Pentru neuitarea lor am consemnat.

 

Gelu Munteanu  


 


[1] Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea. Ed. A 2-a. București, 1997.